Autor 21251 vizualizări


Războaiele care au izbucnit în secolul al XVI-lea între austrieci și otomani au cauzat numeroase probleme celor două puteri ale vremii. De la momentul Mohács 1526, otomanii s-au văzut atrași, fără voia lor, într-un lung război de uzură, care a durat aproape două sute de ani, împotriva Austriei, a aliaților săi unguri, câteodată și împotriva Transilvaniei, fără a avea foarte multe de câștigat. După catastrofa de la Viena din 1683 și pacea de la Karlowitz din 1699, Imperiul otoman va cunoaște cel mai mare recul din istoria sa, pierzând pașalâcul Buda, Transilvania și, pentru o scurtă perioadă, Belgradul. Perioada aceasta a fost singurul recul major al otomanilor. „Lungul declin” al „Marelui Bolnav” al Europei, atât de amintit în istoriografie, este mai mult o figură de stil, Imperiul reușind să-și revină de fiecare dată din înfrângeri (fiind o pradă oarecum mai ușoară pe câmpul de luptă doar pentru Rusia, căreia i-a cedat câte un teritoriu după războaiele de după 1768), dar fiind salvat de fiecare dată de diplomația europeană. 

Dezavantajele imperialilor erau și ele numeroase în campaniile împotriva otomanilor:la 1.000 de combatanți era nevoie de 350 de cai de povară, foarte multe căruțe (și drumuri pentru ele);aprovizionarea trebuia în general asigurată de la Viena și dădea greș de multe ori;pentru a-i înfrânge pe otomani trebuia penetrat în Balcani, dar austriecii nu cunoșteau această zonă, nu aveau hărți și nici informații precise. Peninsula Balcanică era slab populată, nu putea asigura proviziile necesare austriecilor și necesita prea multe trupe (plus artilerie, muniții, flotă) pentru a fi păstrată în fața unui asalt otoman de proporții. Nu existau depozite în această zonă care să fie folosite de către armata austriacă, iar liniile de aprovizionare și comunicație erau prea lungi și o pradă sigură pentru cavaleria otomană, numeroasă și foarte mobilă. De asemenea, populația de aici, slavă și ortodoxă, nu privea cu ochi buni o invazie „catolică”. 

Războiul otomano-venețian (1714-18)

La 8 decembrie 1714, Imperiul otoman declara război Veneției și ataca posesiunea acesteia în Grecia, Moreea. Motivarea sumară a fost aceea că venețienii acordaseră ajutor muntenegrenilor, și se angajaseră în hărțuieli navale împotriva navelor otomane. Republica lagunară nu se afla în situația de a se apăra singură în fața asaltului otoman și avea probleme în a-și găsi aliați. În Războiul pentru Succesiune la Tronul Spaniei, Veneția fusese împotriva Austriei, țara creștină cea mai apropiată de teatrul de război. Populația din Moreea era sătulă de fiscalitatea și abuzurile venețiene, cât și de propaganda catolică foarte insistentă. Fortificațiile din peninsulă se aflau într-o stare foarte proastă, munițiile și proviziile lipseau, iar cei 7.000 de soldați în slujba dogelui nu reprezentau o opoziție serioasă pentru otomani. 

Prevăzători, otomanii au trimis solie la Viena, asigurându-l pe împărat că Poarta nu are de gând să amenințe Austria, ci doar Veneția, care ar fi încălcat prevederile păcii de la Karlowitz din 1699. Cabinetul vienez nu avea însă nici o intenție de a-și lăsa vechiul aliat din Liga Sfântă la discreția otomanilor, dar nu putea momentan să intervină – războiul său împotriva Spaniei nu se încheiase;finanțele erau secătuite din cauza celor două războaie;trupele erau extenuate;puținele fortificații din Ungaria nu erau în stare de a suporta asedii;frontul era prea departe înspre sud față de posibilitățile logistice ale austriecilor;trenul de bagaje era practic inexistent.

Încercările de a găsi aliați au eșuat – doar Papa a cerut impunerea unui impozit special în Imperiu, iar Spania a fost singura care și-a arătat disponibilitatea de a interveni. Posibilitatea intervenției regatului iberic în Mediterana Orientală neliniștea Viena mai mult decât o invazie otomană. Din Constantinopol, rezidentul imperial von Fleischmann a anunțat că otomanii vor, de fapt, un război împotriva Austriei și recucerirea teritoriilor pierdute la Karlowitz. 

Debusolată, Serenissima a încercat să întărească în ultimul moment fortificațiile Moreea, Corint și Nauplion, hotărând rezistența dârză pînă la intervenția austriacă. Oriunde s-ar fi produs aceasta, presiunea asupra Moreii avea să fie cel puțin mult slăbită. Otomanii și-au stabilit ca obiectiv principal cucerirea rapidă a Moreii, fapt îndeplinit în aproximativ trei luni. Corintul a fost predat de comandantul său după cinci zile de asediu, Nauplion luat cu asalt, iar restul fortificațiilor au căzut pe rând, din cauza lașității comandanților, a revoltelor spontane din interiorul cetăților, sau predate de frica a ceea ce se putea întâmpla în cazul în care erau cucerite prin asalt. 

Flota venețiană, altădată stăpâna neînfricată a Mediteranei și mărilor adiacente, stătea la ancoră în golful Messina, sub comanda căpitanului Delfino, de teamă că va avea ghinion în luptă la fel ca trupele de uscat. Astfel, fără a fi deranjată în vreun fel, flota otomană, sub comanda lui Kapudan-Pașa Djamun Hodja, a luat rând pe rând insulele venețiene Tino, Aegina, Creta, Leukas, debarcând trupe unde dorea și navigând nestingherită cu trupe, muniții, provizii, prizonieri, pradă. Moralul otoman se afla la apogeu. În rugăciunile cântate din minarete se auzea din nou vechea rugăciune „să dea Allah ca otomanii să cucerească Moreea, Roma și Viena”!

Prințul Eugeniu de Savoia,  cel care a condus trupele imperiale în timpul asediului cetății Petrovaradin și a Timișoarei

Prințul Eugeniu de Savoia, cel care a condus trupele imperiale în timpul asediului cetății Petrovaradin și a Timișoarei

În culmea succesului, marele vizir Damad Ali a refuzat pacea propusă de mediatorii olandezi și a cerut trupelor să cucerească cât mai multe fortificații pe malul Adriaticii. Direcția ofensivei devenea astfel destul de clară... Convinși că războiul e inevitabil și destul de aproape, austriecii au reacționat prompt. În fruntea Hofkriegsrat-ului se afla Eugeniu de Savoia, comandant de succes și cu experiență foarte bogată, care a stabilit direcția de atac a imperialilor. Eugeniu a optat pentru cucerirea Banatului, singura posesiune otomană de la nord de Dunăre și la vest de Carpați, un adevărat ghimpe în coasta imperială și o bază foarte bună de atac împotriva Transilvaniei și a Ungariei. Nici o acțiune militară de amploare nu putea fi dusă la sud de fluviu, având garnizoane otomane intacte în Timișoara, Mehadia, Orșova etc.

La 2 aprilie totuși, Eugeniu a trimis o scrisoare către Fleischmann la Constantinopol, prin care îi cerea acestuia să înmâneze un ultimatum Marelui Vizir. Prin acest act, Austria îi amintea oficialului otoman că Viena este garanta păcii de la Karlowitz, drept care otomanii erau somați să redea de îndată Veneției Moreea și celelalte cuceriri, și să-i plătească despăgubiri. În Divan, Marele Vizir a dat citire ultimatumului și a cerut celorlalți înalți oficiali otomani să considere actul respectiv ca fiind de fapt declarația de război a Vienei împotriva Porții. Unii viziri s-au pronunțat pentru o „expectativă armată” – trebuia așteptat și luate doar măsuri defensive. Marele Vizir a fost de acord și a ordonat armatei să se adune la Belgrad și să fie pregătită să acționeze în orice clipă înspre Ungaria;tătarilor li s-a ordonat să vină la Hotin, de unde puteau amenința Transilvania și ține sub observație Rusia.

Din nou, puterile maritime Olanda și Anglia și-au oferit bunele oficii în cederea medierii, dar, de această dată, Eugeniu de Savoia a fost cel care a refuzat. Fleischmann a transmis Vienei că armata otomană atingea în jur de 80.000 de oameni, dintre care circa 60.000 infanterie și 15.000 cavalerie. Tătarii erau estimați la cifre cuprinse între 10.000 și 40.000 călăreți. În același timp, armata otomană care se apropia de Corfu era estimată la 30.000-40.000 soldați, iar flota la 75 de nave de război. Au fost trimise provizii la Belgrad și Timișoara;o liniște încordată s-a așternut între cele două imperii...

Pregătiri defensive. Drumul spre Petrovaradin

Eugeniu de Savoia avea motive să fie încrezător în succesul unei acțiuni militare imperiale. În primul rînd, geniul militar cu care fusese creditat de prieteni și dușmani deopotrivă era un imens avantaj;corpul ofițeresc era disciplinat și experimentat în războaiele crunte din ultimii 20 de ani și mai bine;trupele erau de asemenea disciplinate, extenuate dar experimentate, și cu moralul ridicat. Eugeniu dispunea în 1714 de 137.600 de oameni sub arme (45 regimente de infanterie și 42 regimente de cavalerie) și circa 30.000 de trupe de graniță, în special croați și sârbi. În Ungaria și Transilvania, 19 regimente de infanterie și 25 de regimente de cavalerie completau efectivele. Totuși, generalissimul austriac a cerut suplimentarea trupelor cu încă aproape 80.000, pentru a ajunge la 70 de batalioane de infanterie și 185 de escadroane de cavalerie. Pe lângă cele 44 de batalioane din Ungaria, mai trebuiau recrutate 8 din posesiunile ereditare, 3 din Napoli, câte 6 din Lombardia și Țările de Jos, 4 din Imperiu și restul de la alte state care s-ar fi oferit să ajute Viena. 113 escadroane de cavalerie erau în Ungaria, mai trebuiau recrutate restul de 72.

Problema banilor era însă acută în Austria și în Imperiul german. Gundacker Starhemberg, șeful Hofkammer-ului, trebuia să dea bani pentru 14.000 de noi recruți, 5-6.000 de cai, trenul logistic, provizii, materiale de construcție pentru poduri, flotila de Dunăre, 200 de tunuri pentru completarea artileriei, repararea fortificațiilor din Ungaria, și spitale de campanie. Nu ar fi fost nici o problemă, dacă trezoreria nu ar fi fost goală. Viena a fost nevoită să ceară bani de la Banca Olandei, Banca Municipală Vieneză, și alte „instituții de credit”, de unde s-au obținut câteva milioane. Alți bani au venit de la Papă, dietele statelor ereditare și se spera adoptarea celebrului Tuerkensteuer (impozit special în Imperiul German pentru campaniile antiotomane) la Dieta de la Regensburg.

În ciuda eforturilor depuse, în primăvara anului 1716, regimentele nu erau complete. Mai trebuiau recrutați cavaleriști și, mai ales, făcut rost de cai. Artileria fusese concentrată la Buda și aștepta acolo barjele care să o transporte către front. Drumurile între Peterwardein/Petrovaradin și Szeged, respectiv Szeged și Arad au fost făcute practicabile, dar existau probleme mari în construirea flotilei și a trenului de bagaje. Din 12 nave, câte ar fi fost necesare pentru transportul tunurilor, doar trei erau gata în vara lui 1716, și acestea puteau să transporte doar 30-40 de tunuri. Mai existau 30 de șăici, dar acestea aveau capacitate limitată de transport al pieselor grele, fiind apte mai mult pentru transportul mărfurilor și al trupelor. Pentru aprovizionare au fost contractate două companii private vieneze, care însă nu s-au achitat la timp și în mod satisfăcător de îndatorire. Doar trei spitale de campanie și doar patru farmacii de campanie au fost construite. 

Comanda cavaleriei a fost dată feldmareșalului conte Johann Palffy, iar comanda infanteriei feldmareșalului Siegbert Heister, în vârstă de 70 de ani. Heister și Eugeniu nu se suportau reciproc deloc. În Transilvania, comanda o avea generalul Steinville. Marea armată cerută de Eugeniu a trebuit să fie împărțită, o bună parte în fortificațiile din Ungaria, doar 53.400 de infanteriști aflându-se efectiv în tabăra austriacă. Cavaleria, oficial, avea 33.000 de oameni, iar artileria număra aproape 200 de tunuri de câmp și de asediu. Ca punct de întâlnire a armatei a fost fixată tabăra de la Futak, lângă Petrovaradin. O dată ajuns aici, Eugeniu a trecut în revistă armata, regiment după regiment, și s-a declarat mulțumit de starea generală a trupei.

Războiul de Succesiune la tronul Spaniei avea să conducă la o reconfigurare a alianțelor europene

Războiul de Succesiune la tronul Spaniei avea să conducă la o reconfigurare a alianțelor europene

Uvertura războiului:bătălia de la Petrovaradin

La sfârșitul lunii iulie trebuiau să mai sosească în tabără alte trupe, plus artileria de la Buda. Scopul maximal al lui Eugeniu era cucerirea Banatului, a Bosniei, Serbiei și Valahiei, pentru a asigura linia Dunării și a se infiltra în Balcani. 

Pe la mijlocul lunii iulie, primele unități otomane s-au ivit de cealaltă parte a graniței. După un consiliu de război, otomanii au hotărât să atace la Petrovaradin, care nu era bine fortificat, în ciuda opiniilor unor comandanți, care au cerut marș spre Timișoara, de unde ar fi putut ataca Transilvania, dar și ariergarda austriacă. În 26-27 iulie, otomanii au trecut Sava, iar cavaleria a început să prade teritoriile din jur. Trecerea Savei în teritoriul austriac a fost prima mare greșeală tactică otomană. Eugeniu a fost informat de acest lucru și a mutat comandamentul armatei la Petrovaradin, trimițând ordine trupelor care se aflau în marș. La această oră, imperialii habar n-aveau câți otomani se află în fața lor și, mai ales, că dincolo de graniță se află întreaga armată otomană. La 1 august, cavaleria ușoară otomană a apărut în preajma Petrovaradinului. 

În jurul fortificației de la Petrovaradin existau două rânduri de șanțuri, datând din 1694, întinzându-se de la Dunăre la un deal. Terenul din fața șanțurilor era mlăștinos, ceea ce făceau atât atacul, cât și retragerea, problematice. Eugeniu a reparat fortificațiile din teren și și-a dispus trupele acolo. Otomanii au adoptat tactica defensivă, construind o tabără fortificată, având în vedere că artileria lor grea încă nu ajunsese. Aceasta a fost a doua lor greșeală tactică, un atac dezlănțuit pe toată lungimea liniilor austriece având mai mari șanse să aducă victoria. Otomanii au început săparea de șanțuri de asediu înspre austrieci, luptele începând și ele. Eugeniu a preluat însă inițiativa și, în dimineața zilei de 5 august 1716, austriecii au atacat trupele otomane. Lupta s-a dat de către infanterie în șanțurile săpate de otomani, avantajul fiind de partea turcilor, mai obișnuiți cu lupta corp la corp cu arme cu tăiș. La un moment dat, otomanii au reușit chiar să-i respingă pe imperiali și să-i gonească în propriile șanțuri, cauzându-le pierderi grele. Contraatacul rezervelor lăsate de Eugeniu a reușit să reechilibreze situația. Măcelul s-a dezlănțuit cu furie, mai ales după atacul cavaleriei imperiale asupra ienicerilor. Lupte crunte s-au dat și între spahii și cavaleria austriacă. 

Ienicerii, cu toate că presau centrul austriac, se aflau la distanță de liniile lor și otomanii nu au trimis ajutoare. Obosiți, au fost pradă ușoară pentru cavaleria imperială, infanteria care se repliase și artileria care îi lovea din cetate. Unitatea de cavalerie comandată de Palffy a șarjat puternic înspre tabăra otomană, într-o viteză atât de mare încât nimeni nu apucase să se retragă din tabără sau să ordoneze o defensivă coerentă, ajungând chiar la cortul Marelui Vizir care, într-un ultim gest eroic și disperat totodată, s-a aruncat în luptă și a fost ucis. Soldații otomani au început să fugă panicați. Pe flancul stâng otoman, tătarii nu mișcaseră nici un metru timp de câteva ore, cât a durat bătălia. La final, cavaleria tătară a părăsit pur și simplu liniștită și în ordine locul bătăliei. Eugeniu a interzis urmărirea inamicului, dat fiind epuizarea fizică și psihică a soldaților săi. 

Pierderile austriece fuseseră foarte mari – aproape 5.000 de morți și răniți, din care 4 generali și 4 colonei uciși. Otomanii au pierdut între între 6.000 și 10.000 de oameni, printre aceștia fiind însă Marele Vizir, aga ienicerilor și mai multe pașale. Singura consolare a austriecilor, pe lângă victorie, a fost prada enormă găsită în tabără. Otomanii lăsaseră practic totul pe loc. Au fost luate 130-150 de tunuri, 20-30 de mortiere, 152 de steaguri și doar circa 20 de prizonieri, restul celor aflați în calea trupelor imperiale fiind lichidați în timpul asaltului general. 

Campania pentru cucerirea Timișoarei

După victoria de la Petrovaradin, toată lumea se aștepta ca Eugeniu să mărșăluiască înspre Belgrad, considerat cheia apărării Ungariei și a ofensivei spre Balcani. Eugeniu de Savoia avea însă un alt plan, pe care i l-a explicat împăratului într-o scrisoare:trebuia atacată și cucerită Timișoara, punct strategic foarte important in acel moment. Armata avea nevoie de un cantonament de iarnă aproape de linia frontului;de la Timișoara se putea acoperi foarte bine linia Tisei și Ungaria;se puteau asigura legăturile cu Valahia și Transilvania;de aici se putea exercita controlul atât de necesar asupra Dunării;Timișoara era cel mai important punct strategic de unde să înceapă asaltul asupra Belgradului.

După câteva zile de odihnă, Eugeniu a dat ordin armatei să treacă pe malul stâng al Dunării, și apoi a trecut Tisa pe la Zenta. De aici, armata a mărșăluit nord, de-a lungul Begăi, până în mlaștinile Timișoarei. Marșul armatei a fost obositor și lent, din cauza podurilor care trebuiau construite peste mlaștini și râuri, și a marșurilor de noapte făcute din cauza căldurii insuportabile de peste zi. Încă de la Petrovaradin, nemulțumit de modul în care se făcea aprovizionarea, Eugeniu a preluat întreaga problemă în mâinile sale. A făcut magazii, a adunat provizii și a pregătit tot ce trebuia pentru asediul ce urma. Au fost interzise raidurile de jaf, sub pedeapsa cu moartea. 

Avangarda comandată de Palffy a pornit de la Petrovaradin în data de 10 august și a ajuns în preajma Timișoarei pe 21. Din informațiile luate pe drum, a aflat că 1.000 de spahii fuseseră trimiși de la Belgrad la Timișoara în data de 17 și că garnizoana de aici număra undeva pe la 7-8.000 de oameni. Cifra era total eronată. În noaptea de 21, austriecii au fost atacați puternic de aproximativ 1.000 de călăreți otomani din direcția Belgrad, Palffy fiind nevoit să trimită patru regimente împotriva lor. Posibil ca cei 1.000 de călăreți să fi acoperit vreun transport în sau din Timișoara, sau să fi fost chiar acei spahii trimiși de la Belgrad cu câteva zile înainte.

În garnizoană, comandantul Mehmed Pașa avea sub ordine între 15.000 și 18.000 de soldați și un mic contingent de unguri – rebeli curuți din fosta armată a lui Francisc Rakoczi II. Proviziile și munițiile se pare că erau de ajuns. Așezarea fortificației le dădea un plus de încredere apărătorilor, care se așteptau și la un ajutor consistent din partea armatei staționate la Belgrad. 

Prințul Eugeniu de Savoia după ce fost numit feldmareșal

Prințul Eugeniu de Savoia după ce fost numit feldmareșal

Bătăliile pentru Timișoara

În fața avansului imperial, otomanii au distrus în data de 28 august clădirile din fața zidurilor, dând foc acestora și inclusiv zonei de unde austriecii și-ar fi adunat cele necesare pentru hrana lor și a cailor. Moscheea din afara zidurilor a fost ocupată a doua zi de un locotenent cu 30 de grenadieri, iar la 30 august au fost ranforsate podurile peste mlaștini. Austriecii au reușit să închidă inelul de asediu în jurul Timișoarei până la data de 31 august, atât cât le permitea terenul. La est si vest de oraș erau poduri de lemn peste canale ale Begăi, care făceau legătura între unități. Corpul principal de armată se afla în partea de nord a fortăreței, acolo de unde putea fi asediată mai ușor și unde și defensiva imperială putea să se desfășoare mai bine. În partea de sud se afla Palffy, cu 21 de regimente. În jurul unităților s-a construit o circumvalațiune. 

La 1 septembrie s-a deschis prima paralelă (șanț pentru asediu), cu 3.000 de lucrători, sub comanda prințului Alexander von Wuertemberg, păziți de trupe de grenadieri, sub focul permanent al otomanilor. La 5 septembrie a fost adusă și artileria în șanțuri. În ciuda pierderilor, inclusiv a unor ofițeri de rang superior, lucrările au continuat în zilele și nopțile următoare, construindu-se redute și palănci, artileria de diferite calibre fiind adusă mai aproape de fortificație. În 9-10 septembrie, otomanii au făcut o ieșire, cu sabia într-o mână și torță în cealaltă, fiind ținte foarte bune pentru soldații imperiali. La 10 septembrie a mai avut loc o ieșire, otomanii trecând prin trupele ungare până la tabăra imperială, de unde au fost respinși cu pierderi foarte grele de cavaleria austriacă. În 15 septembrie au ajuns mortierele, austriecii bombardând acum mai bine fortificația în timp ce lucrările genistice avansau constant, iar din 19 septembrie a început bombardarea sistematică a palăncii.

La 20 septembrie au ajuns trupele transilvănene – trei regimente de infanterie și două de cavalerie – la timp pentru luptele în câmp care tocmai urmau, cu trupe trimise pentru a încerca o despresurare. Noul Mare Vizir plănuia să atace armata imperială de la Timișoara din două părți:1. tătarii de la Hotin să atace întâi Ungaria, pentru a prăda și a tăia liniile de comunicare/aprovizionare a austriecilor, urmând apoi să coboare spre Timișoara;2. armata de la Belgrad urma a mărșălui spre Timișoara și a despresura orașul. 

Kurd Pașa a fost trimis cu un corp de cavalerie spre Timișoara. Austriecii au aflat pe la mijlocul lunii septembrie, de la prizonieri, că aproximativ 20.000 de turci, 7.000-8.000 de tătari și 500 de ieniceri pedeștri avansau spre ei. O astfel de armată ar fi putut numai, teoretic, să dea o mică pauză garnizoanei asediate, și eventual să încerce să strecoare muniții și provizii în oraș, dar în nici un caz nu ar fi putut învinge armata lui Eugeniu, net superioară numeric, să o distrugă sau măcar să o forțeze să ridice asediul. 

La 21 septembrie, Eugeniu a trimis o unitate de husari înspre Dunăre, pentru a urmări mișcările inamicului. A doua zi, a devenit clar că inamicul era mai aproape decât se credea – cercetașii lui Palffy au fost atacați de patrule otomane călare, pierzând în mâna turcilor toți prizonierii și vitele pe care le mânau spre tabără. Imperialii s-au pregătit de luptă. În 23 septembrie, la amiază, otomanii au atacat foarte puternic, cu 500 de călăreți în prima linie și 500 de ieniceri în spatele lor. După trei atacuri succesive care au fost respinse de către austrieci, otomanii s-au retras încet și... au plecat înapoi. În tabăra lor, austriecii plecați în recunoaștere au găsit cadavrele tăiate în bucăți ale unor prizonieri imperiali. În tot timpul luptei, care a durat câteva ore, garnizoana nu a reacționat în vreun fel. Abia spre seară, otomanii au încercat o ieșire înspre sud, dar au fost respinși cu pierderi grele. Pentru otomani, ziua de 23 pare să fi fost sângeroasă, cronicarul otoman Al Rașid notând că au fost uciși 4.000 de soldați, cifră foarte mare, având în vedere anvergura luptei. Austriecii nu estimează pierderile otomane, dar nici nu înregistrează pierderile proprii, ceea ce probabil înseamnă că au avut pierderi nesemnificative. La 26 septembrie, garnizoana a încercat din nou o ieșire, înspre liniile de aprovizionare austriece, pierzând din nou mulți oameni. În ciuda schimbului de focuri foarte intens între tabere, la 28 și 29 septembrie, sub focul infernal al otomanilor, austriecii au reușit să fixeze podurile peste șanțurile din zona palăncii. 

La 1 octombrie, totul era pregătit. Aproape jumătate din infanterie a fost trimisă la asalt, lupta fiind foarte sângeroasă. Grenadierii au dat asaltul cu grenade, săculeți cu praf de pușcă, turcii au ieșit la luptă corp la corp, trupele imperiale au înregistrat pierderi de 455 morți și 1.488 răniți. Otomanii au fost forțați în cele din urmă să abandoneze palanca din față și să se retragă în orașul propriu-zis. Cu toate că au atacat de mai multe ori și au bombardat frenetic fortificațiile pierdute, ocupate acum de imperiali, distrugând și două poduri, otomanii nu au reușit să recucerească pozițiile abandonate. Pierderile au fost mari, 2.000 de oameni de fiecare parte, austriecii luând și 460 de prizonieri. În timpul luptei, o trupă de 1.200 spahii și tătari a încercat să pătrundă în oraș, dar au fost respinși și urmăriți de generalul Palffy într-o mlaștină, unde aproape toți au fost masacrați. 

Prințul Eugeniu de Savoia în tabăra sa militară

Prințul Eugeniu de Savoia în tabăra sa militară

După ocuparea palăncii, asaltul a continuat cu și mai multă violență, Eugeniu intrând în criză de timp. De la începutul luptelor plouase aproape încontinuu și malaria lovise tabăra, făcând numeroase victime. Bombardamentul asupra Timișoarei nu prea dădea roade, iar un asalt asupra orașului era imposibil. În curând epidemia și frigul i-ar fi forțat pe austrieci să ridice asediul și să se retragă, situație inacceptabilă pentru Eugeniu. 

La 7 octombrie, 30 de mortiere au executat foc continuu asupra orașului, în interiorul cetății apărând dispute violente între apărători – ienicerii voiau să continue să apere cetatea, dar spahiii au cerut ca Timișoara să fie predată. Comandantul otoman a trimis o scrisoare marelui vizir la Belgrad pentru a cere o armată de despresurare, dar emisarul a căzut în mâinile imperialilor. În zilele de 10 și 11 octombrie s-a tras puternic asupra bastionului din fața intrării în cetate și asupra zidurilor.

Brusc, la 12 octombrie, în timp ce Eugeniu și alți înalți comandanți inspectau șanțurile, steagul alb a fost ridicat pe zidurile Timișoarei. Printre condițiile capitulării impuse de austrieci au fost:oricine dorea să plece din Timișoara era liber să o facă;întreaga artilerie și proviziile trebuiau să rămînă în oraș;dezertorii și prizonierii trebuiau restituiți;un număr de soldați austrieci să asigure paza convoiului;curuții lui Rakoczi pot părăsi cetatea. Din 136 de tunuri pe care austriecii le-au găsit în oraș, 40 fuseseră austriece, fiind capturate de-a lungul conflictelor dintre cele două părți. O parte dintre tunuri erau tunuri maghiare luate de turci în 1552, o dată cu ocuparea Timișoarei!

La 13, Alexander von Wuertemberg a luat în stăpânire una dintre porțile cetății, iar otomanii, după ce au primit 1.000 de căruțe pentru transport, au părăsit pentru totdeauna Timișoara la 17 octombrie 1716. Austriecii au înregistrat pierderi foarte mari – 1.066 de morți și 3.322 răniți în luptă, malaria făcând ravagii în rândul trupei, cifrele pierderilor totale la sfârșitul anului fiind de 17.542 infanteriști (din 44.900), 5.044 cavaleriști (din 18.300). Nu se cunosc pierderile otomane, dar se pare că au fost și mai mari.

Eugeniu l-a numit guvernator pe contele Claude Florimond de Mercy și s-a întors la Viena pentru a raporta asupa succeselor sale și a situației de pe front. Armata a fost trimisă în cantonamentele de iarnă, în afară de acele trupe, alese special de Mercy, pentru a-i goni pe otomani din ultimele fortificații pe care le mai dețineau în Banat. Panciova, Palanca Nouă și Mehadia au fost luate fără luptă, otomanii fugind din aceste fortificații la vederea trupelor austriece. La Orșova însă, norocul nu i-a mai surâs proaspătului guvernator – a câștigat o luptă lângă fortificație, dar nu a asediat-o, trupele sale fiind prea obosite, motivând apoi că oricum nu merita luată această fortificație, fiind prea izolată și necesitând eforturi prea mari pentru a o ține. 

Frontul din Mediterană

Veneția prinsese curaj și trecuse la atac. Serenissima și-a întărit flota și a primit și un ajutor substanțial din partea Papei, Maltei, Spaniei și Portugaliei, astfel încât 144 de nave erau acum gata de luptă. Flota otomană și-a făcut apariția, la începutul lunii iulie, între insula Corfu și uscat, după ce luase din Butrinto 20.000 de oameni pentru asaltul insulei. Venețienii au atacat flota otomană, dar slab și fără succes, la Vido, pe 8 iulie, iar otomanii au debarcat fără probleme la 25 iulie în Corfu, începând imediat săparea șanțurilor de asediu. 

Comandantul trupelor de uscat din Corfu, prusacul Matthias von der Schulenburg (1661-1747) a încercat în zadar să convingă Senatul Veneției să aloce fonduri și pentru trupele de uscat, nu numai pentru flotă. Cu toate că era mai mult decât sceptic asupra șanselor de câștig în astfel de condiții, s-a prezentat pe insulă, cu puțin înainte de debarcarea otomană, observând că realitatea din teren era mult mai sinistră decât și-o închipuise:garnizoana venețiană de aici număra abia 2.000-3.000 de oameni! (suplimentată până la 5.000 de oameni cu puțin înainte de asaltul otoman efectiv);miliția din Corfu era complet inutilă – redusă ca număr, prost echipată și dotată, fără pregătire, experiență și disciplină;venețienii dispuneau abia de 140 de tunuri, deservite de 50 de artileriști;fortificațiile erau într-o stare complet inadecvată, unele chiar în ruină, reușind să le repare parțial înainte de sosirea otomanilor. 

Asaltul otoman a fost bine gândit și executat – două forturi au fost rapid cucerite pînă la 3 august, șansele fiind mari să ia și fortificația principală. În mijlocul luptelor, a sosit și vestea despre înfrângerea de la Petrovaradin și un ordin – să se mai dea un asalt;în cazul în care acesta ar fi fost fără succes, întreaga armată urma să se întoarcă pe continent. Motivarea era că, în cazul în care flota venețiană ar fi atacat-o pe cea otomană, totul s-ar fi putut transforma într-un dezastru de proporții pentru Poartă. 

Otomanii s-au conformat ordinului și au mai dat un ultim atac, pe 19 august:au reușit să pătrundă în fortificația principală și victoria părea asigurată, dar von Schulenburg a executat un contraatac și a reușit să-i respingă pe otomani cu pierderi importante (se pare, 1.200 de pierderi otomane contra doar 500 de venețieni). Retragerea turcilor a fost foarte precipitată (venețienii găsesc tabăra lor goală în dimineața zilei de 22 august), lăsând în tabără provizii și mult material de război etc. Flota a debarcat trupele pe continent și s-a retras rapid spre Asia Mică. 

Considerând că și-au îndeplinit datoria, comandanții navelor papale și malteze s-au întors acasă. Comandantul venețian Pisani a dat câteva atacuri asupra coastelor grecești în septembrie, eșuate toate. Von Schulenburg a atacat Butrinto și a luat fără luptă Leukas.

Pașa de Bosnia nu a întreprins nici o acțiune împotriva Dalmației și a venețienilor – după Petrovaradin, pericolul putea veni pentru el din nord și nu avea destule trupe cu care să lupte pe două fronturi. Venețienii nu au atacat nici ei Bosnia, având doar 5.000 de soldați în Dalmația, mercenari și miliții locale, în bună parte ineficiente. Venețienii au ocupat doar o mică fortificație de graniță, fără vreo importanță efectivă.

Hartă a Europei Centrale la 1717

Hartă a Europei Centrale la 1717

Campaniile bosniece

Comandantul din Brod, colonelul Max Petrasch, îi expusese lui Eugeniu de ceva vreme un plan pentru cucerirea Bosniei. Mareșalul agrease planul, dar considera că nu venise încă momentul pentru a ataca Bosnia. Obiectivul final rămânea Belgradul. Petrasch a ocupat totuși în nordul Bosniei câteva fortificații de graniță, executând o serie de raiduri și hărțuieli în teritoriul inamic. Din lipsă de trupe suficiente, imperialii au fost nevoiți să abandoneze punctele fortificate cucerite. Eugeniu a aprobat acțiunile de hărțuire întreprinse de Petrasch și a ordonat expres un comportament uman și civilizat față de populația civilă, indiferent de religie. 

La începutul lui 1717, otomanii au preluat inițiativa în această zonă, au recucerit pozițiile pierdute anterior și au început să facă raiduri de jaf în teritoriul imperial.  

Campania din Muntenia

Între timp, atenția lui Eugeniu se îndreptase spre Țările Române, care se aflau pe flancul posesiunilor imperiale, fiind și zonă de interes al Vienei, dar și zonă de unde puteau veni atacuri tătare și/sau otomane. Austriecii au trimis din toamna anului 1716 trupe la Craiova, după pradă. Câțiva boieri munteni – spătarul Radu Golescu, logofătul Grigore Băleanu, vornicul Șerban Bojoreanu, serdarul Barbu – au trimis solie generalului Steinville, comandantul militar al Transilvaniei, şi Împăratului, cu mesajul că vor să-i supună ţara, şi îl vor prinde şi pe domn dacă vor primi ajutor militar. Trupele austriece s-au îndreptat de la Craiova spre Bucureşti, iar domnul Nicolae Mavrocordat a fugit din capitală la Giurgiu. De aici, cu trupe otomane, s-a reîntors la Bucureşti. Austriecii s-au retras imediat, după ce s-au înţeles cu boierii asupra planului de acţiuni viitoare. 

Boierii au reuşit să-l convingă pe domn că austriecii s-au retras definitiv, situaţia este sub control şi nu mai are nevoie de soldaţii turci. Domnul i-a crezut, a trimis trupa turcească înapoi la Giurgiu, iar boierii i-au chemat imediat pe austrieci. Nicolae Mavrocordat a fost capturat şi dus în Transilvania. 

După cum scrie Cronica anonimă, în dimineaţa de 14 noiembrie „au sosit Barbu sărdar, fecior Cornii banul, şi cu alţi boieri de ţară, cu multe catane, şi au prins pe Necolai-Vodă, şi l-au dus în Ţara Ungurească şi au tăiat pe toţi turcii câţi au găsit în Bucureşti. Apoi peste vreo săptămână iar au venit un domn mare sârb, şi cu multe catane, şi cu nemţi în Bucureşti de au şăzut trei zile până şi-au luat boierii tot ce au avut şi s-au dus boierii în Ţara Ungurească, iar catanele şi nemţii, luând toate tunurile din Bucureşti, s-au dus la munte de au făcut cetate la mănăstire la Mărgineni şi la Câmpulung.” 

Cronicarul de origine greacă Mitrofan Grigoras descrie și mai detaliat evenimentele din Muntenia din acele zile și capturarea lui Mavrocordat. La zvonul că austriecii se apropie, domnul l-a luat cu sine pe mitropolitul Antim Ivireanul şi a părăsit capitala, oprindu-se la Călugăreni, unde a aşteptat ştiri. În curând a primit o scrisoare în care i se scria că pădurea de lângă Bucureşti este plină de duşmani. Domnul a pornit imediat spre Giurgiu și a vrut să fugă la Constantinopol, dar a fost oprit de către comandanţii otomani. Cu trupe turcești, s-a întors la Bucureşti. Mitropolitul Antim a uneltit împotriva domnului, alegând pe un alt boier ca nou domn. Trădarea a ajuns la urechile domnului, care a trimis soldaţi turci să se ocupe de cleric. Aceştia „l-au oprit, l-au dat jos din rădvan, şi smulgându-i barba şi părul capului şi tărăndu-l jos, l-au închis într-o căsuţă a Curţii ca să-şi aducă aminte de tot ceea ce făcuse”. Dus în surghiun, de la Constantinopol, pe o navă, înspre Muntele Athos probabil, sau vreo insulă, ordinul de execuţie a sosit la Enos/Enez, Antim fiind aruncat din navă în mare, unde s-a înecat. 600 de „catane” aşteptau prilejul de a-l captura pe domn. „Şi prilejul s-a prezentat la 14 ale lunii Noiemvrie, dimineaţa, când toţi erau supt domnia beţiei şi dormeau adânc fiindcă, după obicei, mâncaseră carne şi se îmbătaseră în ziua dinaintea lăsatului de sec, ziua lăsatului de sec căzând într-o zi de post.”

Tabăra celor 500 de tătari de la Colentina a fost atacată dimineaţa devreme de austrieci, 28 de tătari fiind omorâţi, restul fugind. Apoi cavaleria a intrat liniștită în București, fără a face zgomot, ajungând la porțile reședinței domnești fără a-și da cineva seama. Au năvălit în Curte, ocupând ieșirile și dezbrăcându-i de haine pe soldați, care nu au dat alarma, primind ordin de la boierii conjurați. Domnul a auzit împuşcături şi s-a ascuns în biserica din fundul Curţii, de unde a fost luat de soldaţii austrieci. 500 de turci din apropierea Curţii s-au retras fără luptă. Austriecii au început să prade şi să omoare prin oraş, călăuziţi de munteni, făcând apoi tabără la Cotroceni. A doua zi au plecat la Târgovişte, cu domnul muntean, boieri şi familiile lor. Populaţia s-a retras şi ea din zonele locuite – „mulţimea [...] părăsind oraşul s-a îndreptat cu mare grabă spre vârfurile munţilor şi spre locuri inaccesibile şi bogat împădurite;socotind că prin fugă vor scăpa, ei s-au prăpădit de foame, de suferinţe şi de frig, iar dintre copii cei mai mulţi au îngheţat.” Iarna venise mai repede şi mai furioasă în anul acela... 

Paşa de Giurgiu a trimis scrisoare boierilor să revină şi să aleagă domn pe oricare ar dori dintre ei. Nu după multe zile, colonelul austriac a revenit la Bucureşti, unde preoţii oraşului i-au făcut o slujbă! A luat tunurile rămase la Curte şi a făcut tabără la mănăstirea Mărgineni, pe care a fortificat-o suplimentar, a strâns provizii şi a început să facă raiduri de jaf prin Ţara Românească, până la Dunăre, atacându-i şi pe turci, din care a omorât mulţi şi a luat prizonieri. Alt comandant austriac, Pivoda, a făcut raiduri de la mănăstirea Câmpulung, a jefuit prin ţară şi a dus lupte cu turcii la Dunăre. Multe sate şi mănăstiri au fost mistuite de flăcări în timpul luptelor. 

Noul domn, Ioan Mavrocordat, fratele domnului captiv, a trebuit să facă față atât jafurilor trupelor imperiale pătrunse în Muntenia, cât și distrugerilor cauzate de tătari și turci. A venit în țară cu Husein-Pașa, agă de ieniceri și seraschier, în fruntea a 12.000 de turci și 10.000 de tătari, ajungând într-un București pustiu. Boierii rămași în țară au trimis imediat scrisoare sultanului, asigurându-l că țara e supusă. După ce Ioan Mavrocordat a primit caftanul de domn, trupele turcești s-au retras la Ruse, iar tătarii au mers la Brăila. Lângă domn au rămas câteva trupe de ieniceri și arnăuți pentru pază, iar boierii și populația au revenit treptat la casele lor. 

Constrâns de împrejurări, a încheiat un acord cu imperialii, promițând că va rămâne neutru din punct de vedere militar, că va plăti tribut Austriei și va da provizii trupelor imperiale, dând ca garanție Oltenia, unde imperialii aveau voie să aducă spre pază doar grăniceri, nu trupe regulate. 

Luptele din Oltenia

Încă de la intrarea austriecilor în Oltenia, în august 1716, trupele de aici s-au împărțit în două:o parte a urmat ordinele primite de la domni și de la comandanți, încercând să opună rezistență imperialilor;altă parte a profitat de moment și s-au angajat în serviciul imperial, ca trupe combatante, curieri, cercetași, ghizi etc. De folos pentru aceste episoade ale războiului sunt scrierile căpitanului de Sainte-Croix, însărcinat cu operațiuni strategice în Oltenia în timpul războiului. Acesta amintește în rapoartele sale oficiale despre trupe locale, aliate sau nu austriecilor, participante activ la conflict. 

Cantonat cu trupa sa de cavalerie la mănăstirea Tismana, căpitanul raportează că nu a găsit aici „artilerie și celelalte arme”, din cauză că „și una, și celelalte se află îngropate și ascunse, printre care s-ar putea să fie și un tun”, dar a găsit totuși „trei tunuri de metal și unul de fier și multe culevrine”. La 10 septembrie, raportează de la Tismana că marele ban Radu Popescu și marele serdar Petru Obedeanu, comandanții armatei muntene care dăduse câteva lupte contra austriecilor în zonă, „s-au retras în munți, spre ocne, au slobozit oamenii lor în număr de 500-600 și i-au lăsat să meargă acasă”, apoi s-au oprit undeva în preajma Hurezului. 

Un boier, Barbu, fost căpitan, a strâns 150 de oameni pentru a ajuta efortul de război austriac. A primit din partea austriecilor „15 funți de pulbere și 11.000 de gloanțe, și peste câteva zile își trimite oamenii la Cerneți”, pentru a întări garnizoana imperială de acolo, formată în general din cavalerie și miliție sârbă. Și Sainte-Croix va trimite în câteva rânduri unități de cavalerie de câte 50 de oameni, comandate de câte un căpitan, la Cerneți, pentru a întări tabăra, mai ales la auzul veștilor că vin tătarii și domnul muntean cu trupe recrutate din buzunarul propriu, circa 1.000 de ieniceri. 

În 17 septembrie l-a trimis pe căpitanul Drăgoi cu 60 de călăreți spre Olt, apoi la București, de unde să se întoarcă cu știri sigure. A ordonat unui anume căpitan Toma din Caransebeș să se alăture trupelor de la Cerneți și să scufunde toate navele otomane de pe Dunăre. 

La 30 septembrie, Drăghici Strâmbeanu, noul serdar muntean, a atacat pasul Vâlcan și Craiova cu 700 pedestrași și 200 călăreți. Serdarul a fost înfrânt, rănit și luat prizonier, la 11 octombrie. Cele 10 steaguri ale sale de cazaci nu au făcut față austriecilor. În raportul din 13 octombrie scrie că au fost capturați „mai mulți căpitani cu steaguri și tobe”, iar „acești oameni sunt mai mult țărani strânși cu sila” și „ofițerii lor erau mai mulți greci”. În decembrie, când se retrage de la Tismana din lipsă de provizii, lasă pază la mănăstire 80 de haiduci, fără a se specifica naționalitatea acestora. 

1716 – începutul campaniei moldovene 

Convinşi de rapiditatea succesului capturării domnului muntean, austriecii au vrut să facă acelaşi lucru şi în Moldova. Având şi aici legături cu unii boieri, colaborarea austro-moldavă a fost stabilită în aceleaşi condiţii ca şi cele negociate cu boierii munteni. Boierii moldoveni şi-ar fi trădat domnul pentru că Mihai Racoviță se schimbase mult față de prima domnie, dând funcţii rudelor sale şi batjocorind în diverse feluri pe boierii de rang. „Răsculaţii” care au plecat la Braşov în audienţă la baronul von Tige, pentru a-i cere trupe împotriva domnului, au fost stolnicul Vasile Ceaurul, slugerul Velicico, căpitanul Conţăscu, serdarul Miron și alții. Von Tige a prezentat planul privind Moldova comandantului militar al Transilvaniei, Steinville, la Sibiu. Acesta a transmis mai departe planul la Viena. Nu peste multă vreme, la ordinul împăratului, Steinville le-a dat conjuraţilor un ajutor militar constând în 200 de husari și 100 de cavaleriști germani. Boierii au adunat şi ei un anumit un număr de soldați, nu se știe câți.

O dată intraţi în Moldova, atacatorii au ocupat mănăstirea Caşin, unde au lăsat pază armată, ocupând apoi şi cetatea Neamţ. Soldaţii austrieci au prădat, au strâns ei taxele datorate domniei, au capturat mai mulţi boieri şi i-au închis în cetate. La Neamţ se pare că s-au hotărât austriecii să îşi stabilească baza de comandă permanentă pe parcursul campaniei moldovene. S-au făcut reparaţii, au fost adunate provizii, au deschis vechiul puț al cetății. De aici, călăreţii austrieci, ghidați de moldoveni, au făcut raiduri de jaf până la Roman, Adjud, Focşani şi Bârlad, prădându-i și robindu-i mai ales pe turci. 

Otomanii i-au cerut domnului să-i scoată grabnic pe austrieci din ţară, dar acesta a cerut trupe în ajutor, raportând că nu are destui soldaţi pentru a lupta împotriva austriecilor. Domnul se arăta temător pentru soarta sa, nevrând să păţească precum fostul domn muntean, petrecându-şi doar ziua la Iaşi, noaptea dormind în pădure, în vreo mănăstire fortificată sau pe malul Prutului. A adunat trupe de țară și a primit ajutor militar și de la otomani. În acelaşi timp, otomanii l-au numit han al tătarilor pe Kara Devlet Ghirai şi i-au ordonat să trimită de urgenţă trupe în Moldova, în ajutorul domnului. O solie din partea sa a mers imediat la Iaşi, înştiinţându-l pe Mihai Racoviţă cine este noul han şi care sunt instrucţiunile Porţii, domnul moldovean cerând la rândul său 2.000 de tătari în ajutor. O trupă turcească din garnizoana Brăilei i-a atacat pe austriecii de la Focşani, i-a înfrânt şi a luat şi prizonieri. Cu toate că erau însoţiţi şi de banul Macrii şi de ușerul Lascarache, turcii au luat în robie și țărani moldoveni. 

Planul lui Racoviţă era să-i ia pe tătari de unde ar trece aceştia Prutul, şi, pe altă cale decât prin Iaşi, să meargă împotriva austriecilor, în taină, pentru a-i lua prin surprindere. La rândul lor, austriecii plănuiau să-l prindă pe domn în timpul zilei şi nu aflaseră despre ajutorul tătar. Stolnicul Ceauru, comandând o trupă de 150 de soldaţi, a luat-o prizonieră pe sora domnului de la Covurlui şi a dus-o la Braşov, de unde ea va scăpa peste ceva vreme. Acelaşi Ceauru a jefuit şi mănăstirea Adam. 

Epilog 

Astfel se încheia anul 1716, un an plin de evenimente militare, unele dintre ele în actualul spațiu românesc. Anul 1717 va aduce lupte și mai crâncene, atât în Moldova, cât și în Transilvania, dar și marea victorie imperială de la Belgrad, care va pune capăt războiului. 

Eugeniu de Savoias-a născut în 1663, într-o familie nobiliară cu dublă origine, italiană și franceză. Crește în preajma Curții regale franceze și optează pentru cariera militară, cu toate că i se rezervase o carieră clericală. Părăsește armata franceză, după ce regele l-a respins pe motiv că este prea scund, tânărul Eugeniu înrolându-se în armata austriacă, alături de care va participa la războiul început în anul 1683, sub zidurile Vienei. 

Urcă repede în rang, dovedindu-se un foarte bun comandant de oști, comandând chiar trupe și obținând victorii împotriva Franței. Pentru victoriile sale în Marele Război Antiotoman (1683-99), Războiul de Nouă Ani (1688-97), Războiul pentru Succesiune la Tronul Spaniei (1702-15), Războiul Austro-Turc (1716-18) și Războiul pentru Succesiune la Tronul Poloniei (1733-38), a primit și domenii întinse, ajungând la o foarte mare avere, de care s-a bucurat singur, nefiind căsătorit și nelăsând urmași, preferând compania bărbaților decât cea a femeilor. A murit în 21 aprilie 1736. 

Războiul antiotoman din anii 1716-1718 este denumit și „Războiul lui Eugeniu”, fiind și ultimul război pe care Austria îl va câștiga clar pe plan militar și diplomatic, fără a fi ajutată de aliați sau de conjunctura geopolitică. 

Ocupată de otomani în 1552, Timișoara a devenit un oraș foarte mare și important în estul Europei. Așezat în mijlocul unor mlaștini, orașul era înconjurat de o puternică fortificație, fiind „fortificat” și natural, iar poziția sa îl avantaja din start, făcând orice asediu anevoios. În caz de ploi, Timișoara putea deveni o insulă, descurajând astfel orice inamic. Chiar austriecii considerau că Timișoara este mai puternică și mai greu de asediat și cucerit decât Belgradul.

Timișoara otomană era formată din trei sectoare:castelul, orașul și palanca, toate trei fiind fortificate cu ziduri, palisade, șanțuri cu apă. După ocuparea orașului de către austrieci, o puternică fortificație bastionară – cea mai mare de acest tip din sud-estul Europei – a fost construită aici, urmele stăpânirii otomane dispărând aproape în totalitate. Pe lângă fortificații și clădiri publice și private, inginerii imperiali au făcut și numeroase și ingenioase lucrări hidrotehnice, asanând mlaștinile, redirecționând apa în șanțurile fortificației și făcând Bega navigabilă. Mărturiile lucrărilor au fost scoase la iveală de săpăturile arheologice din ultimii ani. Din fortificație se mai păstrează parțial doar două bastioane, restul structurilor defensive fiind demolate după jumătatea secolului XIX, pentru a face loc dezvoltării orașului modern. 

Pe perioada stăpânirii austriece, în Oltenia au existat puţine trupe recrutate dintre localnici. Astfel, la Craiova existau 25-50 de călăraşi cu rol de curieri;vornicii aveau sub ordine câte cinci călăraşi şi patru vătăşei;100 de dorobanţi sunt semnalaţi la Craiova în 1723, comandaţi de un iuzbaşă, în slujba ofiţerilor imperiali şi a oraşului;plăieşii şi gornicii îşi continuă activitatea de pază în munţi, iar scăunaşii păzesc în continuare pe malurile Dunării şi Oltului. Cifrele se ridică la 110 scăunaşi şi 134 plăieşi în 1723;300 de plăieşi în 1728;407 plăieşi şi scăunaşi în 1731;414 plăieşi şi scăunaşi în 1735.