Autor 4513 vizualizări


Acest material este un extras din lucrarea „Serviciul britanic de informații în România (1916-1950)”, a autorului, aflată în curs de apariție la „Editura Militară”, București.

1. Negocierile din anul 1943 - taberele implicate, pregătirea

La începutul anului 1943 existau indicii certe că Germania va pierde războiul contra Uniunii Sovietice. România nu putea ieși unilateral din Axă, întrucât în condițiile de forțe existente risca ocupația militară germană. Teama era că o „eliberare” a noastră de sub germani ar fi dat sovieticilor o anumită legitimitate în a interveni în organizarea postbelică a statului român, inclusiv în dezmembrarea teritorială a acestuia1

Pentru evitarea situațiilor de mai sus, singurele soluții acceptabile pentru România erau legate de anglo-americani. Speranța era dată de faptul că într-o anumită măsură acestora le convenea războiul contra Uniunii Sovietice pe care România îl ducea alături de Germania, întrucât părțile implicate își măcinau reciproc forțele departe de teatrul de operații din Vest. Din acest punct de vedere, România lucra pentru interesele anglo-americane! 

Ca atare, conducerea statului român a ordonat Serviciului Special de Informații (SSI) să caute să identifice, să analizeze și să evalueze toate ipotezele prin care să se evite ocupația militară sovietică a României. Și dacă, la o eventuală intenție a României de a părăsi Axa, anglo-americanii puteau să ne sprijine, ce condiții puneau, sau ce se putea face pentru a limita cât mai mult pericolul sovietic pentru țara noastră. 

Pe scurt, iată problemele pe care SSI le-a avut în atenție în această direcție de lucru și ce a rezultat în urma analizelor efectuate:  

O soluție convenabilă și României, dar greu de pus în practică, era ca Germania să fi renunțat la războiul ei din Vest. În acest sens, anglo-americanii deja purtau tratative cu germanii (în Anglia și Elveția) peste capul sovieticilor. Traian Borcescu (șeful Secției Contrainformații din SSI) confirmă că Ion Antonescu a avut de la Adolf Hitler o încuviințare de tatonare cu anglo-americanii în vederea unei ieșiri din război, în contra sovieticilor!2


Acesta era și motivul pentru care nici sovieticii nu presau cu contraofensiva spre Vest, pentru a nu risca o coagulare contra lor a unei „monstruoase coaliții” anglo-americano-germane, de fapt la o întreagă coaliție occidentală contra lor! 

În august 1942, atent la aceste detalii, SSI raporta că și sovieticii apreciau că anglo-americanii caută să-și mențină forțele militare intacte spre a interveni în luptă numai după ce Germania și URSS se vor fi slăbit reciproc. În felul acesta, „Londra și Washingtonul cred că-și vor putea impune punctul lor de vedere la organizarea Lumii după război”. Pentru a dejuca acest plan anglo-american, „Moscova scoate strigăte de alarmă pentru deschiderea unui al doilea front de luptă, afirmând că este în pericol de moarte”. În realitate, avertiza SSI, deși URSS a suferit pierderi importante, armata sovietică ar mai dispune de ¾ din forțele ei inițiale, pe care ca și anglo-americanii vrea să le păstreze pentru ultima fază a războiului. La rândul lor, anglo-americanii cunosc faptul că dacă ar deschide un al doilea front (în Balcani), aceasta ar duce la slăbirea atât a Germaniei, cât și a anglo-americanilor, ceea ce ar permite rușilor să-și spună cuvântul hotărâtor în Vest3

Similar, în martie 1943, SSI informa că Athanasie Couzopoulos, girantul intereselor grecești din România (la Divizia Specială Elvețiană) și fost consilier comercial la Legația elenă din București, aprecia că „anglo-americanilor nu le convine o Rusie puternică, căci acest lucru ar duce peste câțiva ani la un nou război al Angliei și Statelor Unite împotriva ei. Rusia ar deveni stăpâna Europei și a lumii. (…) Rusia nu e interesată de frontierele hotărâte de Anglia sau America, fiindcă Moscova urmărește bolșevizarea lumii întregi, indiferent de granițe și rase4.

O altă variantă luată în calcul de România era ca anglo-americanii să deschidă un front de luptă în Balcani pentru a ajunge ei înaintea sovieticilor la București. Deși se bănuia că anglo-americanii evitau o astfel de situație pentru a nu slăbi Vestul în fața unei eventuale ofensive sovietice, România încă mai spera. Iar organele speciale anglo-americane alimentau insistent această ipoteză a „debarcării în Balcani”, tocmai pentru a-i ține ocupați pe sovietici și germani pe Frontul de Est. SSI a primit sarcină să verifice fezabilitatea acestei ipoteze. La Istanbul, rezidentul SSI era Mircea Teohari – camuflat ca agent al SMR (Serviciul Maritim Român), având aici contacte cu britanicii Archibald Gibson (MI6) și col. Gardyne de Chastelain, cel din urmă din anul 1941 îndeplinea funcțiile de șef al SOE Balcani și „comandant al forțelor terestre în Turcia”v. De Chastelain era în subordinea directă a Biroului Afacerilor pentru România, structură a MI6 înființată la Cairo și condusă frații Masterson. 

SSI a reușit să intre în posesia unor date mulțumitoare, chiar complete, referitoare la situația anglo-americanilor în Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, Albania, Turcia și Italia (asupra tuturor problemelor de interes militar și politic, inclusiv dispunerea și efectivele forțelor/unităților militare, capacitatea de război a industriei, raporturile acestor state cu Axa și Aliații, starea de spirit, pierderile militare, desfășurarea acțiunilor militare etc.). De exemplu, pentru perioada 1 noiembrie 1940-1 noiembrie 1942, rezidența SSI în Turcia a raportat și următoarele cu privire la situația anglo-americanilor6:

Date complete asupra organizării serviciilor de informații englez, american și sovietic în Orientul Apropiat, arătându-se persoanele care le compun și identificându-se căile de legătură cu agenții lor în Balcani (...); dispozitivul armatei grecești și efectivele britanice deblocate în Grecia (...); cu 14 zile înainte s-a prevăzut lovitura de stat a armatei iugoslave (gl. Simovici) îndreptată contra Axei (produsă în martie 1941); SSI a procurat dispozitivul complet al armatei iugoslave și toate mișcările armatei iugoslave; s-a cunoscut atitudinea Turciei, a cercurilor sale politice și militare, semnalându-se orice legătură sau întrevedere cu anglo-americanii, situația armatei turce (...); s-a urmărit activitatea politică și militară a anglo-sovieticilor în Orientul Apropiat (...). Ocuparea Iranului a fost prevăzută de SSI încă de la 4 iulie 1941, adică cu o lună și jumătate înainte ca ea să se producă. S-au arătat inclusiv concentrările făcute de anglo-sovietici pentru atacul asupra Iranului (20 august 1941). SSI a stabilit ajutorul anglo-american și legăturile URSS în Orientul Apropiat, pentru care SSI a primit aprecieri și de la Centrala (Abwehr, n.n.) din Berlin6. SSI a studiat relațiile SUA cu Anglia, cu Sovietele și Puterile Axei, politica de colaborare și ajutorare a URSS, acțiunea politică a SUA de presiune asupra statelor sud-americane și asupra Franței, stadiul și evoluția planului de înarmare-reorganizare a industriei de război, măsurile defensive și ofensive, noi mijloace de luptă, deplasările de trupe în afara SUA”8.

SSI a raportat până și situația din India, cu poziția liderilor Congresului Național Indian (Nehru și Ghandi) față de Marea Britanie (eșecul misiunii lui Stafford Cripps) și ajutorul subversiv dat de China și URSS pentru independența Indiei. 

 Dar concluziile trase de analiștii SSI nu erau deloc favorabile deschiderii în Balcani a unui front de luptă Aliat. Ofițerii români de informații apreciau corect că singurele posibilități ale anglo-americanilor erau acelea de a produce unele diversiuni pe Frontul de Est, „dar fără impact militar”, precum: ofensivă puternică în Turcia; încercări de debarcare în Grecia (prin unitățile din Siria și Palestina); demonstrații din partea flotei sovietice în Marea Neagră asupra litoralului Turciei (Dardanele) sau chiar asupra litoralului bulgar; încercări de revolte în Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, România, Bulgaria, Ungaria; încercări de mișcări în Balcani pe chestiunea macedoneană9

 Evaluările SSI arătau că anglo-americanii nu aveau în estul Mării Mediterane capacitatea militară pentru sprijinirea României contra Germaniei la o eventuală ieșire a noastră din război. 

 Nici în aprilie 1943 situația nu se modificase. Eugen Cristescu (șeful SSI) informa Cabinetul Militar al Șefului Statului (Ion Antonescu) că un agent al nostru a aflat de la „un ministru britanic dintr-una din capitalele europene” că Aliații plănuiesc o debarcare în Italia, „însă o debarcare aliată în Balcani este mult mai complicată decât se crede (…). Rusia Sovietică privește cu antipatie orice acțiune aliată în zona ei de influență politică. Chiar participarea fie și indirectă a Turciei la o campanie în Balcani ar fi considerată de guvernul de la Moscova ca inoportună și plină de grave consecințe pentru viitorul statut al Europei Sud-Estice. Un alt factor este Bulgaria, care are forțe militare odihnite și intacte, dar unde există riscul unei bolșevizări subite, astfel că aici situația este nesigură”. 

 Și atrăgea atenția SSI, pentru prima dată (în istorie) de interes pentru România este prezența tot mai crescută a americanilor în regiunea estului Mării Mediterane, în defavoarea britanicilor. Era o stare nouă de care Bucureștiul trebuia să se țină seama în viitor. 

Astăzi, cunoaștem că Tom Masterson, delegat al Espionage of the British Special Operations (SOE), a fost trimis în misiune la Washington pentru a-l consilia pe William Donovan (șeful Office of Strategic Services/OSS) în problemele Balcanilor şi ale Orientului Mijlociu. O perioadă, în anul 1941 reprezentant al SOE la New York a fost colonelul William Deakin10, cunoscător și el al realităților din România. Prezența în SUA a celor doi ofițeri superiori ai SOE cu responsabilități mari în zona Balcanilor era cerută de interesul tot mai crescut pe care americanii îl acordau atunci României. Stă dovadă și deschiderea la Istanbul de către OSS a unei Secții proprii, în aprilie 194311, aici fiind transferate cadre de la Cairo sub comanda colonelului C.C. Jadwin, delegat cu conducerea misiunilor informative în Balcani12. Școlile OSS din Statele Unite primesc sarcina să înceapă recrutarea și a unor instructori cunoscători ai limbilor română, greacă, bulgară, sârbă şi maghiară, destinaţi centrelor OSS din Cairo şi Istanbul13.

 Urmare a acestor „semnale” pozitive date în regiune de SUA, Regele Mihai I și cercurile militare din jurul lui Ion și Mihai Antonescu încep să mizeze pe americani. În ianuarie 1943, un agent al OSS, prin intermediul fraților Max și Edgar Auschnitt, cunoscuți industriaşi români, a realizat o legătură cu mareşalul Ion Antonescu, partea română dorind să afle condiţiile impuse de americani în cazul ieşirii noastre din război. William Donovan, șeful OSS, a ordonat o analiză asupra ofertei române şi a comunicat concluziile lui Allan Dulles, șeful stației OSS din Elveţia14

 Pentru menținerea legăturii bilaterale, William Donovan a solicitat SSI din România un ofițer de legătură, scop în care la Istanbul a fost trimis Gheorghe Cristescu, fratele lui Eugen, sub acoperirea de curier diplomatic (Gheorghe Cristescu se ocupa în cadrul SSI chiar de „chestiunea anglo-americană” și ramificațiile sale cu spionajul francez, elvețian și suedez15).

După contactul cu OSS, Gheorghe Cristescu a raportat că „americanii doresc să joace un rol mai important în România, chiar în dauna englezilor, astfel: Serviciul de Informaţii American nu voieşte dezordine în România, se situează pe poziţii antisovietice şi [atenție!, n.n.] nu doreşte amestecul englezilor de la Intelligence Service. Pentru aceasta şi alte considerente, Serviciul Informativ American îşi manifestă dorinţa de a menţine legătura cu România prin organele Serviciului Special de Informaţii, într-un cadru mai restrâns, cu garanţia celei mai desăvârşite discreţiuni”16. În iulie 1943, Gheorghe Cristescu repetă vizitele la Istanbul și Ankara cu misiunea de a „rezolva toate chestiunile”, dar în special să se informeze cu privire la cuantumul forțelor aliate existente în Orientul Mijlociu [subl.n.]”17

Însă în România, Iuliu Maniu, socotit liderul opoziției, miza exclusiv pe englezi. El avea cu aceștia o veche relație, mai degrabă o tradiție. O explicație a acestei relații este faptul că după Primul Război Mondial între Iuliu Maniu și guvernul britanic a avut loc un „acord”, conform căruia Maniu și Partidul Național au fost susținuți și folosiți de britanici ca element de contrapondere și presiune față de puternica familie a Brătienilor și a politicii economice protecționiste duse în stat de Partidul Liberal, în special în domeniul minelor și al bogățiilor petrolifere, unde englezii aveau mari interese.

Totodată, Maniu și partidul său erau folosiți de englezi și contra tendințelor Casei Regale a României, cea din urmă încercând să contrabalanseze un eventual monopol economic britanic în România prin dezvoltarea unor legături cu Germania și Franța. Încă dinainte de Primul Război Mondial, pe lângă Iuliu Maniu funcționa ca element de legătură cu britanicii celebrul istoric dr. Robert Seton-Watson. Susținerea financiară arătată de către englezi lui Iuliu Maniu nu a scăpat organelor noastre speciale, de unde și o anumită tensiune între el și Casa Regală a României. De pildă, în anul 1920 guvernul britanic prin H.P. Robertson a început a negocia (prin presiune) cumpărarea minelor de aur din Transilvania. Partidul Liberal și Ionel Brătianu se opun virulent britanicilor și ulterior adoptă Legea Minelor, prin care bogățiile subsolului sunt trecute în proprietatea statului român. Iuliu Maniu era suspectat că interesat ținea partea englezilor în această problemă. Se cunoștea faptul că dinainte de război moștenise o mină de aur în Transilvania, dar despre care se știa că fusese abandonată de ceva vreme ca fiind „epuizată”. Brusc însă, după venirea „investitorului” englez Robertson în România, s-a aflat că mina moștenită de Iuliu Maniu era... plină de aur! Imediat, prin Banca Națională, Iuliu Maniu a obținut un împrumut suspect de aproximativ 20 de milioane lei necesar exploatării minei sale. Cum nu l-a returnat și scandalul urma să devină public, mina „plină de aur” a lui Brătianu a fost preluată în anul 1929 de „un grup de capitaliști străini”, care a achitat împrumutul făcut de Iuliu Maniu. Suspiciuni asupra lui Iuliu Maniu existau și în cazul „afacerii Skoda”, încheiată oneros pe timpul guvernării Național-Țărăniste18

În toamna lui 1943, americanii continuau cu intervențiile asupra lui Iuliu Maniu. I se solicita în mod insistent să ia o decizie faţă de propunerile ce i s-au făcut de ei, subliniindu-se că „SUA au toată înţelegerea faţă de situaţia specială a României, dar că mişcarea liberă românească trebuie să se decidă și să acţioneze într-un fel pentru a învedera opiniei publice din ţările anglo-saxone că ea nu se află alături de Axă”19. Dar Maniu evita un răspuns, „pentru că el lucra numai cu englezii”, doar de la aceștia aștepta el rezolvarea problemei românești în relația cu URSS. 

SUA presează și transmit/reamintesc lui Iuliu Maniu că guvernul american nu era obligat față de Rusia sovietică printr-o convenţie precisă, precum englezii, și că ei au cu privire la aceasta o poziţie mai puţin rigidă decât cea britanică, că sunt în măsură să asigure mişcării libere româneşti posibilităţi mai întinse de lucru. Dacă un guvern liber românesc nu poate funcţiona la Londra, din cauza angajamentelor speciale existente între Anglia şi Rusia, această situaţie nu ar îngreuna ca el să fie format chiar în Statele Unite, cu condiţia ca personalităţi proeminente şi cu rădăcini adânci în rândul poporului să-şi asume personal răspunderea acestei mişcări, scop în care Iuliu Maniu era invitat în SUA spre a se pune în fruntea acestui guvern20

Dar fără rezultat, căci Iuliu Maniu păstra aceeași atitudine. În schimb, el a trimis la Londra un memoriu cu privire la situația din România, document care a ajuns și la americani: „Nu sunt tentat să primesc oferta americană, deoarece Statele Unite nu au interese directe în această parte a Europei, iar eu nu mă pot bizui numai pe preocupările momentane ale unor servicii americane”. Maniu era de părere că trebuie păstrate legături strânse doar cu Anglia: „Singura în măsură să fie cointeresată la interesele noastre”21.

Legăturile lui Iuliu Maniu cu englezii nu au scăpat serviciilor germane de informații la București. În octombrie 1943, Eugen Cristescu a fost atenționat de către maiorul Waldemar von Gregory, șeful Secției de Contrainformații și Contrasabotaj a Serviciului de Colaborare german în România, că la locuința generalului Popescu, ministrul Afacerilor Interne, a fost observată o vizită a lui Iuliu Maniu care s-a întâlnit cu ministrul turc (Suphi) Tanrioer, pentru a primi instrucțiuni informative de la britanici22.

 Interesant este că Iuliu Maniu avea relațiile sale cu unii „germani”, ne referim aici la Hermann von Ritgen, care conducea Serviciul de informații politice interne al ministrului german la București, Manfred von Killinger. Autorizat de acesta, von Ritgen s-a dus la Maniu să-l sondeze. Maniu a răspuns că el „are o cultură germană”, dar că „are impresia că Germania a pierdut războiul și ar fi bine să găsească o soluție politică pentru încheierea păcii23

 În aprilie 1943, SSI primește ordin să sondeze iar Frontul de Vest. Ioan Popescu24, șeful Biroului de Studii/Frontul de Sud al SSI, s-a deplasat la rezidența de la Berna, localitate unde știm că se afla și sediul principal al OSS în Europa, sub conducerea lui Allen Dulles, acesta devenind în anul 1952 primul director civil al CIA (Central Intelligence Agency). 

Rezidența SSI din Elveția i-a „confirmat” lui Ioan Popescu că Germania va pierde războiul, că armele secrete ale lui Hitler erau greu de pus în aplicare, că „în Elveția aveau loc unele discuții duse de reprezentanți ai Germaniei cu cei ai anglo-americanilor, în sensul ca Germania să dea garanții puterilor apusene și cu concursul acestora să capete mână liberă pentru acțiune pe frontul antisovietic”. Dar agenții români la Berna erau sceptici și apreciau că „nu se va întâmpla acest lucru, deoarece Hitler este încăpățânat”25

În octombrie 1943, Ioan Popescu revine în Apus pentru a consulta rezidențele SSI din Berlin, Paris, Berna și Lisabona. La Paris, atașatul militar Constantin Atanasiu i-a comunicat că are informații certe că se pregătește o debarcare aliată în Franța (operația Overlord!): „Am făcut diferite ipoteze strategice și am discutat asupra eventualelor poziții ale Franței în acest caz”26


La Lisabona, Ion Popescu s-a întâlnit și cu Jean Pangal (foto sus), care îi cere să-i transmită lui Mihai Antonescu (prim-ministru și ministru de externe) să scoată România din război înainte de intrarea trupelor sovietice pe teritoriul nostru național. Jean Pangal sublinia că el exprimă punctul de vedere al Londrei:

„Că e necesar să fie convins și Ion Antonescu asupra faptului că în România nemții dispun de forțe nu prea puternice și că, în cazul când se hotărăște, aliații din Apus și în primul rând englezii îl vor ajuta. Dacă aceasta nu se face imediat, după venirea trupelor sovietice în România va fi prea târziu”27.

Jean Pangal aprecia că ieșirea Italiei din război era un moment favorabil pentru România, el confiind lui Ioan Popescu că „toate negocierile oficioase în vederea armistițiului Italiei ce s-au dus la Lisabona cu Aliații s-au făcut prin mine, până ce a sosit delegația oficială trimisă de Mareșalul Badoglio în august 1943”28

La Madrid, Ioan Popescu a discutat cu diplomații noștri Scarlat Grigoriu, Bebe Mărculescu și Nicolae Dumitrescu, pe atunci ministrul României la Madrid. Grigoriu i-a spus:

„Chestiunile pe care le vom discuta sunt deosebit de discrete (...). Mihai Antonescu vrea să ducă tratative cu americanii și englezii fără să știe nemții. Este o chestiune care nu se poate trimite nici cifrat și nici prin curier, ci trebuie să înregistrezi cât mai exact în memorie și să-i comunici lui Mihai Antonescu (...). Mi-a spus că a fost la ambasadorul american din Madrid [Carlton J. H. Hayes, n.n.29], care i-a citit un mesaj venit din partea președintelui Franklin Delano Roosevelt, în care cerea ambasadei [americane] să stabilească legături cu conducerea statului român, să stabilească ieșirea României din război. Este fixat termenul de o lună în care să dea răspunsul pozitiv sau negativ. Dacă România nu se va hotărî să iasă din război în termen de o lună va avea repercusiuni de neremediat în Balcani, că ulterior va putea sta de vorbă doar cu comandamentul sovietic30

Scarlat Grigoriu a mai precizat că ambasadorul american31 i-a comunicat că în cazul în care conducerea statului român hotărăște poziția, atunci „va fi necesară scoaterea unui general din Marele Stat Major român și ducerea lui în Sicilia pentru a stabili în detaliu cu comandantul forțelor armate americane dislocarea unităților germane pe teritoriul României și posibilitățile de pătrundere. Americanii se angajau la scoaterea generalului din țară fără ca germanii să afle, acțiunea fiind făcută de Serviciul american de spionaj [OSS]. În linii mari, americanii se angajau să creeze un comandament americano-român, mixt-aliat, să respecte integritatea teritoriului și să evite intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României. Iar până la încheierea păcii, în România să fie instituită o administrație comună interaliată. Deși Ioan Popescu a raportat superiorilor săi rezultatele misiunii sale, după vreo 2-3 săptămâni Eugen Cristescu i-a comunicat acestuia că lucrurile au rămas baltă, din cauză că „Ion Antonescu nu vrea”32

În august 1943, agentura Frontului de Sud a SSI a raportat că anglo-americanii se înțeleseseră deja cu Ungaria și Bulgaria, precum și cu URSS, dar informațiile păreau neverosimile: „Eugen Cristescu refuzând să le creadă”. SSI avertiza că Aliații au ajuns la o înțelegere cu Ungaria și, drept consecință, „serviciile de informații și centrele de propagandă Aliate din Orientul Apropiat au primit de curând dispoziții, de la Alger, ca Ungaria să nu fie atacată sub niciun motiv și pe nicio cale. Înțelegerea prevede, printre altele, ca Ungaria să nu facă nicio mișcare mai importantă de forțe și nici noi mobilizări de contingente până în momentul când Aliații nu îi vor cere acest lucru. La momentul oportun, o parte din trupele maghiare vor servi pentru un atac asupra trupelor Axei aflate în Balcani (Iugoslavia) cărora să le taie retragerea. O altă parte va intra și va ocupa restul Transilvaniei, cerut insistent de unguri – cerere admisă de Aliați – drept răsplată a atitudinii Ungariei”33

 În privința Bulgariei, deși oficial guvernul arată că „merge necondiționat alături de Germania”, în realitate, la Istanbul, bulgarii stau în permanent și strâns contact cu organele URSS. La rândul său, Regele Boris l-a trimis în Elveția pe omul său de încredere, gl. Dascalof, cu misiunea secretă de a realiza: înțelegerea cu Puterile Aliate. Englezii ar fi sugerat regelui Boris să-l aducă la putere pe Kioseivanof, cunoscut ca filoenglez convins. Aliații cred ferm că, la momentul oportun, bulgarii vor întoarce chiar armele contra diviziilor germane, din ordinul bolșevicilor”. Și sublinia SSI, „când bulgarii au perfectat înțelegerea cu Aliații, ar fi primit și promisiunea Turciei de a intra și ea efectiv în conflict”.34

Pe scurt, rapoartele SSI erau sumbre pentru situația viitoare a României: Turcia (încă) nu era dispusă să intre în război și nici nu dorea ca Aliații să deschidă un front de luptă în preajma granițelor sale, Bulgaria se deschidea Uniunii Sovietice, iar Ungaria își păstra resursele militare intacte în interior pentru momentul oportun. 

În acest context, „agenții” filoenglezi din jurul lui Iuliu Maniu au transmis la Cairo, la 4 septembrie 1943, un mesaj radio cu următorul conținut: „România este pregătită pentru sosirea anglo-americanilor, atitudinea guvernului și a armatei favorabilă. Mihai I așteaptă cu nerăbdare debarcarea anglo-americanilor, fie pe coasta Mării Negre, fie în Balcani. M (Mitică, numele convențional al lui Ion Antonescu în corespondența Intelligence Service) nu opune armata contra anglo-americanilor. Teama lui... continuă să fie o invazie rusească”35

Traian Borcescu i-a predat lui Dan Brătianu (agent al MI6) lista cu informatorii externi ai SSI (pe spațiul URSS), sub motivul ca acesta să o predea Intelligence Service pentru ca la nevoie aceștia să poată fi folosiți pentru organizarea actelor de sabotaj și diversiune în spatele trupelor sovietice în cazul unui război anglo-sovietic Cu știința mareșalului Ion Antonescu, Dan Brătianu a ținut legătura cu anglo-americanii și „am căutat să se ajungă la o situație avantajoasă pentru țară, însă mareșalul nu m-a ascultat”, arăta Borcescu36

Realitatea era că doar sovieticii păreau atunci în stare de o debarcare pe coasta Mării Negre, dar o asemenea situație nu convenea nici românilor și nici anglo-americanilor. Rezidentul SSI din Istanbul semnala că sovieticii ar fi cerut englezilor și canadienilor un ajutor în ambarcațiuni în scopul efectuării unei debarcări sovietice din Crimeea în Bulgaria. Dar președintele SUA, Roosevelt, s-a opus pe motiv că „o debarcare sovietică în Bulgaria ar provoca grave tulburări în această țară și în consecință America nu va da niciun vas sovieticilor pentru o astfel de debarcare”. În schimb, în vederea intensificării propagandei anglo-americane în România s-a cerut venirea unor emisari de la Cairo cu misiunea ca aceștia să colaboreze cu organizațiile nou create de americani în vederea intensificării acțiunii de sabotaj în România. Americanii aveau o părere bună despre comportamentul României, ei fiind informați de către englezi asupra primirii demne și a tratamentului corect-militar de care s-au bucurat prizonierii și răniții lor aviatori ce au căzut pe pământul României. SSI raporta în toamna lui 1943 că „americanii nu posedă informații exacte asupra morților și răniților. Și cum ei nu au prea bune legături cu România, au rugat pe englezi (pe Archibald Gibson), care posedă contact mai bun, să le procure informații”37

 În tot acest timp, germanii conștientizau că poziția lor în România devenea tot mai fragilă. Tatonările celor doi Antonești cu anglo-americanii erau atent monitorizate de Abwehr, prin Hermann von Ritgen38. La 11 noiembrie 1943, SSI informa că „Baronul von Killinger s-a exprimat textual că Mihai Antonescu trebuie înlăturat, iar, dacă Mareșalul nu dorește, acest lucru va fi impus în mod special de Germania”. Se arăta că von Killinger întocmise un dosar contra lui Mihai Antonescu, unde acesta era indicat a fi „al 2-lea Badaglio, care nu face decât să servească cauza democrațiilor anglo-americane, pregătindu-și personal o situație sub un regim viitor”39

 Pentru a-i mai motiva pe români, arată Traian Borcescu, prin generalul Pflebs (guvernatorul german al Banatului iugoslav) și prin ministrul Manfred von Killinger, germanii au oferit guvernului român să ia în stăpânirea sa definitivă Banatul iugoslav. Ion Antonescu nu a stat pe gânduri și în toamna lui 1943 a dat ordin generalului Ilie Șteflea, șeful Statului Major General al Armatei Române, să pregătească efectivele pentru ocuparea Banatului iugoslav. Cum Secția I din Marele Stat Major, condusă de colonelul Enache Borcescu, pregătea aceste efective, „i-am atras atenția că această acțiune este o mare greșeală politică, fiindcă într-o zi sau două voi obține anularea acestui ordin”40. Pe baza referatului meu – susține Traian Borcescu – prezentat de Eugen Cristescu lui Ion Antonescu, acesta revine și dă ordin de anulare. Generalul Șteflea, avizat de intervenția mea, a cerut și el Mareșalului să anuleze acțiunea. Astfel, s-a înlăturat o cursă pe care ne-au întins-o germanii pentru a ne complica situația noastră internațională. 

 După Conferința Aliată de la Teheran, din noiembrie-decembrie 1943, SSI a avertizat că Stalin se afla în poziția de a-și impune voința oriunde ar fi ajuns Armata Roșie. „Din sursă britanică”, SSI comunica organelor superioare:

„La Moscova s-a decis ocuparea militară de către cele trei puteri aliate a teritoriilor aflate sub controlul Wermachtului și a țărilor aliate cu Germania. URSS a pretins ocuparea militară până la încheierea definitivă a Păcii (care ar urma să se încheie după 3-4 ani de la încetarea conflictului) a Finlandei, Poloniei, Moldovei până la Carpați și a Dobrogei românești. Totodată, sub formă de garanții provizorii, URSS a cerut ocuparea unor baze aeriene și maritime pe coasta dobrogeană, probabil Constanța”.

De asemenea, rușii reclamau și stăpânirea definitivă a Gurilor Dunării, sub motive de securitate politică și economică. Totuși, remarca SSI, existau divergențe între cei trei aliați. Dacă Anglia era de acord cu cererile sovieticilor, mizând în viitor pe o amiciție și colaborare militară cu URSS în dauna statelor mici din estul Europei care au făcut cauză comună cu Germania, în schimb SUA, care apreciau sacrificiile făcute de URSS, considerau că cererile sovietice trebuiau strâns limitate. Dar, în final, americanii au cedat punctului de vedere englez, ei admițând ocuparea de către sovietici a teritoriilor românești „cedate” la 27 iunie 1940, inclusiv pretenția de anexare a Gurilor Dunării. SUA se opuneau cererilor sovietice în privința Poloniei, Țărilor Baltice și a Finlandei, președintele Roosevelt argumentând că frontierele acestora din 1939 erau garantate de Charta Atlanticului. Că „englezii și americanii sunt hotărâți să nu cedeze rușilor mai mult decât teritoriile pierdute de aceste state prin actele de forță din anul 1940 și că nu vor permite amestecul rușilor în problemele interne ale țărilor limitrofe”41

 Și, mai sublinia SSI, „anumite cercuri politice și ziare elvețiene care au cunoștință de aspirațiile imperialiste ale guvernului de la Moscova se întreabă care vor fi mijloacele practice prin care anglo-americanii ar putea împiedica o pătrundere a forțelor sovietice în Centrul Europei și ocuparea militară de către Armata Roșie nu numai a Finlandei, Poloniei și României, dar chiar și a Bulgariei, Iugoslaviei, Slovaciei și Ungariei, în condițiile în care chiar acordurile de la Moscova prevăd administrarea teritoriilor ocupate de către cele trei mari puteri, dezarmarea în comun a Germaniei învinse, precum și ocuparea militară a teritoriilor aflate sub controlul Wermachtului42

 În legătură cu cele de mai sus, în noaptea de 22/23 decembrie 1943 sosește clandestin în România pentru a lua contact cu liderii ei însuși colonelul Alfred Gardyne de Chastelain, șeful SOE Balcani, într-o misiune (Autonomous) ordonată de generalul englez Henry Maitland Wilson, comandantul suprem al forțelor aliate de pe teatrul de operații din Marea Mediterană. De Chastelain și însoțitorii săi, cpt. Ivor Porter și cpt. George Metzeanu, au fost luați prizonieri cu ocazia parașutării lor în județul Teleorman. De Chastelain s-a întâlnit cu Iuliu Maniu și Eugen Cristescu cărora le-a transmis cererea Aliaților pentru ca România să caute urgent o cale pentru ieșirea din Axă și să se alăture lor. 

 2. Negocierile din anul 1944

 După misiunea condusă de col. de Chastelain, generalul Henry Maitland Wilson insistă cu presiunile asupra românilor și la 17 ianuarie 1944 a cerut maiorului Sieger, atașatul militar al SUA la Ankara, să ia contact acolo cu atașatul militar român, colonelul Traian Teodorescu, în vederea unei eventuale colaborări a Armatei Române cu cele aliate. Informat, Ion Antonescu a răspuns că „cea mai bună misiune ce s-ar putea încredința Armatei Române ar fi ca împreună cu armatele germane să-i mențină pe ruși cât mai departe spre Răsărit, pentru ca la adăpostul acestui front trupele anglo-americane să debarce în Balcani. De îndată ce armatele anglo-americane ar ajunge la sud de Dunăre, nici un soldat român nu va trage un foc de armă contra trupelor aliate”. Răspunsul a fost trimis la Cairo, generalului Wilson.43

 Concomitent, SSI avertiza că în Turcia aveau loc iar negocieri între anglo-americani și reprezentanți ai Ungariei și Bulgariei cu privire la ieșirea acestor state din Axă. Că „americanii și englezii pretind a ști că cele două părți s-au înțeles în a rezista de comun acord la cererile de noi forțe din partea Führer-ului. Atât englezii cât și americanii au fost asigurați că Bulgaria nu va mai trimite forțe în Est (...) Anumiți emisari bulgari (din MAE, n.n.) au contact frecvent cu atașatul naval adjunct al URSS din Istanbul, care în realitate este șeful NKVD din Turcia, având plenipotența de a trata chiar peste capul celorlalți diplomați ruși”44

Însă România nu avea încredere în Ungaria, pe care o suspecta că își menaja forțele militare pentru declanșarea unui atac surpriză care să-i aducă și restul Transilvaniei. Urmare a acestei temeri s-au luat măsuri și România și-a constituit o armată secretă de rezervă – în număr de aproximativ 220.000 oameni45. De crearea acestei rezerve armate secrete au fost responsabili câțiva ofițeri de la Marele Stat Major, acoperiți și de Traian Borcescu.  

În scurt timp, informațiile cu privire la existența acestei armate secrete a României au parvenit și anglo-americanilor, probabil prin Traian Borcescu și Florin Begnescu, ultimul de la Grupa politică a SSI. Cei doi șefi din SSI fuseseră încă din martie 1943 „recrutați” pentru Intelligence Service de către Dan Brătianu. Acesta le-a făcut cunoștință cu Eck Alexandru, șeful Intelligence Service pentru România și Europa Centrală46

Anglo-americanii apreciau că această armată secretă a României putea schimba în mod radical chiar angajamentele lor față de Uniunea Sovietică. Plecând de la noua realitate de forțe, anglo-americanii gândeau că această forță românească, însumată cu armatele aproape intacte ale Ungariei și Bulgariei (cam 500.000 oameni în total)47, și sprijinită de una sau două mii de parașutiști britanici (așa-numita „schemă a colonelului român Black”) ar putea provoca cu succes ieșirea acestor state din Axă, prin eforturi proprii, adică fără intervenția armatei sovietice! Sau să limiteze cât mai mult pătrunderea sovietică în România. 

Pentru a-i convinge pe unguri și bulgari să se decidă, deloc întâmplător în numărul din 18 ianuarie 1944 al publicației britanice The Times se făcea următoarea „distincție” între sateliții Germaniei, englezii arătând: „Deosebirea dintre aceste state și România este că, pe când Ungaria și Bulgaria au intrat în război fără a fi provocate de nimeni, România a intrat în războiul contra Rusiei după ce Uniunea Sovietică i-a luat Basarabia și Bucovina de Nord”48

În zilele următoare, Aliații transmit Bucureștiului că: „Guvernele aliate nu ar cere numai o capitulare necondiţionată din partea României, Bulgariei şi Ungariei, ci şi o colaborare politico-militară între aceste trei state, situaţie ce ar permite ca în momentul apropierii trupelor sovieto-aliate să se poată realiza o forţă capabilă de a se opune unei reacţii militare germane, de genul aceleia din Italia. Cercurile aliate susţin acum că trei capitulări izolate nu ar duce decât la sacrificii inutile şi ar avantaja reacţia germană, în schimb, o acţiune unică şi bine concertată ar fi de mare valoare şi eficacitate”49

Pentru pregătirea discretă contrainformativă a evenimentului, în cadrul SSI a luat ființă Grupa INTER-MAR, adică o structură de dezinformare! După spusele lui Traian Borcescu, misiunea Grupei Inter-Mar era de a servi informații cu altă interpretare pentru germani decât cele reale, „astfel ca să nu le dăm ocazia germanilor unei intervenții directe în politica noastră internă. (...) Plata acestor funcționari ai SSI (1000-2000 lei/lună) o făceam separat printr-un tabel de diurne, care se găsește în actele de cheltuieli ale Contrainformațiilor la Centrala SSI”50.

 Grupa Inter-Mar avea la bază 8-10 cadre ale SSI, din diferite secții ale Serviciului, care aveau misiunea de a semnala orice vizită germană efectuată în comandamentele militare românești și „controlul” corespondenței care pleca de la organele române către germani. 

 „Mareșalul Antonescu, prin Eugen Cristescu și apoi personal, mi-a cerut să urmăresc problema asociațiilor germane în România, pentru a ști în orice moment de ce elemente dispun germanii în România și pentru a le putea neutraliza într-o eventualitate oarecare [lista cuprindea 2.500-3.000 persoane]. (...) Toată atenția s-a îndreptat către anglo-americani, deoarece ei aveau interese economice în țara noastră”51 – preciza Borcescu. 

Părea că România are șanse tot mai mari să iasă din război fără a fi ocupată de germani sau sovietici. Traian Borcescu descrie astfel situația: la 5 martie 1944 se angajează o mare bătălie germano-sovietică în regiunea Uman (Bug), foarte aproape de Basarabia:

„Eu și Eugen Cristescu i-am arătat lui Ion Antonescu că în acel timp în România se găseau circa 67.000-68.000 de germani (militari, formațiuni paramilitare, servicii de informații și spionaj) care puteau fi scoși din luptă în maximum 24 de ore. Dar Mareșalul s-a supărat că ne-am depășit rolul și că știe el când va ieși din război. Atunci am cerut plecarea pe front, iar Eugen Cristescu și-a dat demisia. Ne-a spus: Băgați-vă mințile în cap și fiecare la postul său! La sfârșitul lunii martie 1944, anglo-americanii ne trimit un avertisment sever (ultimatum) că, dacă nu înțelegem să ieșim din război efectiv, vor începe bombardamentele aeriene cu începere din 4 aprilie 1944 – fapt care s-a executat”52

Din nefericire, suspiciunile reciproce existente între România și Ungaria s-au dovedit a fi mai puternice și au împiedicat atunci o astfel de colaborare53. În martie 1944, Ioan Popescu (șeful Frontului de Sud din SSI) a discutat despre chestiunea de mai sus cu Paul Fülop, atașat de presă la Legația Ungariei din București. Diplomatul ungar a mărturisit că sovieticii fac sacrificii să se apropie de frontierele Ungariei spre a trece prin țară mai departe. Din această cauză, cercurile ungare de la Legație au emis părerea că România va căuta să profite de această situație pentru a trece la un atac armat contra Ungariei, urmând astfel să plătească polița din anul 1940, când Ungaria profitând de situația dificilă a României a cerut și a obținut prin presiuni Ardealul de Nord.

Fülop preciza că ministrul ungar la București, Andor Herdelnendy (filo-american, căsătorit cu fata industriașului american Morgan, n.n.), a făcut unele sondaje în rândul statelor neutre pentru a căuta bunăvoința lor pentru „cauza Ungariei”, însă diplomații aliați au lăsat să se înțeleagă că nu doresc un aranjament cu Ungaria, pe care o făceau răspunzătoare de răsturnarea întregii situații din Europa Răsăriteană din perioada 1940-1941. Căci, se spunea în cercurile ungare, dacă Ungaria nu ar fi făcut acele presiuni și obținut Ardealul de Nord, România nu ar fi fost în situația de a fi nevoită să se arunce în brațele Germaniei, care i-a promis retrocedarea Basarabiei și Bucovinei (vezi articolul din The Times, care și-a atins ținta). Şi, de asemenea, că în acest sens Grigore Gafencu – la Geneva, Victor Cădere – la Lisabona și Pamfil Șeicaru fac destule pentru a obține avantaje pentru România, la care Ungaria nu se poate gândi momentan.

Apoi, surprinzător, Ungaria se decide și de una singură trece la acțiune contra Germaniei. A eșuat însă. A fost ocupată de trupele germane – Operaţia Margareta - la 18-19 martie 1944. Era exact situația de care se fereau românii. Se confirma părerea lui Ion Antonescu cu privire la neputința anglo-americanilor. 

După insuccesul Ungariei, William Donovan, șeful OSS, raporta președintelui Franklin D. Roosevelt că Iuliu Maniu având permisiunea Regelui Mihai I întreabă dacă reprezentanţii SUA şi ai Marii Britanii au un plan de acţiune în cazul în care România va fi ocupată asemenea Ungariei, ţinând seama că în noua situaţie exista pericolul ca germanii să forţeze România să-şi sporească efortul pe frontul rusesc54. Donovan arăta președintelui SUA că o eventuală ocupare a României de către Germania era de natură să aducă un control absolut al germanilor asupra Ungariei şi Bulgariei; și sublinia: America nu are pregătit un plan pentru a desfăşura operaţiuni militare imediate în zonă. Singura posibilitate de sprijin ce poate fi luată în considerare sunt aviaţia şi trupele aeropurtate, iar în eventualitatea unei retrageri în Iugoslavia, rezistenţa poate fi încercată în zone precum Oltenia şi Banat.

Donovan i-a prezentat președintelui Roosevelt și un mesaj, via SOE, sosit de la Ion Antonescu cu următorul conţinut:

„Mareşalul român cere o reacţie a Aliaţilor faţă de ultimele evenimente din Ungaria şi solicită o declaraţie privind asistenţa politico-militară ce ar putea fi garantată (României în caz că se alătură Aliaţilor)”55

Donovan miza pe atragerea României de partea Aliaţilor, şeful OSS sugerându-i lui Roosevelt următoarele:

„Chiar şi acum nu este prea târziu pentru a iniţia aranjamente pentru ca această asistenţă militară să poată fi asigurată [României] de către SUA şi Marea Britanie”56

Dar cum Mareșalul Antonescu nu a luat în calcul cererea anglo-americanilor, Donovan îi raporta „cu regret” lui Roosevelt următoarele: „Mareşalul Antonescu şi Mihai Antonescu au plecat să-l întâlnească pe Hitlerl57. Dacă se înţeleg, vor continua războiul împotriva Aliaţilor” – situație în care: „Maniu este ferm decis să acţioneze pentru răsturnarea mareşalului Antonescu și doreşte să ştie care este ajutorul Aliaţilor pe care el poate conta în acest sens”58.

Din acest moment, strategia anglo-americanilor față de România s-a schimbat semnificativ. Cum debarcarea lor în Normandia era în pregătire finală, anglo-americanii aveau tot interesul ca Frontul de Est să fie menținut, iar România trebuia să continue alături de Axă în a-i menține ocupați aici atât pe germani, cât și pe sovietici. 

Ironia era că nici Stalin nu „dorea” să se aventureze prea mult în Vest. În condițiile în care în nordul Franței se pregătea debarcarea anglo-americană, pentru sovietici zona lor de interes imediat strategic era ocuparea întregii Europe de Est și Centrale, de la nord la sud, și consolidarea pozițiilor lor aici. Abia după „securizarea” pozițiilor sovietice de aici, Stalin putea continua expansiunea URSS spre restul lumii. 

După căderea Ungariei, negocierile ce au urmat între diverși reprezentanți ai României cu cei ai Aliaților aveau aspectul unor trageri de timp. Iuliu Maniu l-a trimis pe Barbu Ştirbei la Cairo să trateze cu britanicii. Acesta se afla în legături strânse cu Intelligence Service, una din fiicele sale (Eliza) era căsătorită cu (Eddie) Boxshall, şeful MI6 pentru România59. La Cairo, Barbu Ştirbei a avut convorbiri cu: lordul Moyne, americanul Lincoln MacVeagh şi sovieticul Nikolai V. Novikov (ambasador la Cairo), dar soluţia oferită de Înaltul Comandament Aliat din Orientul Mijlociu era dură: capitularea imediată a României în faţa Rusiei sovietice, ca monedă de schimb pentru ceea ce Anglia va obţine în Grecia60

 În mai 1944, Iuliu Maniu îl trimite la Cairo pe Constantin Vișoianu ca să obțină condiții și mai avantajoase. Când le obține, acestea nu sunt încă pe placul lui Ion Antonescu, care susține că sovieticii se eschivau și nu promiteau nimic concret. 

 Suspectă pare și atitudinea lui Iuliu Maniu, care, conform SSI, la știrea că la 6 iunie 1944 a avut loc debarcarea anglo-americană din Normandia l-a trimis urgent la Cairo pe ing. Nicolae Racottă cu misiunea de a interveni pe lângă spionajul englez ca acesta să... tergiverseze cât mai mult tratativele de armistițiu cu România (adică cu sovieticii!). 

Chiar Eugen Cristescu, fiind întrebat care era conținutul mesajelor englezilor, care nu prea îndemnau la armistițiu, a răspuns:

„A existat un joc între englezi și sovietici, motiv pentru care România avea rezerve în seriozitatea unui armistițiu. Englezii aveau interesul să atragă simpatia noastră față de ei, iar rușii în cercul lor de acțiune. Englezii spuneau că ei vor fi cei care vor ocupa teritoriul României cel puțin până la Focșani; că Bucureștiul va fi ocupat de către patru divizii de avioane care se găsesc pregătite la Foggia și că acestea vor veni în București și că îl vor ocupa; că Muntenia va rămâne o zonă neutră în care rușii nu vor intra. Propunerile engleze pentru armistițiu nu au fost pentru pace. A fost în primul rând propunerea americană. Multe propuneri s-au făcut prin mine la Istanbul. Stevens [Frank] a făcut din partea americanilor propuneri prin fratele meu [Gheorghe Cristescu, n.n.]. Propunerile primite prin Istanbul prevedeau cât mai multă apropiere față de Anglia, nu de ruși. Începând din 1944 au fost aceste propuneri. Exista un dosar, nu știu dacă a pus cineva care are interes mâna pe acest dosar [subl.n.]. Exista un cifru între mine și Stevens cu care n-am lucrat. Exista un raport făcut de mine Mareșalului Antonescu cu toate aceste propuneri făcute prin cehi, polonezi, americani, portughezi, în Elveția, în Spania [subl.n.]. Cu toate acestea, eu am făcut și un raport cu punctul de vedere al Serviciului nostru de Informații, nu aveam însă calitatea de a da un răspuns politic. Mareșalul m-a autorizat să continui aceste legături, însă strict informativ”61.

Confirmarea existenței unui asemenea dosar cu privire la contactele româno-britanice pe timpul războiului o face și colonelul Traian Teodorescu, atașatul militar la Ankara, care precizează că a primit ordin încă din anul 1941 de la Ion Antonescu și Marele Stat Major al Armatei Române să păstreze acolo contacte mai departe cu ambasadele britanică și americană, contacte pe care „le-am păstrat pe toată durata războiului”62

3. Executarea Actului de la 23 august 1944

România se găsea acum într-o poziție imposibilă. O ieșire „nechibzuită” din Axă putea duce la ocuparea noastră militară de către trupele germane, asemenea Ungariei, ceea ce convenea sovieticilor care apoi și-ar fi justificat merite în „eliberarea” noastră, cu toate consecințele de rigoare. 

Cum frontul germano-român se dovedea încă deosebit de rezistent pentru sovietici, emisarii români trimiși la Cairo i-au asigurat pe Aliați că România va face tot posibilul să limiteze pierderile sovieticilor până când aceștia vor fi gata de ofensivă. 

În esență, în această ipoteză, planul „stabilit” de noi cu sovieticii prevedea ca după începerea ofensivei lor militare, fixată la 20 august 1944, Palatul Regal să ordone unor unități militare române aflate pe linia frontului să se dea la o parte (să se predea), „eveniment” stabilit a avea loc la 26 august 1944. Adică, se convenise data când armatele sovietice urmau „să ne elibereze”. 

Însă sovieticii aveau planul lor subversiv pentru România și restul Europei Centrale și de Est. Au ordonat activarea rețelelor lor clandestine din România, care au primit misiunea să sprijine invazia militară sovietică prin destabilizarea spatelui armatelor germano-române. Scop în care au trecut la parașutarea de armament și comandouri de „partizani” cu câteva zile înainte. Însă organele noastre de informații au reușit, tot în secret, să le anihileze pe toate. 

Conștient de fragilitatea tot mai accentuată a frontului româno-german din Moldova, ministrul german în România, Manfred von Killinger, a solicitat o întrevedere cu mareșalul Ion Antonescu pentru a discuta situația, întrebând pe ce linie se va poziționa Armata Română. Antonescu a răspuns că pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați, dar – atenție - a ținut să-i sublinieze ministrului german că după părerea sa: această linie nu va putea fi apărată

Von Killinger a răspuns:

„În cazul acesta, zona petroliferă și poarta Balcanilor e deschisă pentru ruși și Germania a pierdut definitiv războiul63

Au loc consultări între Regele Mihai I, liderii opoziției politice și mareșalul Ion Antonescu și toți, împreună, cad de acord ca cel din urmă să încheie imediat armistițiul cu Aliații. La mijlocul lui august 1944 sunt trimiși în secret la Istanbul prof. Constantin Giurescu și col. Traian Teodorescu, atașatul militar la Ankara, pentru a face demersuri pe lângă americani!64

Eugen Cristescu mărturisea că în cazul în care „rușii suprasolicitau condițiile armistițiului”, mareșalul Antonescu urma să ia în „calcul” și o retragere a Armatei Române în Ardeal pentru a opune rezistență sovieticilor pe Carpați, iar în acest scop SSI își evacuase deja la Geoagiu o parte din arhivă și operații. 

Dar, la 20 august 1944 în România se produce o surpriză militară de proporții! Brusc și în secret s-au schimbat fundamental datele problemei! Ce s-a întâmplat. Berlinul a sesizat situația periculoasă în care se aflau forțele sale militare din Moldova și Muntenia și în secret a ordonat retragerea lor în Ardeal (spre Polonia), în total aproximativ 200.000 de soldați

Secretul acestei retrageri germane a fost păstrat chiar și față de unii din capii Armatei Române. Ca dovadă, Eugen Cristescu relatează că generalul Ilie Șteflea, adică nimeni altul decât șeful Marelui Stat Major al Armatei Române, a scos la 23 august 1944 harta secretă cu dispunerea în teritoriul român a celor 200.000 de soldați germani, fără ca la acel moment el să aibă habar că „informația era exagerată”, de trei zile! Deși SSI îl informase deja pe Mareșal că „majoritatea trupelor germane se retrăseseră în Ardeal”65

Practic, acum era MOMENTUL! Grosul armatei germane se retrăsese dincolo de Carpați, iar România avea o armată secretă gata de luptă (în caz că germanii ar fi vrut să-și reocupe pozițiile), în condițiile în care sovieticii nu știau de breșa creată și nici nu erau pregătiți pentru a profita de noua situație.  

Regele Mihai I și cercul din jurul lui nu mai așteaptă și trec la acțiune! În aceeași zi de 20 august 1944, mareșalul Ion Antonescu a dat în secret ultimatum ministrului german la București, Manfred von Killinger, ca în termen de trei zile Germania să întărească frontul din Moldova, altfel România va fi silită să încheie armistițiul! La 22 august 1944, mareșalul Ion Antonescu i-a dat ordin lui Mihai Antonescu să plece a doua zi la Cairo pentru a încheia armistițiul cu anglo-americanii! 

Apoi, se complică lucrurile pentru Mareșalul Ion Antonescu. Acesta face greșeala și pune interesul său personal mai presus de cel al țării. A fost arestat chiar în ziua de 23 august 1944! 

Manfred von Killinger cere în seara de 23 august 1944 audiență la Regele Mihai I, căruia îi solicită să-l repună în drepturi pe mareșalul Antonescu, dar Regele i-a replicat că armata germană nu mai apără țara (de trei zile!) și acum el trebuie să găsească o soluție pentru salvarea țării, căci acum Germania a abandonat România

De precizat că cele trei zile acordate germanilor în cadrul ultimatumului secret au fost acceptate de Regele Mihai I doar la cererea insistentă a Mareșalului Antonescu pentru a salva onoarea Armatei Române și a permite „aliaților” germani să facă ultimele lor retrageri din România în fața sovieticilor. 

Așadar, la 23 august 1944 planul Palatului Regal a funcționat! Românii au reușit să-și elibereze singuri țara, au făcut public lumii acest lucru, au încetat războiul contra Aliaților și au cerut armistițiu. Era un profit maxim pe care Regele Mihai I și cei din jurul său l-au adus țării în condițiile date. 

În plus, acțiunea de la 23 august 1944 a avut consensul tuturor forțele politice însemnate în stat, inclusiv pe cea a conducerii superioare a PCR, reprezentată de Lucrețiu Pătrășcanu (de aceea, Actul de la 23 august 1944 consider că nu poate fi numit o „lovitură de stat”, n.n.). Prin aceasta, conducerea statului român a dorit să transmită Uniunii Sovietice că PCR și reprezentanții săi din țară au devenit o forță politică legitimă în stat. Și foarte important! Această angrenare de către Palatul Regal a liderilor comuniști naționali în înfăptuirea Actului de la 23 august 1944 le-a oferit acestora legitimitatea preluării în viitor a puterii politice în statul român în dauna grupului comunist internaționalist care avea ca scop suprem dezmembrarea teritorială a României, inclusiv desființarea statului român! 

Istoricul Neagu Djuvara, martor ocular al evenimentelor, confirmă că sovieticii aveau propriul plan cu România, precizând că aceștia au cerut insistent părții române ca „negocierile” purtate la Stockholm prin ministra lor Alexandra Kollontai și omologul român F. Nanu să nu fie aduse la cunoștința anglo-americanilor. Iar în ceea ce privește existența unor așa-numite „condiții mai ușoare” pe care le-ar fi obținut Ion Antonescu, Neagu Djuvara aprecia că „acestea sunt pure fabulații”, deoarece sovieticii nu au acordat astfel de condiții nimănui, nici chiar Germaniei sau Japoniei; că, în realitate, mareșalul Ion Antonescu a cerut un răgaz de 15 zile pentru ca germanii să părăsească România, apoi a mai cerut ca o zonă sau un județ din vestul țării (Hunedoara, unde se retrăsese deja SSI) în care armata sovietică să nu intre, zonă în care să se retragă Armata Română și administrația de stat – căci acestea erau condițiile impuse de sovietici66

Să lămurim și problema Antoneștilor: de ce au fost arestați cei doi Antonești de către Regele Mihai I dacă și ei au fost de acord cu armistițiul? Iată un răspuns: cei doi Antonești au intrat în conflict personal deschis cu Regele Mihai I din cauză că încercau să-l forțeze pe acesta să accepte numirea lor în viitorul guvern! Cum Regele Mihai I nu a fost de acord cu un astfel de compromis, Ion Antonescu și Mihai Antonescu au recurs la șantaj, Mareșalul întârziind nepermis ordinul către Armată pentru încetarea luptelor contra sovieticilor. 

Cu privire la acest subiect, iată ce declara Eugen Cristescu: „Ion Antonescu și Mihai Antonescu încercau să-l forțeze pe Suveran ca acesta să-i includă în continuare în noul guvern”. Din această cauză „relațiile dintre Regele Mihai I și cei doi Antonești erau tensionate în perioada dinainte de 23 august (...). Mihai Antonescu insista să intre în viitorul guvern de după armistițiu, forțându-l astfel pe Regele Mihai I și intervenind și la Regină”67. Pe de altă parte, Regele Mihai I era montat împotriva Antoneștilor și de diverși ofițeri din preajma sa. De multe ori, Mihai I azvârlea câte o vorbă că o să-l schimbe pe Mareșal68


Mai mult, la sugestia Palatului Regal (și a viitorului guvern), la 22 august 1944 Mihai Antonescu l-a așteptat pe Mareșal după întoarcerea sa de la Bacău și i-a propus să fugă împreună în acea zi cu un avion gata pregătit în Spania! Lor li s-a pus la dispoziție și suma 3 milioane franci elvețieni, din cele 10 milioane scoase de la Banca Națională a României pentru susținerea refugiaților politic în caz de ocupație sovietică. Era o soluție onorabilă pentru Ion Antonescu, dar acesta a refuzat și l-a silit și pe Mihai Antonescu la aceasta. Ba chiar, în timpul arestării de a doua zi, Ion Antonescu l-a amenințat cu detronarea pe Regele Mihai I și cu execuția pe ceilalți participanți69.  

Această „încăpățânare” a celor doi Antonești este explicată de Eugen Cristescu ca fiind „teama lor de viitor”, voind să se protejeze; căci atât Mareșalul cât și cercul din jurul său erau timorați de ceea ce s-a întâmplat cu Mussolini și guvernul în Italia. Însă toate aceste ingerințe și pretenții ale Antoneștilor i-au deranjat pe Regele Mihai I și pe militarii care-l susțineau și îl consiliau. 

Cât privește contribuția reală a lui Constantin Sănătescu la Actul de la 23 august 1944, iată părerea lui Traian Borcescu: „A fost întocmai ca a unei pisici cu clopoței care vrea să prindă șoareci”70.

Secretul operației regalo-militare se pare că a fost păstrat chiar și față de Iuliu Maniu – liderul opoziției, care, după spusele lui Eugen Cristescu, nu a știut de varianta guvernului Sănătescu; Maniu s-ar fi exprimat față de acest subiect: „Regele se sfătuiește doar cu militarii”71

Prin urmare, Regele Mihai I a fost principalul arhitect al Actului de la 23 august 1944 – aceasta fiind o afacere exclusiv militară

De ce nu a semnat Iuliu Maniu armistițiul cu sovieticii? Răspunde Eugen Cristescu: „Atunci când i s-a propus, Maniu a răspuns: De ce să semnez eu armistițiul? Eu sunt un om care a făcut istorie în Țara Românească. Nu pot să cedez teritoriul72

În ceea ce privește cercul de militari pe care Palatul Regal s-a bazat în planificarea și executarea Actului de la 23 august 1944, iată declarația intitulată „Contribuții anonime la actul de la 23 august 1944”, semnată de Gheorghe Zamfirescu, Șeful Secției I (Informații), Marele Stat Major al Armatei Române și ajutoarele sale – colonel Comișel Pantelimon și colonel Valeriu Selescu:

„Noi, cei 3, am desfășurat următoarele activități: 

 1. Amânarea și tergiversarea conștientă a ordinelor categorice primite de Secția I, de a trimite în Moldova cele 29 de divizii de recruți. Dacă recruții contingentului anului 1945 se găseau în Moldova la data de 23 august 1944, orice acțiune militară împotriva germanilor și apoi în acțiunea comună româno-rusă la Vest era categoric imposibilă. Această măsură de tergiversare a fost luată pe proprie răspundere, fără aprobarea niciunui șef ierarhic. 

2. Organizarea operativă a celor 29 divizii de recruți, tocmai pentru ca acestea să poată răspunde unor eventuale operații în scopul politic urmărit. Fără această măsură, coroborată cu cea de mai sus, operațiile de dezarmare, captare și izgonire a unităților germane și operațiunile comune cu Armata Roșie ar fi fost imposibile.

3. Cei 3 menționați au procurat persoanelor care au întreprins acțiunea de la 23 august 1944 documente cuprinzând: 
 – dispozitivul trupelor noastre pe întreg teritoriul țării, cu indicarea intervențiilor posibile pentru preîntâmpinarea acțiunii eventuale a trupelor germane;
 – dispozitivul trupelor germane cu indicarea potențialului lor de luptă (Documentele se găsesc la Palatul Regal). Ofițerii au făcut tot ce au făcut cu toate riscurile ce puteau surveni, în cunoștință că acționează pentru Patrie și Rege.

4. Tot din propria inițiativă a celor 3, s-a paralizat acțiunea de informare a organelor lui Eugen Cristescu, prin angajarea lt.-col. Traian Borcescu și a domnului Mihai (Gh., arestat), persoanele care lucrau în acest sector (și aceasta cu 4 săptămâni înainte de 23 august 1944). Dacă aceste organe nu erau angajate scopului, pentru a deruta acțiunea organelor poliției secrete germane, nu mai putea exista la 23 august 1944 niciun element care a executat acțiunea politică și militară, deoarece din informații ulterioare am aflat că 15.000 de persoane erau trecute pe lista Poliției secrete germane pentru ca la prima informație să fie arestate și, desigur, suprimate. Or, această informație nu a mai sosit, deoarece prin angajamente personale, repet, acțiunea acestei Poliții a fost paralizată. 

5. Acești 3 ofițeri au ținut în acțiunea lor legătura continuă, pentru actul de la 23 august, cu domnii generali [Vasiliu] Rășcanu, [Aurel] Aldea, [Gheorghe] Potopeanu, [Dumitru] Dămăceanu (căruia i s-au înmânat toate documentele de la punctele 3) și colonelul adj. Ionescu Emilian [adjutant regal].

6. Menționez cazul col. Valeriu Selescu, unul din cei 3 ofițeri, care în afară de cele semnalate la punctele 1-5 a fost trimis în noaptea de 23-24 august chiar la Palatul Regal, de către dl general Constantin Sănătescu, să însoțească pe generalul german Alfred Gerstenberg la Otopeni, acesta din urmă își dăduse cuvântul de onoare că va da ordin pentru retragerea trupelor sale. În loc de aceasta, el a dat ordin să se atace Bucureștiul, făcând prizonier pe ofițerul român, care timp de 5 zile a fost ținut de germani sub presiunea suprimării și mereu în zona de foc a artileriei și apoi de mitraliere a trupelor noastre.  

 În loc de încheiere, repet că acțiunea de la 23 august a celor 3 ofițeri, deși anonimi, a fost determinată de reușita acestui act și că aceste note le-am întocmit, în primul rând, pentru completarea istorică a faptelor și, în al doilea rând, pentru conștiința mea pentru camarazii care m-au ajutat în această acțiune și – chiar față de mine personal. / [Semnează] Șeful Secției I, Colonel Gh. Zamfirescu”73

 Parte din membrii acestui grup de militari din jurul Regelui Mihai I au constituit imediat după 23 august 1944 „Grupul de Rezistență al Armatei”, organizație pe care rezidența NKVD (poliția politică sovietică) din România a luat-o în supraveghere pentru că „are scopul precis de a împiedica comunizarea Armatei Române și a servi cauzelor anglo-americanilor în dauna URSS și împotriva regimului actual [comunist]. Această organizație are ramificații în toată țara și acționează sub diferite forme”74

 La comanda „Grupului de Rezistență al Armatei” au stat: gl. Aldea, gl. Mitre, gl. Curta (consilier intim al lui Iuliu Maniu) însărcinat cu rezistența armată în Ardeal, gl. Coroamă, gl. Teodorini Corneliu, gl. Constantin Sănătescu, gl. Niculescu (Cociu), fost comandant militar al Capitalei, gl. Gh. Mihail – omul Palatului, gl. Cameniță, gl. Mociulschi, gl. Georgescu Constantin, gl. I. Constantinescu, gl. Marcel Oltean, gl. Emilian Ionescu, gl. Bărdan, gl. Nicolae Rădescu etc. Organele coordonate în țara noastră de NKVD precizau că acțiunea celor sus enumerați era „sprijinită de anglo-americani75

 Susținem, pe baza indiciilor documentare, că în acțiunea de pregătire și executare a Actului de la 23 august 1944 Regele Mihai I a fost ghidat de ofițeri britanici ai Intelligence Service și americani ai Office of Strategic Services, printre ei aflându-se și Beverly Bowie și chiar Frank Wisner76. De asemenea, Winter Norbert Friederich Ernest, român de origine germană, mamă evreică, este semnalat de Corpul Detectivilor ca fiind printre cei inițiați în evenimentul de la 23 august 1944, el având misiuni informative din partea Marii Britanii și SUA. Încă „din iunie 1944, acesta a părăsit cazarma și s-a pus la dispoziția Regelui Mihai I. Se menționează că Winter N.F. Ernest a lucrat și înainte de război pentru interesele economice anglo-americane, în postura de coproprietar al firmei „Cosmos” din București77. De asemenea, între primii 3-4 ofițeri americani de informații veniți atunci la București la dispoziția lui Mihai I a fost și Șerban Valimărescu (văr primar cu Alexandru Paleologu).

4. Despre rolul comuniștilor la Actul de la 23 august 1944

Chiar în seara de 23 august 1944 guvernul român a trimis un emisar la Moscova pentru încheierea armistițiului – în condițiile cerute de sovietici la Cairo. Sovieticii însă nu au voit să discute cu emisarul. În fața acestui refuz, Palatul îl trimite pe Lucrețiu Pătrășcanu să încheie el armistițiul ca reprezentant al PCR, acesta ajungând la Moscova la 4 septembrie 1944. Dar Stalin refuză iar, deranjat și de faptul că încă de la sosire Pătrășcanu s-a întâlnit, de mai multe ori, cu ambasadorul britanic, Ress, și cel american, Averell Harriman. Sovieticii i-au reproșat lui Lucrețiu Pătrășcanu că el nu are mandat din partea conducerii PCR pentru a încheia armistițiul (adică a conducerii agreate de Stalin). Abia la 12 septembrie 1944 Pătrășcanu este primit de ministrul sovietic de externe Molotov, care-i aruncă următoarele vorbe românului: „Voi [PCR, adică localnicii] nu reprezentați pe nimeni”78. Dezamăgit de atitudinea lui Stalin, Lucrețiu Pătrășcanu i-a spus soției sale, Elena, care îl însoțea atunci la Moscova, că sovieticii nu au fost încântați de Actul de la 23 august 1944, aceștia preferând să ocupe România pentru a justifica astfel clauzele grele ale armistițiului pentru țara noastră79.

Refuzul lui Stalin de a încheia armistițiul deja negociat de ei trebuie explicat în cheia următoare: evenimentul de la 23 august 1944 a fost o surpriză strategică pentru Moscova. Ieșirea țării noastre din război prin forțe proprii, fără ajutor sovietic, era de natură să pună în pericol sovietizarea României, precum și celelalte eventuale alte pretenții teritoriale urmărite de sovietici în țara noastră. În plus, noua situație creată în România putea periclita toate celelalte interese strategice sovietice cu privire la Europa Centrală și de Est! Nu mai vorbim de faptul că actul înfăptuit la 23 august 1944 de Regele Mihai I se realizase cu ghidajul anglo-americanilor, fapt ce trăda interesul acestora în țara noastră, operație care la americani s-a desfășurat sub numele de cod Hammerhead80

De aceea, întârzierea semnării și chiar schimbarea unilaterală a condițiilor armistițiului de către sovietici reprezintă dovezi că ei nu voiau altceva decât să câștige timp, să-și revină din surpriză și să aplice în continuare planul lor distructiv asupra României. Cum Armata Română nu fusese distrusă complet pe câmpul de luptă, predându-se intactă, sovieticii au trecut la anihilarea forței de luptă active a României pe trei căi: 1) au continuat să ia prizonieri, în total peste 170.000 de soldați și ofițeri; 2) au redus (epurat) drastic aparatul intern de poliție și siguranță; 3) pentru celelalte resurse militare aflate în țară, sovieticii au ordonat autorităților române să le mobilizeze cât mai urgent și să le expedieze pe Frontul de Vest în lupta pentru „eliberarea de sub fascism”, deși Pătrășcanu și ceilalți membri ai delegației noastre la Moscova au cerut ferm ca Armata Română să nu continue luptele contra germanilor (în vest) în afara granițelor României

Practic, prin mecanismul de mai sus, sovieticii s-au asigurat că au neutralizat în România orice eventuală urmă de rezistență de tip militar. Mai mult, sovieticii se foloseau de Armata Română în exteriorul granițelor noastre în acțiunea de realizare a imperiului sovietic, a cordonului lor de siguranță strategică! S-a ajuns la penibila situație ca, luptând „alături” de sovietici pe Frontul de Vest, Armata Română să fie privită cu ostilitate de către popoarele cărora ea le aducea „eliberarea”. 

Între timp, în lipsa apărătorilor români din țara lor, „brava” Armată Roșie și cohortele sovietice de comisari politici se îndeletniceau cu introducerea forțată în Moldova, Dobrogea și Transilvania a administrației politico-militare sovietice, servindu-se în acest scop de diviziile politico-militare create în URSS „Tudor Vladimirescu”, „Horea, Cloșca și Crișan”, „Avram Iancu” etc. 

Sovieticii au adus în țară și așa-numitul guvern în exil format din Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu etc., „guvern” sprijinit de un nucleu dur alcătuit din aproximativ 150 de comisari politici sovietici, coordonați clandestin în România de colonelul NKVD – Nicolae Petrovici Zudov. Planul sovietic prevedea ca după spargerea frontului, la Iași, întreaga Moldovă de la vest de Prut să fie anexată la „Basarabia sovietică”. Noua republică sovietică moldovenească trebuia alipită la Ucraina și să aibă la Iași un „guvern democratic” condus de Ana Pauker și cei veniți cu ea din URSS81. Însă sovieticii ținteau întreg teritoriul românesc. 

În acest ultim scop, pentru a rupe continuitatea și legăturile administrației locale românești cu administrația centrală de la București, col. Zudov a „repartizat” cel puțin câte un comisar politic sovietic în fiecare județ din România (un fel de prefect) cu „sarcina” de a conduce și dirija de la Centrală noua administrație locală paralelă introdusă clandestin și menținută cu sprijinul comandamentelor militare sovietice de ocupație. Comisarii politici sovietici aveau sarcina de a face recrutări și din rândul aventurierilor locali pentru „noua administrație” din teritoriul ocupat. 

Potrivit lui Serghei Nicolau82, Stalin a ordonat ca toți cei 150 de comisari politici sovietici să-și continue misiunea clandestină în România și după anul 1947. Mecanismul acțional sovietic de control asupra României funcționa ireproșabil. De pildă, rezidența din România a Serviciului secret britanic raporta la Londra că pentru alegerile din toamna lui 1946 Marele Stat Major al Armatei Române, Secția I, a emis încă din primăvară ordinul secret nr. 64 102 care prevedea chemarea la concentrare pentru instruire, pe timp de șase luni, a tuturor celor bănuiți ca fiind „reacționari” (conducerea opoziției politice), scopul acestei măsuri fiind acela ca regimul comunist „să scape de ei” pe timpul campaniei electorale și pe timpul alegerilor prevăzute a avea loc în noiembrie 194683

Că Stalin avea o problemă personală cu România o atestă și faptul că viitoarea Securitate română a fost singurul serviciu secret comunist care şi-a propus ca obiectiv penetrarea informativă a „organizaţiilor emigraţiei reacţionare române, cu scopul destrămării acestora”, toate celelalte state comuniste preferând să folosească membrii emigraţiei în scopul de a promova interesele statului84

Așadar, la 23 august 1944, Palatul Regal i-a transformat pe sovietici în simpli spectatori ai evenimentelor din România. Totodată, Regele Mihai I a reușit să-i legitimeze pe comuniștii locali în dauna grupului comunist internaționalist pregătit special de Stalin pentru a prelua puterea politică în România și a preda țara sovieticilor. Din aceste motive, sovieticii au fost puși în imposibilitatea de a clama internațional că ei sunt „eliberatorii” teritoriului și poporului român. Alături de Regele Mihai I, Lucrețiu Pătrășcanu era considerat de sovietici drept cel mai mare vinovat pentru nedorita lor situație provocată intempestiv în România.

Strategia prin care Palatul Regal a reușit să-i folosească în interes național pe liderii comuniști locali pare a fi astfel marele secret al Actului de la 23 august 1944! 

Pregătirea actului și atragerea la înfăptuirea sa a unor comuniști locali a început încă din anul 1943, când Regele Mihai I și anglo-americanii reușesc să provoace o ruptură ireparabilă între membrii conducerii superioare a PCR, în speță între liderii locali ai acestuia (cei din pușcăriile românești) și cei aflați atunci în URSS, adică „oamenii sovieticilor”. 

Ipoteza pe care o avansăm este că pentru a contracara previzibila acțiune sovietică distructivă în România, Palatul Regal cu sprijinul anglo-americanilor a elaborat o strategie prin care grupul comuniștilor naționali (din țară) a fost utilizat în folosul țării în contra grupului de comuniști internaționaliști organizați și instruiți de URSS, care urmăreau exclusiv interesele sovietice. Palatul Regal a evidențiat liderilor comuniști din țară că „tactica” Kremlinului consta doar în a se folosi de ei până la preluarea puterii politice în stat cu ajutorul armatelor sovietice. După ocupație, liderii locali comuniști urmau a fi înlăturați prin aducerea la putere a așa-numitului „guvern din exil” instruit și adus de sovietici. Era celebru cazul „guvernului moldovenesc” de la Tiraspol pregătit de sovietici pentru Basarabia și acum urma în așteptare în URSS „guvernul român” format din Ana Pauker, Vasile Luca, Gheorghe Stoica (fost Moscu Cohn), Teohari Georgescu etc. Lui Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghe Gheorghiu-Dej și probabil și altor comuniști naționali li s-au prezentat dovezi incriminatoare privind crearea Republicii Sovietice Moldovenești până la Carpați, asta în cazul „fericit” în care Armata Română ar fi continuat războiul și ar fi rezistat pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați, fapt ce ar fi însemnat continuarea dezmembrării teritoriale a României!85 

În mod abil, Palatul Regal a reușit să convingă conducerea locală a PCR că în eventualitatea invaziei militare sovietice în România puterea politică în noul stat comunist creat de sovietici va reveni internaționaliștilor (adică facțiunea moscovită a PCR) și PCUS (Partidului Comunist al Uniunii Sovietice). Și asta numai cu condiția ca sovieticii să mai păstreze ceva din teritoriul statului român, întrucât planul sovieticilor era distrugerea completă a statului român. 


Cel ales de Palatul Regal pentru a i se opune lui Stalin în România a fost Lucrețiu Pătrășcanu. Acesta avea acumulate nemulțumiri personale față de sovietici, fiindu-i refuzată cooptarea în Comitetul Central restrâns al PCR86. S-a trecut, astfel, la recrutarea sa de către Palatul Regal. Lucrețiu Pătrășcanu a fost preferat și pentru că trecea drept moderat, intelectual, patriot național și cu relații în lumea burgheză. Era văr primar cu colonelul Ștefan Stoica, secretar general la Ministerul Înzestrării Armatei, și cu colonelul Octav Ulea, care făcea parte din Mareșalatul Curții Regale. De asemenea, generalul Piki Vasiliu (filoenglez) era prieten din copilărie cu mama lui Lucrețiu Pătrășcanu (pe când locuiau la Focșani). Potrivit lui Belu Zilber: „La Palat, Lucrețiu Pătrășcanu era cel mai bine văzut, fiindcă se spunea că se trage din os domnesc [chiar și Pătrășcanu spunea că se trage din Pătrașcu Vodă], era intelectual din neam de intelectuali, văr cu Octav Ulea și alți boieri și pe deasupra simpatic, fiindcă inspira încredere. De aceea, se spunea că el ar fi în stare să-i potolească pe cei 12.000 de comuniști intrați în Capitală”87. Tatăl lui Lucrețiu Pătrășcanu i-a fost profesor generalului Gheorghe Mihail, unul din organizatorii Actului de la 23 august 1944. Nu în ultimul rând, Iuliu Maniu îl agrea pe Lucrețiu Pătrășcanu cu care încheiase un acord secret de colaborare la alegerile din 1937-1938. 

Odată situat de partea Palatului Regal, Lucrețiu Pătrășcanu primește sarcina de a-i atrage la „partida națională” pe ceilalți lideri comuniști din țară, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, care în acea primăvară a anului 1943 era „închis” în lagărul de la Târgu-Jiu. Au mai fost atrași la „cauza națională” și Emil Bodnăraș, Constantin Pârvulescu și chiar Nicolae Ceaușescu, dar probabil că aceștia erau folosiți „în orb”. Însă, cu toții cunoșteau modul de operare sovietic și realizau că în eventualitatea accederii la putere a „internaționaliștilor” din PCR ei urmau a fi sacrificați. La Moscova cu ocazia încheierii armistițiului cu sovieticii, Lucrețiu Pătrășcanu a constatat în urma unei discuți cu Ana Pauker că nici aceasta „nu vede cu ochi buni actul de la 23 august 1944”, Pătrășcanu exprimând către apropiați temerea că tovarășii care se vor întoarce din refugiu din URSS vor prelua conducerea și-l vor înlătura88. Așadar, se poate susține că grupul comuniștilor români locali (naționalist) avea propria motivație în a se opune planurilor Moscovei în România, iar Regele Mihai I și consilierii său au exploatat asta din plin. 

Problema hegemoniei asupra conducerii superioare în Partid și stat între cele două grupări comuniste rivale va deveni continuu motiv de dispută pe tot parcursul perioadei regimului comunist în România. Îndeosebi după dispariția lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965. Internaționaliștii instruiți în URSS invocau că ei trebuiau să aibă întâietate în Partid și stat deoarece instaurarea regimului comunist în România nu s-a datorat nicicum activității PCR (local) din perioada ilegalității, întrucât pregătirea „insurecției” a fost „meritul sovieticilor care ne-au eliberat prin forță”. Unii dintre ei susțineau că la 23 august 1944 PCR nu avea decât 1 224 membri (din care etnici români aproximativ 50-60), astfel că prin activitatea sa membrii din țară ai PCR nu puteau fi capabili să înfăptuiască un act de o asemenea amploare, iar cei eliberați din pușcărie au venit numai să-și ocupe funcțiile de conducere. 

Dar să ne întoarcem la situația din anul 1943. Prima mutare a Palatului Regal a constat în eliminarea lui Ștefan Foriș (Istvan Fóris) din conducerea PCR, considerat atunci „omul Moscovei” în fruntea PCR. Organele speciale române provoacă o „scurgere de informații” care „dezvăluie” internaționaliștilor că Ștefan Foriș era „informatorul” Siguranței române. NKVD „mușcă momeala” (sovieticii oricum doreau cale liberă pentru Ana Pauker) și ordonă lui Emil Bodnăraș, care la sovietici avea conspirativul „Emilian Ivanovici”, să-l aresteze în secret pe Foriș, fapt petrecut la 4 aprilie 1944, chiar după primul bombardament aliat asupra Bucureștiului. Foriș va fi ținut închis de comuniști într-o casă conspirativă până la 23 august 194489. Urmare a acestei acțiuni bine legendată și conspirată, Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Emil Bodnăraș90 devin liderii de facto ai „grupului comunist din țară”. Pentru prima dată în istoria PCR, conducerea superioară a acestui partid avea un nucleu pur românesc! Din acest moment, conducerea superioară a PCR nu mai era reprezentată în România de „oamenii Moscovei”, ci de cei controlați de oamenii Regelui Mihai I! 

Peste ani, Gheorghe Apostol, unul dintre promoscoviți inițiați în activitatea din ilegalitate a PCR, nu înțelegea de ce Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș și chiar Nicolae Ceaușescu păstrau tăcerea asupra unor aspecte legate de actul de la 23 august 1944. Gheorghe Apostol voia ca publicul să afle adevărul despre „insurecție”, iar nu varianta „denaturată” a evenimentului agreată până atunci de conducerea superioară de Partid. Cum în martie 1965 a decedat Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol considera că sosise momentul ca acestuia să i se recunoască public „meritele” avute în pregătirea și execuția „insurecției”. Totuși, înainte de a face public „adevărul”, Gheorghe Apostol a ținut să se consulte în privat cu generalul Dimitrie Dămăceanu, participant direct la eveniment, și eventual să se prezinte împreună la Nicolae Ceaușescu pentru a cere aprobare pentru aceasta. Gheorghe Apostol îi declara lui Dămăceanu că Gheorghiu-Dej a fost singurul care a cunoscut Planul insurecției de la 23 august 1944 și, posibil, să se fi consultat și cu Chivu Stoica cu care atunci era coleg de cameră în lagărul de la Târgu-Jiu: Gheorghiu-Dej a definitivat planul insurecției și nu l-a arătat activului de Partid, ci doar câtorva oameni de încredere, maximum cinci persoane. Că planul insurecției a fost conceput înainte de iulie 1943 și prevedea scoaterea României din război și eliminarea din conducerea Partidului a grupului (comunist internaționalist) în frunte cu Ștefan Foriș. Emil Bodnăraș a avut sarcina de a-l obliga pe Foriș să renunțe la conducerea Partidului. Bodnăraș fiind omul din afară și primul om de încredere al lui Gheorghiu-Dej91

Din discuțiile celor doi reiese că Planul actului de la 23 august 1944, în varianta comunistă, a fost conceput de Gheorghiu-Dej, care apoi le-a spus câte ceva lui Gh. Apostol, Chivu Stoica și Nicolae Ceaușescu care răspundea atunci de Secția de propagandă a Partidului. Dămăceanu i-a mărturisit lui Apostol că în urmă cu ceva timp s-a întâlnit cu Emil Bodnăraș și l-a întrebat: „Dacă mergem tot sub regimul tăcerii în legătură cu cei care au... evenimentele înainte de insurecție?” Însă Bodnăraș i-a răspuns: „Nu e momentul încă! Să nu-i supărăm pe ruși”. 

Practic, reiese că după anul 1965 singurii supraviețuitori care mai cunoșteau „adevărul” despre rolul „conducerii” locale a PCR în Actul de la 23 august 1944 rămăseseră doar Emil Bodnăraș și Nicolae Ceaușescu. De ce țineau ei să păstreze secretul în continuare? Deoarece aflarea adevărului i-ar fi compromis. S-ar fi relevat sovieticilor și publicului român că la executarea Actului de la 23 august 1944 Lucrețiu Pătrășcanu, Emil Bodnăraș, Nicolae Ceaușescu și Gheorghiu-Dej au „lucrat” conștient sau nu cu Palatul Regal, cu „burghezia” și „imperialiștii anglo-americani”! 

După decesul lui Emil Bodnăraș în anul 1975, Gheorghe Apostol le mărturisea unor apropiați că avea un exemplar din memoriile lui Bodnăraș, din răsfoirea cărora rezulta că Pătrășcanu nu a fost de acord cu Planul insurecției în varianta propusă de PCR (via Moscova) și expus la consfătuirea conspirativă din 13-14 iunie 1944, plan însușit numai de Emil Bodnăraș și col. Dămăceanu. Împotriva planului PCR a fost Palatul, prin gl. Gheorghe Mihail, Mociony-Stârcea, iar rezerve faţă de acesta aveau gl. Sănătescu, Niculescu-Buzești și Mircea Ioanițiu. Că, surprinzător, Pătrășcanu a adoptat poziția Palatului, deși cu o zi înainte el fusese „prelucrat” să accepte planul insurecției în varianta PCR (internaționalist)92

Deși nu au făcut-o public, facțiunea moscovită (internaționalistă) a PCR și Stalin nu i-au iertat niciodată pe membrii facțiunii naționale a PCR (facțiunea din pușcăriile românești) pentru că au cutezat să treacă la acțiune în 23 august 1944 fără a avea acceptul și respectarea condițiilor fixate de Moscova! Nicio demascare ulterioară a colaborării lor cu Palatul Regal și forțele „imperialiste” anglo-americane nu era de dorit, deoarece ar fi adus daune regimului comunist, în special asupra legitimității instaurării sale în România. 

Gheorghe Apostol îi amintea lui Dămăceanu despre „surprinderea pe care a produs-o în rândul grupului de comuniști români care trăiau în URSS declanșarea insurecției, întrucât aceștia au văzut că în țară exista o conducere capabilă de asemenea fapte, deși aceștia s-au întors în țară la sfârșitul anului 1944 instruiți direct de Stalin cum să conducă”. Apostol a ținut să precizeze că la 23 august 1944 „baza activului de Partid [în România, n.n.] a constituit-o cei care au stat în lagăre și închisori și erau legați sufletește de Gheorghiu-Dej”, iar nu grupul de comuniști aflați în URSS!93 

Serghei (Sergiu) Sevcenco94, agent al GRU (spionajul militar sovietic) și fin cunoscător al culiselor sovietizării României, confirmă și el că Actul de la 23 august 1944 a luat total prin surprindere grupul de comuniști pregătiți la Moscova, care nici măcar nu dispuneau de oamenii necesari în România pentru o astfel de acțiune95. Serghei Sevcenco fusese comandantul unui grup sovietic de diversiune (22 persoane) constituit la propunerea Anei Pauker și a lui Vasile Luca cu aprobarea expresă a lui Stalin. În iunie 1944, Sevcenco și grupul său au fost parașutați în România cu sarcina de a stabili legătura cu PCR, deoarece, arăta Sevcenco, „nu se cunoștea nimic în perioada respectivă, neexistând o conducere de partid în România, ci numai grupe izolate”. Sevcenco și cei 22 de agenți sovietici aveau misiunea să realizeze legătura cu aceste grupe locale, să le comunice că sovieticii le acordau tot ajutorul în organizarea luptei de rezistență în spatele frontului și să stabilească modalitățile prin care să le trimită armament.  

Serghei Sevcenco confia unor intimi că la 23 august 1944 Regele Mihai I l-a chemat pe Octav Ulea și i-a ordonat să-l aducă pe Pătrășcanu ca să-i ia pe Antonești (arestați deja). Pătrășcanu însă era nepregătit, căci încă nu știa nimic! El l-a căutat atunci pe Costică Agiu, aflat în legătură cu conducerea PCR. Apoi, Pătrășcanu și Agiu au făcut totul, timp în care conducerea PCR în frunte cu Constantin Pârvulescu „au făcut pe ei”, nici nu au știut despre arestări și au aflat totul abia după ce s-au efectuat arestările. Abia atunci a aflat și a început Emil Bodnăraș să ia măsuri. 

Când Regele Mihai I a spus luați-i, ai noștri (comuniștii, n.n.) nu aveau cu cine să-i aresteze – continua Sevcenco. Atunci Pătrășcanu s-a sfătuit cu Costică Agiu și au fost găsiți vreo 20 de băieți, chelneri pe la restaurantele din zonă (Restaurantul „Cina” etc.), în frunte cu frații Miroiu, Călugăru96, Lucadin etc. Aceștia nu erau toți comuniști și au venit așa, unii cu pistoale, dar nu aveau cartușe, alții aveau cartușe, dar nu aveau pistoale. Armamentul era furat de la germanii care veneau și se îmbătau în restaurantele din zonă. 

Serghei Sevcenco și alți „ilegaliști” nu-și explicau nici ulterioarele dispariții subite din rândul celor care participaseră direct la Actul de la 23 august 1944, printre cei decedați în condiții suspecte fiind chiar Costică Agiu, Călugăru etc., decese survenite după condamnarea suspectă la moarte a lui Lucrețiu Pătrășcanu. 

Generalul Vasiliu Rășcanu, participant la evenimente, comenta în iulie 1974 unor apropiați: „Să se termine odată cu afirmațiile că meritul și realizarea actului de la 23 august 1944 revin PCR, deoarece insurecția a fost concepută și realizată numai de către Armată” și – sublinia Rășcanu – „eu nu cunosc alți reprezentanți ai PCR antrenați în aceste acțiuni în afară de Pătrășcanu și Bodnăraș, singurii care au avut contingență cu insurecția”. 

Tot cunoscător al realităților de atunci din PCR era și Petre (Piotr/Petea) Goncearuc, care în perioada 1932–23 august 1944 a fost șeful (rezidentul) Serviciului special de spionaj sovietic la Chișinău. Ca și cei sus-menționați, Petre Goncearuc susținea că în România nu a existat o mișcare de rezistență comunistă, deoarece nu a existat o luptă de partizani, iar insurecția de la 23 august 1944 a fost făcută de burghezia română prin generalii ei, căci în acel timp PCR nu a existat deoarece în anul 1944 nu număra decât 60 de membri de partid.

Ca exemplu că PCR era atunci o forță neînsemnată, Goncearuc argumenta invocând situația când imediat după 23 august 1944 generalul Nicolae Rădescu a tras în demonstrația organizată de comuniști și toți acești membri de partid, care fac acum pe eroii, s-au ascuns ca șoarecii. Am văzut cu ochii mei cum o demonstrație muncitorească a fost împrăștiată numai de doi gardieni în uniformă, care le-au luat demonstranților toate drapelele roșii și lozincile cu care demonstrau. Apoi, dacă nu ar fi intervenit Vîșinski și nu-l amenința pe Regele Mihai cu ocuparea României, Rădescu i-ar fi făcut praf pe acești eroi, deoarece Rădescu a retras mai multe unități militare de pe front amenințând că va pune capăt dezordinii. Goncearuc ținea să precizeze că „guvernele reacționare Sănătescu și Rădescu au fost răsturnate nu de lupta maselor populare în frunte cu clasa muncitoare și PCR, ci de sovietici. Guvernul dr. Petru Groza a fost impus de sovietici97


De fapt, parașutarea grupurilor de „partizani” sovietici în iulie-august 1944 era măsura prin care Kremlinul dorea să-și impună „consilierii” săi pe lângă Gheorghe Gheorghiu-Dej la momentul când PCR urma să „producă” insurecția. Pentru aceasta, sovieticii au parașutat cel puțin trei comandouri speciale: „Carpați”, „Delta” și „Parângul”, toate având misiunea de a lua legătura cu conducerea locală a PCR și de a pregăti terenul pentru „inevitabila” invazie militară sovietică (facilitată de non combat-ul unor trupe române, conform negocierilor de la Cairo). 

Celor din grupul de comando „Parângul”, condus de internaționalistul Constantin Doncea, grup format din 14 agenți (7 sovietici și 7 români: Doncea, Vasile Hulduban, Ion Șarpe, Șt. Cocea, D-tru Bogdănescu, Marin Avram, Ghica) și parașutat în noaptea de 16/17 august 1944 în Munții Parâng, vf. Păpușa, le revenea înalta misiune de a-l „elibera” din lagărul de la Târgu Jiu pe liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. În acest sens, membrii grupului „Parângul” au primit instruire politică în URSS personal de la Ana Pauker, Vasile Luca și Zina Brîncu. Însă misiunea nu a putut fi îndeplinită, întrucât membrii comandoului sovieto-„român” au fost trădați și neutralizați de către organele române speciale.

Dar ce nu știau sovieticii era că Gheorghe Gheorghiu-Dej „evadase” încă din... iunie 1944! Acțiune pusă la cale de Eugen Cristescu și Traian Borcescu tocmai pentru ca el să nu ia contact cu agenții sovietici trimiși de Stalin în acest sens. În perioada iunie-august 1944, Gheorghiu-Dej a locuit la părintele Iustinian (Marina, viitor patriarh), la Vâlcea. Dovada că la 23 august 1944 Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost folosit de Palatul Regal doar ca paravan față de sovietici este și faptul că Dej a „sosit” la București abia la... 26 august 1944, „din cauza greutăților întâmpinate pe drum”, după cum motiva Gheorghe Apostol. Nu întâmplător, ziua de 26 august 1944 era și data „convenită” de Palat cu PCR și sovieticii pentru insurecție, abia atunci Armata Roșie având „acceptul” pentru a trece la contraofensivă în scopul „eliberării” noastre. 

5. A fost Lucrețiu Pătrășcanu în serviciul englezilor?

După 23 august 1944, grupul comunist local format de Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer și Nicolae Ceaușescu începe să se distanțeze și să se izoleze cât mai mult de Moscova și grupul ei de comuniști „români” internaționaliști, în scopul evident de a se proteja și a-și menține propriile poziții superioare dobândite în partid și stat. 

Din acest grup local, primul pe „lista” lui Stalin era Lucrețiu Pătrășcanu. După cum arăta Emil Bodnăraș, deși fusese „prelucrat” cum să voteze la consfătuirea conspirativă din 13-14 iunie 1944, Pătrășcanu nu a fost de acord cu „Planul insurecției” în varianta propusă de PCR (adică aceea a Kremlinului), ci cu cea propusă de Palatul Regal98

Comisarii politici sovietici aflați la București fac cercetări și stabilesc că Lucrețiu Pătrășcanu avea legături mai vechi atât cu organele speciale ale statului român, cât și cu englezii de la Intelligence Service. Belu Zilber, vechi prieten al său, declara că Lucrețiu Pătrășcanu era agent al Siguranței încă din anul 1923, că apoi a lucrat și cu englezii. 

Pentru a-l „compromite” pe Pătrășcanu, sovieticii insistau pe obținerea de dovezi că acesta avea legături cu serviciile engleze de informații. 

Siguranța comunistă a descoperit în arhive documente care indicau că în anul 1943 o serie de agenți englezi au încercat să penetreze Partidul Comunist din România, „apropierea comună” făcându-se în cadrul „luptei antihitleriste”. Se arăta că având acordul lui Pătrășcanu, Intelligence Service își plasase un om în preajma sa pentru „consiliere”99

În septembrie-octombrie 1944, ca ministru al Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu a avut întâlniri secrete (nedeclarate conducerii PCR) cu John Le Rougetel - ministrul Angliei la București, cu comandorul Frank Wisner (ofițer OSS) - șeful Misiunii Militare Americane în România, dar și cu alte cadre ale serviciilor britanice și americane de informații, întâlniri consumate în casa lui Alexandru Ștefănescu, considerat agent al Intelligence Service100

Având în spate pe anglo-americani, Pătrășcanu ar fi uneltit să spargă unitatea PCR și să devină prim-ministru prin răsturnarea guvernului dr. Petru Groza instalat de sovietici. Nereușind, el s-a înțeles în toamna anului 1946 cu anglo-americanii să aibă în cadrul aparatului de stat (ca ministru) rol de conducător al Comitetului coordonator al Mișcării Naționale de Rezistență Antisovietică, mișcare clandestină ghidată și sprijinită logistic de reprezentanții diplomatici anglo-americani și serviciile lor speciale. Planul loviturii de stat ar fi fost convenit de Pătrășcanu cu Gh. Tătărescu, ministrul Afacerilor Externe, iar acesta din urmă l-a discutat cu James Byrnes, secretarul de stat al SUA. În caz de pericol, serviciul american de informații prin gl. Cortlandt Van Schuyler, șeful reprezentant al SUA în Comisia Aliată de Control în România, i-a oferit lui Pătrășcanu posibilitatea să fugă în SUA „în condițiile impuse” de Pătrășcanu101. Probabil că anglo-americanii au văzut în Lucrețiu Pătrășcanu un personaj asemenea comunistului Tito în Iugoslavia, și l-au folosit ca strategie pentru a mai reduce din influența sovietică în zonă. Nu întâmplător „dirijarea” lui Pătrășcanu de către organele speciale anglo-americane seamănă izbitor cu rolul misiunii engleze a lui Sir Fitzroy Maclean și lui Randolph Churchill pe lângă Iosip Broz Tito. 

Lucrețiu Pătrășcanu a fost demis din funcția de ministru al Justiției la 24 februarie 1948 și arestat trei zile mai târziu. Lațul a fost strâns în jurul lui în iulie 1948, când Direcția Generală a Siguranței a semnalat că numita Ortanta, sora lui Octav Ulea (văr primar cu L. Pătrășcanu), fost la Palatul Regal, era „amanta” lui Anthony (Eime) Kendall, nimeni altul decât șeful Misiunii Engleze la București. Că numita avea o moșie la Otopeni, unde erau invitați diverși membri ai Legației engleze.  

 După arestare, Lucrețiu Pătrășcanu a fost cercetat de o Comisie a PCR. Din 19 octombrie 1949, el este interogat și de NKVD-istul Petre Goncearuc (alias Petre/Petea Petrescu), la acea dată șef al Direcției a II-a Contraspionaj din SSI, care se afirmase tocmai în acțiunea de „penetrare a Legației engleze din România”102. Acesta a intrat în posesia „indiciilor” care îl incriminau pe Pătrășcanu pentru relațiile sale suspecte cu englezii. Organele speciale sovietice îl acuzau pe Lucrețiu Pătrășcanu că este „antisovietic”, „naționalist” și „antipartinic”. Într-un referat din 3 mai 1950 anchetatorii susțineau: „Faptele de mai sus ne dau dreptul de a conchide că acționând în vederea pregătirii evenimentelor de la 23 august 1944, Pătrășcanu, ca un troțkist consecvent, a sperat o lovitură de stat plănuită de anglo-americani”. Sau sentința nr. 49 din 5 aprilie 1954 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar, în care se precizează: „În anii 1943-1944, agentura criminală din sânul PCR, la ordinele Intelligence Service, a intrat în legătură, prin Lucrețiu Pătrășcanu, pe de o parte cu Iuliu Maniu, C-tin Brătianu și Titel Petrescu, pe de altă parte cu Ion Antonescu, participând la tratativele ce se duceau cu Comandamentul Britanic din Cairo în vederea debarcării armatelor anglo-americane în Balcani și România, pentru prelungirea războiului și pentru a împiedica eliberarea țării de către Armata Sovietică. (...) Legătura se efectua prin postul de radio pus la dispoziție de Serviciul de spionaj englez lui Alexandru Ștefănescu”. Sens în care, Pătrășcanu a colaborat cu Max Auschnitt, Alexandru Ștefănescu, Sabin Mănuilă, Constantin Vișoianu, Ion Kleante Gheorghiu etc., toți aflați în Serviciul de spionaj englez103

În iunie 1950, Levente Mihail, instructor la CC al PCR, a fost reținut de Securitate și învinuit că i-a permis lui Anton Rațiu să sustragă din Biblioteca Regală mai multe cărți scrise de Lucrețiu Pătrășcanu și date de el cu dedicație Regelui Mihai I, dedicații anterioare lui 23 august 1944! Anton Rațiu a declarat anchetatorilor că a sustras cărțile respective la cererea lui Pătrășcanu104

La anchetă, Petre Goncearuc i-a spus lui Pătrășcanu că organele sovietice aveau înregistrări asupra discuțiilor (antisovietice) purtate de el în secret cu Regele Mihai I. Același Goncearuc arăta că „întreaga vină pentru lichidarea lui Pătrășcanu revine sovieticilor, deoarece totul s-a făcut la cererea șefului Consilierilor sovietici în România – Alexei Mihailovici.

Alexandru Bîrlădeanu, aflat atunci la „specializare” în URSS, afirma la revenirea în țară: „cruzimea lui Gheorghiu-Dej față de Pătrășcanu a fost cauzată de pericolul și riscul la care Dej s-ar fi expus dacă nu-i satisfăcea pe sovietici”. 

Ancheta contra lui Lucrețiu Pătrășcanu a fost continuată de Ministerul Afacerilor Interne până în primăvara anului 1954, când acesta a fost trimis în judecată. Alexandru Drăghici, șeful Securității, se lăuda unor apropiați că personal l-a anchetat pe Pătrășcanu, de la care a obținut mărturia că urma să fugă din țară cu ajutorul unui avion pus la dispoziția sa de către spionajul englez105

Procesul lui Pătrășcanu s-a judecat în zilele de 6-13 aprilie 1954, sentința s-a pronunțat la 14 aprilie 1954. Principalele acuzații aduse lui Lucrețiu Pătrășcanu au fost (extrase):

    1. Crimă contra păcii (...) ca agent al serviciului de spionaj englez (...);
    2. Crimă de înaltă trădare, deoarece după 23 august 1944 (...) a organizat un grup complotist antistatal cu ajutorul imperialiștilor anglo-americani, prin serviciile lor de spionaj, a încercat răsturnarea prin violență a regimului instalat la 6 martie 1945 (...);
    3. Crimă de înaltă trădare, deoarece a transmis serviciilor de spionaj american și englez, după 23 august 1944, informații cu caracter secret privind securitatea statului român106

Lucrețiu Pătrășcanu a negat acuzațiile. În noaptea de 16/17 aprilie 1954, acesta a fost executat. Materialele de anchetă privind cazul Lucrețiu Pătrășcanu însumează aproximativ 50.000 file. Instanța a avut dosarele la dispoziția sa exclusivă doar o singură zi107. Pe scurt, aceasta a fost soarta celui care, la cererea Regelui Mihai I, a dat peste cap planurile privind invazia armată sovietică, dezmembrarea teritoriului nostru național și organizarea/sciziunea viitoare a comuniștilor în România.  

Concluzii

Ieșirea României din războiul contra Uniunii Sovietice și Aliații a fost negociată în special cu anglo-americanii și urma a fi pusă în practică după un scenariu convenit și cu Kremlinul, undeva în jurul datei de 26 august 1944. Dar acest scenariu a fost brusc părăsit de partea română ca urmare a surprizei retragerii în secret, în Ardeal, la 20 august 1944, a grosului trupelor germane din Muntenia și Moldova. Noua situație neașteptată ivită în secret a oferit șansa României de a se elibera singură și fără ajutorul și „sacrificiile” armatei sovietice. Rezistența armată nu mai era posibilă, au declarat-o atât Ion Antonescu, cât și germanii care în secret pur și simplu au fugit din țară. 

Continuarea războiului de pe linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați ar fi însemnat dezmembrarea teritoriului nostru național. Într-o asemenea eventualitate, planul sovietic prevedea crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, până la Munții Carpați, cu capitala la Iași și un guvern „democratic” condus de Ana Pauker și compania. Dobrogea românească devenea culoar sovietic de legătură cu Bulgaria. Să nu uităm comportamentul Uniunii Sovietice în Bulgaria, țară care nu a trimis forțe armate contra URSS, dar cu toate acestea sovieticii au „eliberat” și ocupat și această țară. 

Putem afirma că Regele Mihai I și militarii din jurul său au reușit un profit maxim în condițiile date. Au prevenit destrămarea țării și au creat o sciziune iremediabilă între membrii Partidului Comunist din România și, în general, în relațiile viitoare ale acestuia cu Uniunea Sovietică și restul lagărului statelor socialiste. 

Note: 

1. La 15 aprilie 1941, SSI atenționa că „tendințele imperialiste ale vechiului Stat Rus au fost însușite de actualul regim din URSS, camuflându-le sub masca luptei contra burgheziei capitaliste. Profitând de complicațiile internaționale, URSS a preferat să renunțe temporar la lupta contra fascismului (și nazismului) și să se apropie de Germania, în speranța realizării acestui deziderat. Un prim obiectiv a fost deja atins în iulie 1940, când URSS a reușit să încorporeze Țările Baltice, Bucovina de Nord și Basarabia, fără vreun risc material și uman. Avântată de aceste succese Uniunea Sovietică s-a orientat acum spre Balcani, căutând să arate că urmărește îndepărtarea războiului din acest sector al Europei. În realitate, țelul sovieticilor este captarea țărilor din Sud-Est în vederea realizării vechiului vis de dominare absolută a Mării Negre, stăpânirea Strâmtorilor și ieșirea la Marea Egee. Însă programul Uniunii Sovietice este mult mai vast, ea dorind dominarea întregului spațiu locuit de slavi, și anume a fostului stat cehoslovac, o bună parte din teritoriul polon ocupat de Germania, împreună cu Prusia Orientală și regiunea Memel, o parte din teritoriul ungar (Ucraina Subcarpatică), Iugoslavia, Bulgaria, Tracia Orientală și Turcia Europeană (...)”; Arhivele Naționale ale României (se va cita în continuare ANR), Inv. 2379, PCM-SSI (Președinția Consiliului de Miniștri – Serviciul Special de Informații), Dosar nr. 6/1933, f. 82-83. 
2. www.CNSAS.ro. (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității), Dosar P 000218 (lotul Pătrășcanu), vol. 4 p. 245.
3. ANR, Inv. 2379, PCM-SSI, Dosar nr. 57/1938, vol. 1, f. 212.
4. ASRI (Arhiva Serviciului Român de Informații), Dosar nr. 9153, vol. 2. 
5. În noaptea de 22/23 decembrie 1943, de Chastelain a fost parașutat în România ca șef al operației Autonomous, fiind capturat și închis la București până pe 23 august 1944; vezi pe larg în: Dennis Deletant, Activități britanice clandestine în România în timpul celui de al Doilea Război Mondial, Editura Humanitas, București, 2019, p. 12. 
6. ASRI, Dosar nr. 7963, vol. I, intitulat: Lucrarea - doi ani de activitate a SSI și alte materiale, anii 1942-1943, f. 74 și următ. 
7. ANR, Inv. 2379, PCM-SSI, Dosar nr. 18/1938, f. 69-72. 
8. ASRI, Dosar nr. 7963, vol. I, intitulat: Lucrarea doi ani de activitate a SSI și alte materiale, anii 1942-1943, f. 74 și următ. 
9. Idem, Dosar nr. 3709, f. 74. 
10. Conf.: www.theguardian.com/news/2005/jan/31/... 
11. Doc: Activities of the Office of Strategic Services in Theatre of Operations (to include April and May 1944), Top Secret, Declassified, Autority NND 877092, By NARA 9/11/04; http://www.icdc.com/~paulwolf/oss/; accesat 1 feb 2011. Biroul OSS din Istanbul era cunoscut sub denumirea Office of Strategic Services Balkan Division Istanbul METO (Middle East Theater of Operations /Teatrul de Operaţiuni din Orientul Mijlociu). 
12. Doc: Activities Report, Period of 1-15 July 1944, (secret) pentru William Donovan, Directorul OSS, Washington, de la şeful Misiunii OSS - Istanbul, Lanning MacFarland; raport declasificat în 2001; http://www.foia.cia.gov/docs/DOC_0000104823/DOC_0000104823.pdf, accesat 11 dec. 2010.
13. War Report of the OSS (Office of Strategic Services), Top Secret, Volume 1, War Department, Washington D.C.; Walker and Company, New York, 1976, p. 242.
14. Anthony Cave Brown, The Secret War Report of The OSS, Brandt and Brandt 101 Park Avenue, New York, 1996, p. 63-133. 
15. ASRI, Dosar nr. 25374, vol. 8, f. 45-60; Gheorghe Cristescu era șeful Biroului Identificări din SSI. 
16. Cristian Troncotă, România și Frontul Secret 1859-1945, Editura Elion, București, 2008, p. 320-321.
17. ASRI, Dosar nr. 9060, vol. 2, f. 313. 
18. CNSAS.ro., Dosar P 010933, vol. 12, f. 230 și următ. (declarație, 23 mai 1963, Alexandru Alexandrini, fost ministru de finanțe).  
19. ASRI, Dosar nr. 9060, vol. 2, f. 313.
20. Horia Brestoiu, România şi Marile Bătălii ale Frontului Secret, vol. I, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, p. 120.
21. Horia Brestoiu, O istorie mai puţin obişnuită. În culisele frontului secret din România, Editura Politică, Bucureşti, 1997, p. 138; şi Ion Calafeteanu, Iuliu Maniu – Ion Antonescu. Opinii şi confruntări politice, 1940 -1944, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 194-195.
22. ASRI, D, 3695, f. 35.
23. Idem, Dosar nr. 9060, Vol. 2, f. 313.  
24. Col. Ioan Gh. Popescu, născut la 27 octombrie 1897, Pitești, fost ofițer de stat-major, la Secretariatul General. La cererea lui Mihail Moruzov a fost mutat, începând cu 1 octombrie 1938 până la 24 august 1944, la Serviciul Secret (SSI), devenind șeful Biroului de Studii – Frontul de Sud, Secția I Informații Externe, cu gradul de lt.-col. La 20 martie 1944, Ioan Popescu este mutat pe frontul antisovietic, iar din 24 august 1944 până în decembrie 1948, a fost prizonier în URSS. Colonelul Ioan Popescu a fost arestat la 21 iulie 1951 și pus în libertate la 24 decembrie 1955. 
25. ASRI, P, Dosar nr. 16925, vol. 2, Anchetă Popescu Gh. Ioan, „Proces-verbal de interogator”, 19 septembrie 1955, f. 99.
26. Ibidem, f. 41.
27. Florin Saiu, https://evz.ro/jean-pangal-cum-a-ingenuncheat-seful-masoneriei-romane.html?v=347635&page=2; Saiu citează Bogdan Bucur.
28. Ibidem.  
29. La acea dată, în „Peninsula Iberică” șeful stației OSS era Gregory Thomas. 
30. ASRI, P, Dosar nr. 16925, vol. 2, Anchetă Popescu Ioan, „Proces-verbal de interogator”, 19 septembrie 1955, f. 38-41. 
31. Potrivit lui Eugen Cristescu, mesajele președintelui Roosvelt parveneau din SUA la Madrid prin Reiss, profesor renumit de drept internațional. 
32. ASRI, P, Dosar nr. 16925, vol. 2, Anchetă Popescu Ioan, „Proces-verbal de interogator”, 19 septembrie 1955, f. 38-41. 
33. ANR, Inv. 2379, PCM-SSI, Dosar nr. 23/1937, vol. 2, f. 110-114. 
34. ANR, Inv. 2379, PCM-SSI, Dosar nr. 23/1937, vol. 2, f. 110-114. 
35. CNSAS.ro., Dosar P 000218 (lotul Pătrășcanu), vol. 12, fila 877. 
36. ASRI, Fond P (penal), Dosar nr. 25374, vol. 26, f. 246.
37. Ibidem, f. 115 și următ. 
38. ASRI, Dosar nr. 3709, f. 101. 
39. Idem, Dosar nr. 3700, Misiunea Militară germană în România, 1941, f. 60-61.
40. Idem, D, 9121, vol. 36, f. 271- 280.
41. ANR, Inv. 2349, DGP, Dosar nr. 46/1931, f. 336-338. 
42. Ibidem. 
43. CNSAS.ro., Dosar P 000218 (lotul Pătrășcanu), vol. 3, f. 235 (interogatoriu, Traian Teodorescu, 11 mai 1950). 
44. ANR, Inv. 2379, PCM-SSI, Dosar nr. 23/1937, vol. 2, f. 198-199. 
45. Alesandru Duțu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Editura Enciclopedică, București 1997, p. 263-275.
46. ASRI, P, 25374, vol. 8, f. 375-394; și CNSAS, Problema 23 august 1944, Dosar P 010933, vol. 13. 
47. Fapt confirmat și de Birourile OSS din Cairo şi Istanbul, vezi și: Gh. Buzatu, Războiul Mondial al Spionilor (1939-1989), Editura B.A.I., Iaşi, 1991, capitolul: „Din nou în spatele uşilor închise”, p. 149-191; dar și în Dennis Deletant, op.cit., p. 177. 
48. ANR, Inv. 2349, DGP, Dosar nr. 47/1931, f. 36. 
49. Idem, PCM-SSI, Dosar nr. 55/1944, Turcia, Atitudinea cercurilor aliate faţă de România, 11 februarie 1944, p. 253.
50. ASRI, Fond P (penal), Dosar nr. 25374, vol. 36, f. 270.
51. Idem, D, 9121, vol. 16, f. 271- 280.
52. Ibidem.
53. În ianuarie 1944, Serviciul de Siguranță Alba Iulia raporta că atașatul de presă de la legația Ungariei din București, Forray Tibor (cunoscut și ca Teodor Dismacek, tată ceh), avea misiune din partea guvernului ungar să facă apropiere între Ungaria și România. Forray afirma că situația României și Ungariei este critică, că ambele state își fărâmă puterile degeaba, în timp ce dezastrul le paște pe amândouă, dezastru ce vine de la Răsărit, din partea Armatei comuniste. Că era nevoie de o împăcare între România și Ungaria, impusă chiar cu forța, căci este nevoie să se țină piept dușmanului comun. Această împăcare trebuie făcută în cel mai scurt timp sub forma unui Imperiu Româno-Maghiar. În acest sens, Tibor Forray încerca să facă unele contacte cu Iuliu Maniu și alți politicieni români, fiind semnalați gl. Macici (la Sibiu) și Iuliu Hațeganu. 
54. Doc: Office of Strategic Services, Washington D.C., 27 March 1944 (secret), Memorandum for The President, semnează William Donovan; Declassified CIA, 21 nov. 1974. Documentul (fotocopie după original) se află în arhiva Muzeului Franklin Delano Roosevelt, adresa: http://docs.fdrlibrary.marist.edu/psf/box4/a54m01.html. La 22 martie 1944, Iuliu Maniu i-a trimis un mesaj lui Cretzianu, la Ankara, iar de aici mesajul a plecat pe 24 martie, prin intermediul SOE, la Cairo. Maniu întreba dacă anglo-americanii pot da imediat un ajutor limitat în trupe aeropurtate şi desant pentru înfăptuirea loviturii de stat. Se intenţiona organizarea rezistenţei în Oltenia şi Banat pentru a avea astfel posibilitatea unei retrageri în Iugoslavia. 
55. Office of Strategic Services, Washington D.C., 27 March 1944 (secret), Memorandum for The President, semnează William Donovan, http://docs.fdrlibrary.marist.edu/psf/box4/a54m01.html.
56. Ibidem.
57. Între 23 şi 24 martie 1944 Ion Antonescu a fost plecat la Salzburg.
58. Office of Strategic Services, Washington D.C., 27 March 1944 (secret), Memorandum for The President, semnează William Donovan, http://docs.fdrlibrary.marist.edu/psf/box4/a54m01.html.
59. Baciu Nicolae, Agonia României (1944-1948), Dosarele secrete acuză, Documente revelatorii, Editura Saeculum I.O. şi Editura Vestala, Bucureşti, 1997, p. 23.
60. Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic, Biblioteca Sighet, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996, p. 108-109.
61. Ibidem, f. 89; ancheta din anul 1955, declarații Eugen Cristescu. 
62. CNSAS.ro., Dosar P 000218, vol. 3, f. 335. 
63. ASRI, P, Dosar nr. 48163, vol. 3, Declarație Eugen Cristescu, 14 aprilie 1946, f. 70. 
64. Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale, Inventar nr. 1926, Colecția Microfilme Anglia, R. 403-409, Anii extremi: 1942-1945. 
65. ASRI, P, Dosar nr. 48163, vol. 3, Anchetă Eugen Cristescu, f. 74; pe de altă parte, Traian Borcescu arată că germanii aveau în România 400-450.000 soldați și că după „retragerea” din august 1944 au mai rămas aproximativ 80-90.000 soldați germani în România, conf. ASRI, P, Dosar nr. 25374, vol. 13, f. 199-200.
66. Vezi Neagu Djuvara, Misterul telegramei de la Stockholm, pe: www.historia.ro/. 
67. ASRI, P, Dosar nr. 48163, vol. 3, Anchetă Eugen Cristescu, f. 140.
68. Ibidem.
69. CNSAS.ro., Dosar P 010933 (Problema 23 august 1944), vol. 12, f. 193; declarația din 23 mai 1963 a lui Alexandru Alexandrini (fost ministru de finanțe).
70. ASRI, P, Dosar nr. 25374, vol. 13, f. 190. 
71. Idem, P, Dosar nr. 48163, vol. 3, f. 151. 
72. Ibidem. 
73. Idem, Fond P (penal), Dosar nr. 25374, Vol. 36, fila 302: Declarația lui Gheorghe Zamfirescu, Șeful Secției I (Informații), Marele Stat Major al Armatei române, intitulată: Contribuții anonime la actul de la 23 august 1944, semnată la: 21 martie 1945.
74. Idem, Dosar nr. 8171, vol. I, f. 688, Notă informativă, 10 octombrie 1945. 
75. Ibidem. 
76. Frank Gardiner Wisner s-a născut în anul 1920, în localitatea Laurel, Mississippi, a absolvit Universitatea din Virginia şi a lucrat ca avocat pe Wall Street. În timpul războiului a fost înrolat în United States Navy, la Pearl Harbor, apoi a fost transferat la Office of Strategic Services (OSS). În iunie 1944, Wisner a fost trimis ca ofițer de contraspionaj la Biroul OSS din Istanbul, de unde a pus la cale operația Hammerhead (lovitura de la 23 august 1944), când a sosit în România ca șef al Misiunii Militare Americane și cu sarcina principală de a observa în și din țara noastră activitatea URSS. La Bucureşti, Wisner (nume de cod Typhoid) a devenit un prieten apropiat al Regelui Mihai I, fiind informal adviser pentru familia regală, perioadă în care agenţii OSS au penetrat şi Partidul Comunist din România cu scopul de a descifra intenţiile sovieticilor în estul Europei. După 1946, Frank Wisner a fost rechemat să ajute la constituirea noii Agenţii de Informaţii a SUA (CIA), fiind numit apoi directorul OPC (Departamentul de Coordonare Politică). În august 1952, OPC şi Oficiul de Operaţii Speciale (divizia de spionaj) s-au contopit în Directoratul Planificării, Wisner devenind şeful noii organizaţii (numărul 2 în CIA). La 4 aprilie 1953, Wisner l-a convins pe Allan Dulles să aprobe suma de un milion de dolari pentru operaţiunea „Ajax” din Iran; vezi pe larg: Sorin Aparaschivei, Spionajul American în România, 1944-1948, Editura Militară, București, 2013.
77. ASRI, Dosar nr. 9121, vol. 14, f. 183.
78. CNSAS, Problema 23 august 1944, dosar P 010933. 
79. Idem, Ancheta Pătrășcanu Lucrețiu (lotul Pătrășcanu), Dosarul P 000218, Anexa 1, fila 27. 
80. Sorin Aparaschivei, op.cit., p. 55 (Memorandum on the Hammerhead Mission); vezi și Peter Grose, Operation Rollback: America's Secret War Behind the Iron Curtain, Mariner Books, New York, 2000, p. 37-41. 
81. CNSAS.ro., dosar P 000218, vol. 10, f. 257, notă din 18 august 1944.
82. Serghei Nicolau (Nicanov), conspirativ „Alexei”, născut la 22 septembrie 1905, Ismail – alături de Gheorghe Pintilie și Petre Goncearuc, a fost unul din șefii acestui grup sovietic trimis de Stalin în România. Înainte de 23 august 1944, Nicolau Serghei a fost trimis de serviciul de informații sovietic în Belgia și Franța, aici a devenit membru al PCF. În anul 1937 era rezident al spionajului sovietic în România, fiind prins și condamnat la muncă silnică pe viață. După 23 august 1944, Nicolau Serghei a îndeplinit unele funcții în cadrul Comisiei Aliate de Control, după care în anul 1947 a fost numit director general al SSI, calitate în care a funcționat până în anul 1948, când a fost numit șef al Direcției de Informații a Marelui Stat Major, funcție pe care a deținut-o până în aprilie 1963. Între 23 august 1944 și 1947, Serghei Nicolau a acționat în subordinea directă a colonelului sovietic Zudov Nicolae Petrovici, conducătorul rezidenței în România a Serviciului de informații sovietic. 
83. La alegerile din 19 noiembrie 1946, Edwards Lowett, corespondentul lui „Daily Telegraph”, transmitea că, potrivit lui Liviu Nasta, Blocul guvernamental (comuniștii) ar fi obținut 15,87% din voturi, iar PNȚ aproximativ 70% singur. Personal, Lowett considera că țărăniștii au obținut singuri în jur de 57-60% din voturi.
84. Florian Banu, Direcția I-a Informații Externe (D.I.E.). Atribuții și organizare (1951-1956), în volumul: Totalitarism și rezistență, teroare și represiune în România comunistă, CNSAS, studii, cu sprijinul „Fundației Kondrad Adenauer”, București 2001, p. 46. http://www.cnsas.ro/documente/publicatii/Totalitarism%20si%20rezistenta.pdf. 
85. CNSAS.ro., dosar P 000218, vol. 10, f. 257, notă din 18 august 1944.
86. www.cnsas.ro/documente/anchetă_1968; dosar P 19 (nr. 9604), vol. 4, f. 284; și dosarul P 000218, lotul Pătrășcanu (vol. 1-204 și anexele). 
87. www.cnsas.ro/documente/anchetă_1968; dosar P 19 (nr. 9604), vol. 5, notă din 14 septembrie 1967.
88. CNSAS.ro, dosar P 000218 (lotul Pătrășcanu), vol. 12, f. 309. 
89. Odată cu Ștefan Foriș (conspirativ „Marius”) a fost înlăturat din conducerea CC al PCR și Remus Kofler, „instructorul” Partidului. 
90. Ca și Ștefan Foriș, Emil Bodnăraș era șantajabil. Există indicii că acesta ar fi fost recrutat de Florin Becescu și că „dezertarea” sa din Armata Română și trecerea în URSS în anul 1934 ar fi fost de fapt o misiune pe care a primit-o de la Serviciul „S” român. Apoi, că Emil Bodnăraș, în afară de Manole, mai avea un frate, Aurel Bodnăraș, care ar fi făcut parte din trupele germane „Waffen SS”. Că „Emil a fost agățat de Gheorghiu-Dej din cauza fratelui SS-ist în armata germană”. Că Emil Bodnăraș „era sub influența maică-si [Elisabeta, de origine germană], fanatică, nemțoaică, hitleristă. Ultimul frate, Aurel, era legionar, trecut în Bulgaria”, vezi detalii la: Toma Roman jr., Un posibil motiv de șantaj: fratele SS-ist al lui Emil Bodnăraș, disponibil pe: https://istoriiincalcite.wordpress.com/2019/08/25/un-posibil-motiv-de-santaj-fratele-ss-ist-al-lui-emil-bodnaras/, autorul citează: volumele „Confesiunile elitei comuniste-Arhiva Alexandru Şiperco”, apărute la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului,  între anii 2015 şi 2018. 
91. Ca fapt divers, fiul lui Dămăceanu s-a căsătorit cu Dana Pacepa, fata celebrului general defector.
92. CNSAS.ro/, Problema 23 august 1944, P 010933, vol. 1-17; și P 000218 (lotul Pătrășcanu), vol. 1-204 și anexele. 
93. Ibidem. 
94. Serghei Sevcenco, n. 7 noiembrie 1912, com. Tudora, Basarabia, cetăţenie română, anterior sovietică. Studii: 7 clase şi şcoala medie și un an academie. De profesie fierar, membru al PCR din 1936. A făcut parte în anii 1937-1939 din Brigăzile Internaționaliste care au luptat în Spania. În anul 1943 a fost numit comisar politic la Divizia Tudor Vladimirescu, până la 1 iunie 1944 când a fost transferat la dispoziţia Secţiei Politice a Frontului II Ucrainean. În august 1944 a sosit în România cu Armata Sovietică, fiind pus la „dispoziția” CC al PCR, de unde a fost repartizat (acoperit) la Confederația Generală a Muncii unde până în anul 1951 a deținut funcții de conducere. Din anul 1951 a fost angajat la Ministerul Apărării Naționale cu gradul de colonel ca locțiitor al șefului Direcției de Informații. În perioada 1953-1954, Sevcenco Serghei a urmat cursurile Academiei Militare, iar în anii 1954-1964 a fost „numit” șef al Direcției Gospodării din cadrul Comandamentului Spatelui Forțelor Armate din România. 
95. CNSAS.ro., dosar P 000218, vol. 10, f. 257, notă din 18 august 1944. 
96. Călugăru a luat parte la grevele de la Grivița din anul 1933 alături de Constantin Doncea și Gheorghiu-Dej, apoi a luptat în brigăzile internaționaliste în Spania. 
97. Vezi și: CNSAS.ro, Problema 23 august 1944, Dosar P 010933, vol.1-17, și P 000218 (lotul Pătrășcanu), vol. 1-204 și anexele.
98. Ibidem.  
99. Ibidem, vol. 2 și următ.
100. Ibidem. 
101. Ibidem, vol. 3 și vol. 12, f. 879.
102. Idem, Dosarele P 19 și P 000218 (lotul Pătrășcanu). 
103. CNSAS.ro, Dosar P 000218 (lotul Pătrășcanu), vol. 12, f. 309, f. 877, passim. 
104. Ibidem, vol. 1, fila 390. 
105. Herbert Zilber mărturisea că cel care l-a compromis pe Pătrășcanu prin dezvăluirea legăturilor acestuia cu Ivor Porter și americanii Hamilton și Hall a fost Ionel Mociony-Stârcea. 
106. CNSAS.ro., Dosar P 000218 (lotul Pătrășcanu), Anexa 1. 
107. www.cnsas.ro/documente/anchetă_1968; Dosar P 19 și P 000218 (lotul Pătrășcanu) anexa 7.