9 decembrie 1967: ziua în care a început dictatura lui Nicolae Ceauşescu

Autor 8304 vizualizări


Nicolae Ceauşescu a întâmpinat Anul Nou 1968 ca lider al partidului comunist şi şef al statului român. L-au ajutat Maurer şi Bodnăraş. Motivaţia publică a fost perfecţionarea metodelor de conducere.

La sfârşitul lui 1967, când presa mondială comenta festivităţile de  la Moscova şi cercurile intelectuale operau exegeze asupra comunismului, Ceauşescu face prima mutare însemnată din cariera lui:cumulează funcţia din partid cu prima funcţie de stat. Era şi prima mare minciună de după 1965, când criticase cumulul de funcţii, pledând conducerea colectivă.

Demisia lui Chivu Stoica 
Pe ce temei s-ar fi putut însă formula atunci o acuză de lovitură de stat? În Sala Palatului s-au adunat pentru Conferinţa Naţională din 6-8 decembrie,   1 150 delegaţi şi 1 500 invitaţi din Capitală şi din ţară. Pe listele de înscrişi la „discuţii” figurau 400 de participanţi. Au vorbit 69, „cuvântul” celorlalţi fiind înmânat organizatorilor şi arhivat. Toate propunerile s-au votat cu unanimitate, schimbările de la vârful puterii fiind motivate din raţiunile economice şi organizatorice decise în prima zi a Conferinţei. 

În cea de-a doua zi, s-a produs  o noutate imprevizibilă celor din sală. În şedinţa prezidată de Maurer, a luat cuvântul Chivu Stoica. Invocând “perfecţionarea continuă a formelor şi metodelor de organizare şi conducere”, veteranul greviştilor din 1933 şi-a prezentat demisia din preşedinţia Consiliului de Stat. “În legătură cu aceasta, s-a adresat Chivu sălii uimite, apare necesitatea de a elimina paralelismul care se manifestă între activitatea Consiliului de Stat şi cea a organelor superioare de partid. De aceea propun ca funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat să fie îndeplinită în viitor de secretarul general al Comitetului Central al partidului, potrivit rolului de forţă politică conducătoare în stat pe care îl exercită partidul nostrum comunist şi să se prezinte în acest sens propuneri corespunzătoare Marii Adunări Naţionale”.

Aplauze pentru dictatură
După exemplul prezidiului, ca buni soldaţi ai partidului, delegaţii s-au ridicat în picioare şi au aplaudat. În aceste aplauze românii au revenit la „societatea partocratică” stalinistă, înfierată de liderii comunişti după moartea „ţarului roşu”.  Aşa a dobândit Ceauşescu mandatul reprezentării „la nivelul cel mai înalt, pe plan internaţional, a politicii partidului şi statului”. 
Evenimentul a generat modificări în Statutul partidului şi mulţimi de schimbări în toată ţara.  În fruntea tuturor unităţilor administrative, acelaşi activist conduce organizaţia politică şi este reprezentantul statului în teritoriu, ca preşedinte al consiliului popular:comunal, orăşenesc, municipal sau judeţean. Iar în unităţile de producţie, secretarul de partid e simultan preşedinte al COM (consiliul oamenilor muncii).  

Ceauşescu, în faţă 
Vor fi fost şi discuţii în tripleta Ceauşescu, Maurer şi Bodnăraş care aranjase, din culise, mişcările. Mai ales în momentele ce puneau pe tapet chestiunea reprezentării. Culisele vizitei şahinşahului Iranului Mohamed Pahlavi Aryamehr şi a împărătesei Farah la Bucureşti, în vara lui 1966, conţin detalii supărătoare pentru Ceauşescu. Conform protocolului perechea imperială a fost primită de Chivu Stoica şi soţia sa. Printre pregătirile minuţioase dovedite de documente, se  păstrează demersurile aparte făcute de Ceauşescu ca să-l întâlnească pe oaspete. Pe temeiul rolului de mare anvergură preconizat, Ceauşescu putea pretinde şi funcţia supremă în stat. Maurer şi Bodnăraş garantau obligaţia sa de-a întreţine contacte nemijlocite cu oaspeţi reprezentând regimuri şi mişcări politice de mare diversitate. La baza viitorului cult al personalităţii a stat şi o asemenea motivaţie.

Începutul dictaturii
Cel puţin la fel de bine a decurs şi şedinţa Consiliului de Stat. Membrii săi au decis, unanim, să-şi depună mandatul, înaintea expirării termenului pentru care fuseseră aleşi. Fostul preşedinte Chivu Stoica a propus imediat noua conducere. Validată prin … vot secret! Şi anunţată prin Comunicatul MAN din 9 decembrie care informa că a fost validată, cu uanimitate de 451 voturi, următoarea componenţă a Consiliului de Stat:preşedinte – Nicolae Ceauşescu, iar vicepreşedinţi:Emil Bodnăraş, Constanţa Crăciun şi Ştefan Peterfi. Ca „organ colectiv”, instituţia supremă în stat conţinea alţi 15 membri. Printre activiştii get-beget, pete de culoare păreau generalul Iacob Teclu şi academicienii Athanasie Joja şi Constantin Daicoviciu.
La festinul dintre anii 1967-1968, închinând cu Ceauşescu tradiţionala cupă de şampanie, demnitarii cinsteau şi partidul şi statul. Din 9 decembrie 1967 şi până în 22 decembrie 1989, el va rămâne primul om din partid şi din  stat.

Iţele cultului personalităţii 
Programul lui Ceauşescu viza, în ansamblu, reducerea „amestecului” sovietic în politica românească, modernizarea ţării şi vizibilitate internaţională. Şi a recurs la strategii diverse în aplicarea lui. Activistul potrivit la locul potrivit a fost una dintre obsesiile  sale.

Cauze naturale
Într-un singur caz, schimbările s-au produs fără voia lui Ceauşescu. În vara lui 1966 a decedat Leontin Sălăjan, ministru al Forţelor Armate şi bun prieten cu Ceauşescu. După o operaţie  de apendicită, acesta a decedat.  Ceauşescu a fost foarte afectat, relatează Paul Niculescu-Mizil („O istorie trăită”, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997). Ceauşescu s-a pronunţat,   într-o şedinţă de Prezidiu, pentru trimiterea în judecată  şi condamnarea chirurgului care-l operase.  S-a ajuns însă la concluzia că Spitalul Elias n-a fost dotat corespunzător şi s-a aprobat  un program de investiţii. În însemnata funcţie de cap al Armatei, rămasă astfel vacantă, Ceauşescu l-a numit pe unul dintre protejaţii săi din DSPA, Ion Ioniţă. 

Unitatea de monolit
Dar din lecţiile predecesorului, Ceauşescu învăţase şi că-n mişcări de anvergură, “unitatea de monolit“ a conducerii este premisa obligatorie a reuşitei. Chiar dacă vechii tovarăşi nu-i oferiseră motive de îndoială asupra fidelităţii, Ceauşescu voia subordonaţi mai pe măsura voluntarismului său. Energici, disciplinaţi, şi mai ales pătrunşi de credinţă şi devotament în împlinirea poruncilor sale. Chivu, Apostol, Moghioroş, Drăghici şi alţii, care-l ştiau de Nicu din închisoare şi anii de zdruncinătură ai luptei de clasă, nu mai erau deloc convenabili. Ba chiar periculoşi în ideea unui potenţial succesor în câdăşie cu sovieticii. 

În cârdăşie cu Maurer şi Bodnăraş 
Ţesuse Ceauşescu, de unul singur, intriga acaparării puterii? În şedinţa Comitetului Executiv al CC al PCR din dimineaţa zilei de 8 decembrie 1967 venise cu listele schimbărilor gata pregătite spre aprobarea celorlalţi. 

Demnitarii mai tineri vedeau limpede câmpul sectoarelor proprii, iţindu-se peste umerii bătrânilor  de care se visau, şi ei, scăpaţi. Dar după observaţiile lui Paul Niculescu-Mizil şi Ştefan Andrei, Ceauşescu nu făcea singur, atunci, mişcări de cadre la vârf. Înaintea lor, Maurer şi Bodnăraş petreceau vreme lungă în cabinetul secretarului general (“Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machaivelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea”, Adevărul, 2011).

Cuvântul greu al lui Bodnăraş în chestiuni de cadre l-a confirmat şi Corneliu Mănescu, convins că acestui mentor al său îi datora menţinerea în fruntea MAE. Toate schimbările s-au făcut, cel puţin, cu ştiinţa şi aprobarea lui Maurer dacă nu, chiar la iniţiativa lui. “Precum Iisus a intrat, în Ierusalim, cãlare pe un măgar, aşa l-a adus Maurer pe Ceauşescu în Ierusalimul puterii”, va spune mai târziu Bărlădeanu. Şi-a închipuit că “băieţelul incult” pe care-l cunoscuse el,   nu-i va ieşi de sub ascultare.  “A făcut totul” ca să-l înscăuneze deplin în jâlţul puterii (Lavinia Betea, “Partea lor de adevăr”, Compania, 2008).
 

Contre cu sovieticii în parafarea relaţiilor bilaterale
„Vorba” românească după care socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg, ar fi fost bună şi pentru încheierea anului 1967.
După adoptarea noului mecanism economico-finaciar şi schimbările la vârf, în 14-15 decembrie proaspătul şef de partid şi de stat a plecat la Moscova.

În delegaţia ce merge la Moscova să discute cu Brejnev relaţiilor româno-sovietice, ca semn al deplinei înţelegeri între conducătorii români, pe Ceauşescu îl însoţeau Maurer, , Apostol, Bârlădeanu, Bodnăraş şi Chivu Stoica.

„Scînteia” a anunţat ca scop al vizitei „relaţiile bilaterale”. Se punea, în fapt, chestiunea reînnoirii Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală româno-sovietic, încheiat în februarie 1948, pentru două decenii. De el depindeau  schimburile de mărfuri şi celelalte colaborări economice şi tehnico-ştiinţifice. Ambele părţi declarau voinţa extinderii acestora. Mai mult decât atât, Brejnev voia redactarea unui nou tratat, în spiritul „nivelului superior” al relaţiilor româno-sovietice, după documentele citate de istoricul Cezar Stanciu (Războiul nervilor. Dispute Ceauşescu-Brejnev, 1965-1971, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011). Să-i pună beţe în roate lui Ceauşescu, de fapt, prin amânarea lui. Iar  divergenţele l-au întârziat cu aproape doi ani.

Despre acestea, în spiritul vremii, nu s-au făcut referiri publice. „Spre exemplu, a mărturisit Corneliu Mănescu, pentru elaborarea proiectului de tratat cu Uniunea Sovietică, Ministerul Afacerilor Externe a recomandat la capitolul „asistenţă mutuală” să se menţioneze ca aceasta să se acorde în cazul unui atac armat din partea unui stat, respectiv grup de state imperialiste. Punctul de vedere al diplomaţiei sovietice şi, implicit, al conducerii sovietice era acela ca asistenţa mutuală să se acorde în cazul atacului unui stat, respectiv al unui grup de state, fără nici o specificare. Este o mare diferenţă între aceste puncte de vedere deşi, la prima impresie, este doar o diferenţă de un cuvânt în plus sau în minus. Diferenţa aceasta spune mult şi în evaluarea celor petrecute în august 1968.”

Asemenea „impedimente” au avut rolul lor în căutarea de noi pieţe de aprovizionare şi desfacere pentru produsele româneşti în ţările africane, asiatice şi arabe.

Nicolae Ceauşescu părea dispus, la rându-i, să-i irite pe sovietici. În ianuarie şi mai  a vizitat Iugoslavia, în februarie şi august – Cehoslovacia... Nu degeaba, la Moscova, „fraţii” ceilalţi se tem de „reînvierea” Micii Înţelegeri interbelice! Se zvonea că Tito i-ar atrage în ea, acum, şi pe austrieci, încălcând hotarul dintre cele două lagăre. Şi mai interesante apar misiunile primului ministru. Aflat într-o vizită în Italia, Maurer a fost primit într-o audienţă neoficială de Papa Paul al VI-lea. O premieră în istoria războiului rece.

""