Autor 35853 vizualizări


8 mai 1945, ora 23.01:capitularea militară germană în fața forțelor Aliate intra efectiv în vigoare pe toate câmpurile de luptă. Cu acest pas, Aliații obținuseră doar o parte din țelul lor final – capitularea necondiționată militară ȘI politică, așa cum o ceruse pentru prima dată președintele american Roosevelt la Conferința inter-aliată de la Casablanca din ianuarie 1943. 

Pentru puterile occidentale și politica formulată de ele la Casablanca, capitularea necondiționată reprezenta cel mai potrivit mijloc pentru eliminarea totală a statului național-socialist. Aliații respingeau în mod categoric posibilitatea negocierii cu un inamic pe care-l considerau criminal și refuzau să aibă în vedere orice condiție ar fi fost oferită sau cerută de conducerea germană. Spre deosebire de cazul sfârșitului Primului Război Mondial – când Antanta a adoptat ideile cuprinse în Cele 14 puncte ale lui Wilson, acum Aliații erau hotărâți să-și asigure libertatea totală de acțiune. Conducerii militare și politice germane urma să i se impună semnarea unei capitulări politice necondiționate, așa cum avea să fie ea redactată de forțele victorioase. 

Cererea pentru o capitulare politică nu avea precedent în dreptul internațional. Spre deosebire de tratatele de armistițiu, dreptul internațional considera – și așa e și în prezent – capitularea drept un acord pur militar încheiat între forțele armate ale statelor beligerante. Cererea pentru o capitulare politică și militară necondiționată gândită de Aliații occidentali la Casablanca urma să stabilească, deci, un precedent în legislația internațională. 

Capitularea fără condiții era exclusiv un țel militar. Ea stabilea forma încheierii ostilităților și nu avea implicații asupra viitoarei păci. În contextul războiului, cererea pentru o astfel de capitulare reprezenta un scop;în relație cu pacea, era doar un mijloc, fără legătură cu caracterul înțelegerii finale. Astfel, ea era compatibilă cu modul – divergent, chiar contradictoriu – în care a fost concepută pacea. Atât propunerile moderate făcute de Secretarii de Stat Cordell Hull și Henry Stimson, cât și „pacea cartagineză” cerută prin Planul Morgenthau (care presupunea transformarea Germaniei într-un stat agrar) porneau de la ideea unei capitulări germane fără condiții. Cum al treilea membru al triumviratului Aliat, Stalin, respinsese invitația de a participa la conferința de la Casablanca, Uniunea Sovietică nu a fost implicată în proclamarea cererii pentru o capitulare necondiționată. Însă Stalin, urmărindu-și propriile interese, avea să ceară la rândul său același lucru. 

În ianuarie 1944 a avut loc la Londra o întâlnire a Comisiei Consultative Europene (European Advisory Commission, în text EAC), o instituție înființată la întâlnirea miniștrilor de Externe de la Moscova din octombrie 1943. EAC a fost inițial compusă din câte un reprezentant al fiecăreia dintre cele trei mari puteri Aliate (cărora li se adaugă, în noiembrie 1944, un reprezentant al Guvernului Provizoriu al Franței). Principalul său scop era elaborarea, la nivel inter-aliat, a unui plan pentru Germania. Pe 25 iulie 1944, EAC s-a pus de acord asupra unui act privind capitularea necondiționată a Germaniei. 

Documentul își avea originile într-un plan gândit de Departamentul de Stat american, pe care Cordell Hull l-a transmis lui Eden și Molotov la întâlnirea miniștrilor de Externe de la Moscova. Documentul de capitulare trebuia să fie semnat de cea mai înaltă autoritate civilă germană. Preambulul includea recunoașterea deschisă a înfrângerii germane, sub următoarea formă:„recunoscut și admițând că forțele armate germane terestre, pe mare și în aer au fost complet învinse, Guvernul Imperial German și Înaltul Comandament German proclamă prin prezenta capitularea necondiționată a Germaniei”. Acest preambul era urmat de condițiile individuale militare și politice ale capitulării, iar articolul 12 al documentului prevedea transferul către Aliați a autorității politice în Germania:„Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică își vor asuma suprema autoritate în Germania. În exercițiul acestei autorități vor lua acele măsuri pe care le vor considera necesare pentru viitoarea pace și securitate, inclusiv dezarmarea și demilitarizarea completă a Germaniei.” Ulterior, a fost adăugată o propunere pentru destrămarea Germaniei în mai multe state.

Wilhelm Keitel semnează un document de capitulare la sediul forțelor sovietice din Berlin pe 9 mai 1945. Sovieticii insistaseră să organizeze un al doilea ceremonial de semnare a capitulării în Berlinul ocupat,  după cel din 8 mai organizat de Aliații occidentali.

Wilhelm Keitel semnează un document de capitulare la sediul forțelor sovietice din Berlin pe 9 mai 1945. Sovieticii insistaseră să organizeze un al doilea ceremonial de semnare a capitulării în Berlinul ocupat, după cel din 8 mai organizat de Aliații occidentali.

După conferința de la Ialta, documentul EAC a mai suferit o ultimă modificare importantă. Spre sfârșitul lunii martie 1945, guvernul britanic se convinsese că odată ce Germania va fi complet învinsă, nu va mai exista nicio autoritate militară sau civilă capabilă să-și asume actul de capitulare. Drept consecință, învingătorii ar fi trebuit, probabil, să recurgă la o procedură diferită și să proclame unilateral înfrângerea germană și asumarea autorității asupra statului. Prin urmare, documentul de capitulare a fost rescris de către EAC sub forma unei declarații.

Mai mult, cele trei Mari Puteri încheiaseră un acord inter-aliat prin care stabileau că vor accepta capitularea necondiționată doar sub două forme. Mai întâi, capitularea totală și fără condiții a guvernului german și a înaltului comandament militar. Această capitulare trebuia să se facă pe toate fronturile, să fie impusă în relație cu toate cele trei puteri simultan și să fie acceptată la unison de SUA, Marea Britanie și URSS. Cea de-a doua presupunea capitularea locală, exclusiv militară, a unităților armate individuale;o astfel de capitulare putea fi oferită de către comandantul unei unități germane și acceptată de omologul său Aliat, și nu presupunea o acțiune comună a celor trei mari puteri. 

Prima variantă – capitularea necondiționată politică și militară – era țelul strategic suprem al Aliaților. Cea de-a doua, în schimb, era considerată un simplu pas tactic temporar pe drumul către obiectivul strategic final. Pentru fiecare dintre aceste două variante Aliații au pregătit documentele necesare. Deși schița actului pentru capitularea necondiționată a Germaniei fusese redactată de către EAC, pentru capitularea individuală a unităților de luptă germane nu putea fi redactat în avans un act similar. Însă în august 1944, șefii Statelor Majore Aliate s-au pus de acord asupra unui document scurt care prezenta procedura generală ce trebuia urmată de comandanții militari Aliați atunci când acceptau capitularea militară a vreunei unități egrmane. Astfel, capitularea trebuia să fie necondiționată și restricționată doar la aspectele pur militare, iar inamicului nu trebuia să i se facă nicio promisiune. Prima capitulare sub această formă s-a făcut pe frontul italian în primăvara anului 1945, înainte de moartea lui Hitler. 

Dictatorul nazist respinsese în mod categoric cererea Aliată privind capitularea necondiționată. Drept consecință, Aliații au trebuit să lupte timp de doi ani pentru realizarea țelului strategic stabilit la Casablanca. Prin sinucidere, Hitler s-a eschivat de la luarea deciziei finale privind soarta Germaniei, pe care a lăsat-o pe seama Amiralului Dönitz, comandantul suprem al Marinei. Potrivit testamentului politic al lui Hitler, prin care Dönitz-și nu Göring – era însărcinat cu preluarea conducerii ca președinte al Reich-ului și Comandant Suprem al Forțelor Armate, amiralului i se cerea să continue războiul prin toate mijloacele posibile și să-și facă datoria până la capăt. Având în vedere prestația lui Dönitz de până atunci, poate că Hitler chiar se aștepta ca acesta să-i urmeze dispozițiile.

Însă Dönitz avea alte planuri. Odată liber să acționeze din proprie inițiativă, noul lider al Germaniei și-a făcut foarte clară dorința de a pune capăt războiului. Potrivit mărturiei amiralului Godt, când a aflat că a fost numit succesor al lui Hitler, Dönitz ar fi exclamat:„să-i punem capăt, am purtat destule lupte eroice, să salvăm poporul;să punem capăt sacrificiilor de sânge inutile”. Astfel, odată ce a preluat puterea politică și militară, Dönitz a pus în mișcare instrumentele pentru încheierea păcii cu Aliații. El era pregătit să accepte o capitulare militară pe frontul de Vest, dar nu era dispus să ordone încetarea focului pe frontul de Est. 

În condițiile în care civilii și soldații trebuiau să se refugieze din calea Armatei Roșii, Dönitz era dispus să folosească toate resursele aflate la dispoziția sa pentru a proteja coloanele de refugiați și tranporturile navale de persoane din Marea Baltică. În opinia sa, opt până la zece zile erau necesare pentru retragerea în siguranță – în spatele liniilor anglo-americane – a soldaților și civililor din teritoriile estice. În tot acest timp, operațiunile militare urmau să continue pe frontul de Est. 

Însă cererea Aliată pentru o capitulare simultană pe toate fronturile nu era compatibilă cu viziunea lui Dönitz, care dorea să capituleze în Vest și să continue lupta în Est. Drept urmare – și în pofida opoziției generalilor din Înaltul Comandament German, care doreau să permită unităților individuale să încheie armistiții din proprie inițiativă, pe 1 mai Dönitz a optat pentru o capitulare totală progresivă a forțelor armate germane prin intermediul capitulărilor locale coordonate de la nivel central. 

În data de 2 mai, capitularea armatei din Italia, negociată independent de Feldmareșalul Alexander la sfârșitul lunii aprilie, a intrat în vigoare. Această zi a marcat și prima acțiune locală în procedura de capitulare gândită de Dönitz. Acesta a luat legătura cu Feldmareșalul britanic Montogomery care, teoretic, trebuia să ceară delegației germane trimise de Dönitz capitularea necondiționată și simultană a tuturor forțelor germane. El a acceptat însă o capitulare strict militară a forțelor germane din NV țării, Olanda și Danemarca. Armistițiul a intrat în vigoare la ora 8.00 în data de 5 mai. În ziua următoare, între Grupul G al Armatei Germane și Armata a 6-a americană era instituit un alt armistițiu.

Eisenhower n-a avut aceeași atitudine precum Montgomery atunci când, pe 5 mai, Înaltul Comandament German i-a oferit capitularea necondiționată a tuturor forțelor germane aflate încă în conflict cu puterile occidentale. Generalul american le-a dat nemților un ultimatum:fie acceptă capitularea totală și necondiționată a tuturor forțelor de pe toate fronturile – în fața celor trei puteri Aliate, fie se confruntă cu o reluare a bombardamentelor anglo-americane și blocarea rutelor de evacuare a refugiaților veniți din Est. Dönitz n-a mai avut ce să facă:a fost obligat să accepte capitularea totală.

Actul de predare militară a fost semnat de Înaltul Comandament German la Reims, la sediul Forțelor Expediționare Aliate (cu generalul Eisenhower) și la Karlshorst, unde se afla sediul forțelor armate sovietice (cu mareșalul Jukov). Însă delegației germane nu i s-a prezentat, nici la Reims, nici la Karlshorst, documentul EAC privind „capitularea necondiționată”, căci Aliații încă nu se hotărâseră până în acel moment care document să fie semnat de nemți – versiunea originală acceptată de cele patru puteri Aliate sau versiunea revizuită de la Ialta. În consecință, Eisenhower le-a prezentat trimișilor germani un document ce privea strict capitularea militară necondiționată, al cărui articol 4 prevedea că acest act putea fi înlocuit de documentul EAC. 

Până la momentul intrării în vigoare a armistițiului, în data de 8 mai, Dönitz își atinsese doar parțial obiectivul. Totuși, el reușise să aducă de pe Frontul de Est 1, 8 milioane de soldați (55% din total) în spatele liniilor anglo-americane;restul au căzut în captivitate sovietică sau iugoslavă. 

Numărul refugiaților est-germani care a ajuns în zonele controlate de Aliații occidentali e mai dificil de stabilit, căci călătoria lor n-a fost nici organizată, nici înregistrată de autorități. Istoricii estimează însă că că numărul refugiaților a fost mai mic decât al soldaților retrași din est. Astfel, în timpul primei săptămâni ale lunii mai, în zona de vest a Germaniei, controlată de puterile occidentale, s-au refugiat în total între 2, 5 și 3 milioane de soldați și civili. 

Poziția ferm antisovietică a lui Dönitz era, în bună măsură, un produs al ideologiei național-socialiste și a propagandei de război. După cum a declarat în discursul său către poporul german transmis la radio pe 1 mai 1945, Hitler „recunoscuse teribilul pericol al bolșevismului și își dedicase întreaga ființă acestei lupte”. Mai mult, „devotamentul său față de lupta împotriva bolșevismului nu fusese doar pentru Germania, ci și pentru Europa și întreaga lume civilizată”. Astfel, războiul de cucerire și distrugere al lui Hitler împotriva URSS, inspirat de ideologia rasistă, a fost legitimat de propaganda de război nazistă drept o cruciadă antibolșevică. Hotărârea lui Dönitz de a retrage cât mai mulți soldați și refugiați în sfera de influență a Occidentului înainte de tragerea ultimului glonț a fost însă și o reacție la comportamentul Armatei Roșii. Evenimentele din zona Balticii și provinciile estice ale Germaniei demonstraseră deja că trupele sovietice nu respectau nici viața soldaților capturați, nici pe cea a civililor. Drept răzbunare pentru invazia germană din 1941 și comportamentul nemților din teritoriile sovietice, acum era rândul rușilor să facă ravagii în Germania:femeile erau violate, civilii împușcați sumar sau răpiți și trimiși la muncă forțată în Uniunea Sovietică. De aceea, strategia de capitulare a lui Dönitz avea ca scop salvarea populației din Germania de est și armatele de pe acest front aducându-le în zona sigură a influenței anglo-americane. 

Planul lui Dönitz s-a desfășurat așa cum trebuia. Controlul central exercitat asupra încheierii ostilităților pe front a făcut posibilă nu doar refugierea unui număr mare de civili și soldați în Vestul Germaniei, dar a permis și o capitulare sistematică și ordonată a forțelor armate germane, iar evacuarea trupelor din zone ocupate (Olanda, Danemarca și Norvegia) s-a făcut în liniște. 

Capitularea politică necondiționată a Germaniei s-a făcut o lună mai târziu, pe 5 iunie 1945. Din moment ce liderii germani – din guvern și înaltul comandament armat – se aflau deja în captivitate, capitularea totală militară și politică a statului german a fost proclamată de cele patru puteri Aliate victorioase sub forma declarației EAC, ca „declarație privind înfrângerea Germaniei și asumarea autorității supreme cu privire la Germania de către guvernele Marii Britanii, Statelor Unite, URSS și Guvernul Provizoriu al Republicii Franceze”. Tot atunci s-au emis declarații privind zonele de ocupație și mecanismele de control ce urmau să fie aplicate în Germania. O analiză comparativă înte documentul original EAC și declarația făcută în final arată că toate articolele documentului original a fost preluate fără schimbări majore. A fost însă inserat un preambul detaliat și scoase secțiunile suplimentare despre care se discutase la Ialta. 

Preambul declarației începea cu aceste cuvinte: 

Forțele germane terestre, pe mare și în aer au fost complet învinse și s-au predat necondiționat, iar Germania, care poartă responsabilitatea pentru război, nu mai este capabilă să reziste voinței puterilor victorioase. Capitularea neconționată a Germaniei a fost astfel efectuată, iar Germania a devenit subiectul unor astfel de cerințe precum sunt sau îi vor impuse de acum înainte. Cele patru puteri victorioase își asumă prin prezenta autoritatea supremă asupra Germaniei, inclusiv asupra tuturor puterilor guvernului german, Înaltului Comandament și oricărei autorități de stat, municipale sau locale. Asumarea acestei autorități – cu scopul menționat mai sus-și puteri nu afectează anexarea Germaniei. 

Articolul 4 al actului de capitulare militară a fost subiectul unei intense controverse, atât în dezbaterea politică privind predarea Germaniei, cât și din punct de vedere al dreptului internațional. Aliații nu au privit acest articol drept baza legală necesară pentru declarația din 5 iunie, ci pur și simplu ca un mijloc pentru rezervarea dreptului de a decreta un act al capitulării din poziția lor de puteri victorioase. Drept consecință, ei nu au declarat capitularea totală politică și militară în baza articolului 4, care nu este de fapt menționat în declarație, ci mai degrabă prin virtutea dreptului lor de învingători:forțele armate germane nu mai erau capabile să reziste voinței puterilor victorioase, prin urmare „capitularea neconționată a Germaniei a fost astfel efectuată”.

Această capitulare totală însemna și dispariția statului național pruso-german, a Reich-ului, de pe harta politică a lumii – dar nu și din dreptul internațional sau constituțional. Acest fapt, la rândul său, a generat contoverse privind două interpretări ale capitulării totale, una a specialiștilor în drept constituțional și internațional, alta a istoricilor și politologilor. Doctrina germană dominantă cu privire la legislația în fapt consideră și astăzi că statul german și-a păstrat identitatea legală în 1945, dar pur și simplu a renunțat la capacitatea sa de a acționa ca atare. Această diferențiere teoretică între capacitatea legală și capacitatea de a acționa este străină istoriei și politologiei, pentru care capacitatea politică de a lua decizii și a le implementa este esențială existenței statului. 

Diferența dintre cele două metode este aparentă în modul în care ele privesc capitularea din 1945. Pentru că dreptul internațional recunoaște doar conceptul de capitulare militară, nu și politică, capitularea germană este văzută doar ca eveniment militar. Altfel spus, ea este judecată prin prisma teoriei juridice, care nu reflectă în fapt evenimentele reale. De aceea, juriștii nu recunosc capitularea necondiționată proclamată prin declarația din 5 iunie;pentru juriști precum Erich Kraske sau Georg Dahm, „capitularea în acest sens nu există” și „conceptul capitulării politice este necunoscut în dreptul internațional”. 

Asta l-a făcut pe istoricul și politologul Michael Freun să vorbească despre „ficțiunile juriștilor cu privire la existența neîntreruptă a ceea ce a fost de fapt un Reich german învins”. În schimb, interpretarea oferită de istorici consideră că, prin capitularea germană, s-a pus capăt și Reich-ului german. De facto, capitularea militară necondiționată din 8 mai 1945 a lipsit Reich-ul de capacitatea sa de a acționa ca stat;de jure, el și-a pierdut această capacitate prin declarația privind capitularea totală necondiționată, militară și politică, din 5 iunie. 

Semnificația istorică și politică a acestei capitulări este revelată foarte clar în cuvintele prin care Generalul de Gaulle s-a adresat adunării consultative din Franța pe 15 mai 1945:

Victoria a căpătat aceleași dimensiuni ca și războiul. Germania, condusă la fanatism de visul de cucerire, a purtat acest război – material, politic și moral – ca un război total. În consecință, victoria trebuia să fie o victorie totală. Acest lucru s-a întâmplat. În măsura în care acesta este cazul, statul, puterea, doctrina, însuși Reich-ul german, este complet distrus.

Sursa:Reimer Hansen, Germany's Unconditional Surrender, în History Today, vol.45, nr. 5, mai 1995 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum