Autor 4948 vizualizări


Scriitoarea Elena Văcărescu a notat în jurnalul său impresiile produse de trecerea în neființă a reginei Maria. Prima regină a României Mari a murit pe 18 iulie 1938.

Seara de 19 iulie 1938

A căzut o stea, moare o Regină spun păstorii noștri din Carpați. Când văd pe velura cerului românesc, drumul de lumină pe unde un suflet se cufundă în eternitate.

Și înaintea feeriei care striază spațiul, mă gândesc la munții țării mele, la un castel înconjurat de brazi și pe care un popor întreg îl înconjoară cu plânsetele sale. A dispărut o regină. Razele unui soare au dispărut. Încerc să o revăd în clipele în care am întâlnit-o prima oară. Era de departe. Am zărit-o cu trăsura sa, în mijlocul unui ocean de trandafiri. Apariția sa amuțea toate privirile.

Pentru a pătrunde în suflete, ar fi putut ușor să se lipsească de prestigiul fără număr care se acumula asupra ei. În halo-ul destinului său erau fețe auguste, o regină octogenară, un împărat temut și toți prinții și toate principesele și legendele, pe care repede a știut să-l mărească sau să-l depășească. Venea din adâncul istoriei și când a pășit pe pământ românesc, reprezenta o diversitate de tradițiuni.

Nu contemplasem noi oare imaginea ei, atunci când într-o seară de toamnă, am găsit pe biroul Carmen – Sylvei portretele numeroaselor nepoate ale reginei Victoria? Printre acestea, o copilă cu păr lung, pe care eticheta nu putuse să o cumințească, reținuse dintre toate atenția noastră.

Repede un poem în onoarea ei”, îmi comandă regina. M-am silit cât am putut și n-am putut merge mai departe de acest distih neîndemânatic: Et vous appelez Maria d’Edinbourgh, comme une qui jadis brodait pâle au tambour.

Printr-o surprinzătoare întâmplare, la Paris, dar în teritoriul românesc, la legația României, am văzut-o de aproape pe regina Maria. Ce grijă avusese pentru ca să uimească în ziua aceea! Dar ce spun? Această grijă instinctul i-o impunea în fiecare zi. Sveltă, îmbrăcată cu o rochie scânteietoare și sobră, pe cap cu o pălărie imensă de sub care obrazul său se ivea ca o auroră, ea înaintă și mă făcu să șed numaidecât. Observă că tremuram puțin.

- Să ne calmăm, spuse Ea râzând, suntem mișcate amândouă. Să spunem orice. Uite, să vorbim despre Franța. Știu că o iubești mult… dar vorbind despre Franța nu înseamnă deloc a vorbi despre orice.

Și cu malițiozitate se informă:

- Vă plac parfumurile?

Am izbucnit în râs. Conversația era prinsă în mreajă … Și o mai revăd încă în parcul vechiului castel Bran de pe creasta Carpaților Transilvani. Culege dălii, se fălește că le cultivă cu râvnă. Și iar la Paris, la expoziția artelor decorative, contemplă Sena, „fluviu într-adevăr norocos”, spune ea. „Orice ar face e tot la Paris”.

Se oprește la fiecare clipă, admiră, desfășurând acel sentiment atât de fin al artei, care ar fi distins-o în orice împrejurare. Timpul în care neutralitatea forțată opri, timp de aproape doi ani, România pe marginile destinului său, avea să dea Reginei Maria, pe atunci numai principesă moștenitoare, ocazia de a se afirma.

Din sângele străin ce curgea prin venele sale, făcuse deja un sânge de româncă, legată de brazda, de parfumul acestui lut pe care în „Memoriile” sale îl evocă cu tandreță aproape filială.

Acestei patrii trebuia să-i redea gloria de odinioară, acestui popor pe care-l iubeam să-i asigure viitorul. Principesa a dus, în favoarea idealului nostru național, o bătălie subtilă, o bătălie de fiece clipă. Respinge pe cei care îi vorbesc de prudență și ezitări, devine ca fără voia ei sufletul mulțimii avidă de a-și reclădi trecutul.

De altă parte, prințesă de Marea Britanie și Irlanda, câștigată profunzimii civilizației franceze, devine rând pe rând mesagera dorinții ce solicită poporul român și chemarea acelora care o vor ajuta să-l îndeplinească.

De ce nu mai putem noi auzi vorbind de ea pe Robert de Fleurs cu spirituala lui elocvență și pe generalul Berthelot! Toți acei care au trăit la Iași clipele dezolante în care Regina a urcat calvarul ale cărui etape nu vrea să le socotească și nici să le resimtă oroarea, d. de Saint Aulaire, atunci ministru al Franței în România, sau mai degrabă în ceea ce mai rămăsese din România, și atâția alții, n-ar fi sfârșit în a slăvi această suverană, care, purtând o coroană încă tânără, o simți schimbându-se într-o coroană de spini.

Veni apoi Victoria, veni apoi reintrarea triumfală în București, un București nebun de bucuria de a o vedea alături de regele Ferdinand, de prințul Carol, de marele lor prieten victorios, mareșalul Franchet d’Esperey. Au fost aclamațiile unui popor în delir și a fost patria întreagă regăsită deodată…

Înțeleg atât de bine pe francezi, îi plăcea să spună. Sunt tandri. Nu vă puteți închipui cu ce afecțiune m-au înconjurat la Iași, în timpul nenorocirilor noastre. Da, francezii merită să fie iubiți de români. Această ultimă trăsătură arată pe ce plan, deasupra tuturor, regina punea pe români. Și acum. Ea care era radioasă în Cotroceni la sfârșitul lui octombrie.

Doamnele de onoare sunt îngrijorate… nu trebuie nici să vorbești prea tare, nici să stai prea mult lângă regină, și chiar dacă ea ordonă, nu trebuie…prin fereastra deschisă, briza căldicică, ce face toamna atât de dulce în România, intră parfumată.

Și acum, Ea care a știut să se înconjoare de o atât de proaspătă și încântătoare lumină în această Poveste a vieții mele, în care fiecare pagină e un freamăt, va fi pusă sub o lespede la picioarele Fecioarei bizantine, ale cărei icoane strălucesc pe pereții camerei sale.

Ea va dormi somnul de glorie, alături de soțul glorios. Ea să nu mai fie decât o umbră, acest lucru pare de necrezut, de neauzit. O umbră, da, dar adorată și plânsă „de la Nistru pân la Tisa” și dincolo de frontierele noastre, și în această Anglie de unde ne-a venit și în Franța mai ales. Franța, spunea Ea, Franța care a știut să-mi devie locul unei eterne nostalgii.

Din balconul meu parizian, astă seară, ascult murmurul aștrilor în cer. Mă gândesc la păstorii Carpaților, care spun privind o stea: Moare o Regină. O regină a plecat, dar ea a fost a noastră și va rămâne nemuritoare în inimile Românilor…

Elena Văcărescu, Paris, 22 august 1938