Autor 17453 vizualizări


În a patra lună de bombardamente pe care România era nevoită să le îndure, mai exact în ziua de 22 iulie, s-a petrecut un lucru uimitor:pierderile Aliate au atins cel mai înalt nivel de la atacul din 1 august 1943, anume 24 de aeronave pierdute, mai exact 5, 6% pierderi . Cum a fost posibilă această victorie necunoscută și cine au fost eroii ei vom afla în cele ce urmează.

Forțele aeriene germane și române erau capabile încă de ripostă, însă forța contra-atacului era din ce în ce mai slabă. De cealaltă parte, americanii erau din ce în ce mai puternici și mai bine coordonați. Față de lunile precedente, iulie s-a caracterizat prin atacuri executate de formațiuni masive, de 400-600 de bombardiere de tipul B 24 Liberator și B 17 Fortress, însoţite de 100-200 de avioane de vânătoare. Singura țintă care mai opunea rezistență printr-un camuflaj excelent coordonat și o puternică ripostă anti-aeriană era complexul Ploiești. Rafinăriilor prahovene le-au fost dedicate, astfel, bombardamentele din 9, 15, 22 și 28 iulie, bombardamente executate de către 222, 604, 464, respectiv 325 bombardiere .

Exerciţiu de reconstituire

Ziua de 22 iulie a fost una foarte grea pentru România. Rar se întâmpla ca toate avioanele să aibă aceeași țintă, iar 22 a fost una dintre acele zile. Dintr-un total de 21 de grupuri de bombardament greu, 20 urmau să atace punctual 3 rafinării – Româno-Americană, Creditul Minier și Astra – iar celălalt grup disponibil urma să atace nodurile de cale ferată din Turnu-Severin și Orșova. 

Cele 464 de bombardiere au fost apărate de 197 de avioane de vânătoare. În paralel, într-un al treilea atac, aerodromurile Ziliștea și Buzău au fost mitraliate de alte 134 avioane de vânătoare, ridicând totalul avioanelor inamice la un incredibil 795. Tuturor acestora, germanii și românii nu le puteau opune decât aproximativ 200 de avioane de vânătoare, dar cu misiunea de a apăra literalmente întreg teritoriul României;apărarea rămânea cu precădere pe umerii artileriștilor anti-aerieni.

De această dată, alarma a funcționat ireproșabil. Ploieștiul a intrat în alarmă la ora 9:30, iar camuflajul de fum a început să funcționeze perfect, ajutat și de lipsa vântului. Ploieștiul a devenit rapid invizibil. De la 7000 de metri nu se vedea decât o imensă pâclă alb-cenușie, ca și cum un nor de ploaie ar fi coborât la sol și s-ar fi lipit de oraș. Rafinăriile erau toate ascunse, iar fumul mărea artificial volumul orașului.

Piloţi americani aflaţi pe teritoriul URSSîn cadrul operaţiunilor Frantic (atacuri fără întoarcere,  cu decolare din Italia şi aterizare în URSS şi invers). În imagine se distinge în centrul hărţii România,  ca ţintă a atacului.

Piloţi americani aflaţi pe teritoriul URSSîn cadrul operaţiunilor Frantic (atacuri fără întoarcere, cu decolare din Italia şi aterizare în URSS şi invers). În imagine se distinge în centrul hărţii România, ca ţintă a atacului.

Întoarcere la 90 de grade în dreptul satului Vasilaţi

La ora 10:15, formidabila armată aeriană a intrat în țară trecând Dunărea prin apropiere de Giurgiu, câte 50-60 de avioane deodată, la intervale de 10-15 minute. Acestea erau, de fapt, cele 20 de grupuri de bombardament, un grup având un maxim 64 de avioane. Majoritatea au pornit spre un minuscul sat numit Vasilați. Acesta nu era o țintă, ci pivotul unei întoarceri de aproape 90 de grade la stânga, astfel încât Bucureștiul să fie ocolit, iar Ploieștiul să fie atacat cu soarele în spate. 

În timp de bombardierele virau la stânga punctului imaginar aflat la 7000 de metri deasupra cătunului Vasilați, Jagdgeschwader 53 și 77, precum și Schlachtgeschwader 3 se pregăteau de atac. Românii nu se aflau acolo, deoarece primiseră ordin ca întreaga aviație de vânătoare din interior – grupurile 1, 6 și 7 – să se disperseze pe terenuri secundare în cazul unui atac masiv american. Singurul grup care ar fi putut riposta era grupul 9, echipat cu avioane Messerschmitt Bf 109, dar care o putea face numai dacă inamicul intra în Moldova, grupul fiind alocat susținerii Frontului de Est.

Primele lupte aeriene se dau la sud-est de București. Germanii intră în luptă cu 16 aparate Bf 109. 10 din ele reușesc o singură trecere pe dedesubtul mai multor bombardiere, fiind apoi puse pe fugă de vânătoarea americană, în acest atac dovedindu-se o excelentă gardă de corp a bombardierelor. Alte 5 aparate Bf 109 insistă și atacă de mai multe ori. Primele bombardiere americane sunt atinse. Cu o aripă cuprinsă de flăcări cade liberatorul 343 din grupul 98 lângă Drăgănești. Șase membri ai echipajului se salvează cu parașuta, însă ceilalți 5 mor în prăbușire. Este atinsă de proiectilele de 20 mm ale avioanelor germane și fortăreața zburătoare nr. 725 din grupul 97, care mai reușește să zboare spre est până în apropiere de Siliștea-Gumești, unde se prăbușește, după ce cedează și al doilea motor. Echipajul scapă în totalitate, cei 10 devenind prizonieri imediat după aterizare. Fortăreața 452 din grupul 2 primește lovituri serioase într-un motor, pierzând altitudine în apropiere de Drăgoești. Comandantul navei dă ordin de evacuare. Toți membrii echipajului sar, însă sergentului Carl Jones nu i se deschide parașuta. El va fi singura victimă a acestui echipaj.

Fortăreața nr. 28 a grupului 99 are și mai puțin noroc:proiectilele de 20 mm ale avionului german care o atacă îi retează o mână mitraliorului din coada avionului. Vine apoi o lovitură directă de tun anti-aerian. Comandantul ordonă evacuarea. Sgt. Slavomar Nepil, deși fără o mână, reușește să își deschidă parașuta, însă sublocotenenții Louis Ahr și John Flynn nu, ei probabil leșinând în cădere din cauza rănilor, devenind astfel singurele pierderi ale acestui echipaj.

Atac continuu 

La ora 10:58 ajung deasupra țintei primele bombardiere. Bombele vor pica din cer, neîncetat, până la ora 12:14, însă majoritatea vor cădea în zona dintre Bucov și Valea Călugărească. Rezultatele bombardamentului au fost slabe, chiar foarte slabe, având în vedere că 13 grupuri de bombardament din 20 erau echipate cu radar, căruia ar fi trebuit să nu-i pese de norii mari de pe cer și de camuflajul fumigen perfect din acea zi.

Fortăreața nr. 260 din grupul 97 primește o lovitură directă în aripa dreaptă și incendiul pornit îl face pe pilot să ordone evacuarea. Parașutele se deschid una câte una, apoi avionul explodează în aer. Tot din același grup cade și un al treilea avion la 10 km sud-vest de Ploiești, după ce se salvează toți cei 10 membri ai echipajului. Ultimul bombardier de tipul B 17 – faimoasele fortărețe zburătoare – cade la nord de Valea Călugărească, în apropiere de Plopu, după ce o lovitură directă de proiectil anti-aerian îi incendiază unul dintre cele 4 motoare. Echipajul se salvează integral.

Ca urmare a bombardamentului, Rafinăria Româno-Americană este lovită serios:3 dintre marile rezervoare sunt incendiate și fumul negru se ridică deasupra camuflajului alb-cenușiu. Victime omenești sunt extrem de puține pentru sutele de tone de bombe aruncate:4 morți și 6 răniți. Explicația este, totuși simplă:nimeni nu mai locuia în Ploiești. Toată populația civilă fusese evacuată încă din luna mai, iar muncitorii lucrau în două schimburi, primul începând după ora 18:00, iar cel de-al doilea începând noaptea și terminându-se la 6 dimineața. Ziua, Ploieștiul era complet pustiu.

Fortăreţe zburătoare – bombardiere de tipul B 17 – în zbor deasupra României

Fortăreţe zburătoare – bombardiere de tipul B 17 – în zbor deasupra României

Măgăruşul cu posterior la vedere

Tunurile antiaeriene au tras mii de proiectile, zeci dintre ele atingându-și ținta. Unii artileriști aveau multă experiență, astfel încât încercau să doboare avioanele comandanților, care ocupau mereu prima poziție. Un tunar iscusit a reușit să nimerească chiar aparatul în care se afla comandantul misiunii, colonelul Glantzberg. Aparatul avea desenat pe el un măgăruș care le arăta privitorilor posteriorul și fusese botezat „Hottest ??? in town”, unde, inițial, în locul semnelor de întrebare era scris pe șleau cuvântul argotic ce desemnează un posterior. Colonelul i-a spus însă prea îndrăznețului artist că el nu poate zbura într-un aparat cu un asemenea nume, astfel încât cuvântul scandalos a fost acoperit cu trei semne de întrebare. 

Proiectilul românesc i-a incendiat motorul nr. 3, apoi a luat foc și motorul nr. 4. Doar cu două motoare și aceastea pe o singură aripă, un B 24 nu poate zbura, așa că Glantzberg a ordonat evacuarea. În ultimul moment însă, inginerul de bord a reușit să stingă incendiul, iar pilotul a spus că poate zbura, chiar dacă pierduseră 3000 metri altitudine, se rătăciseră de formație și erau singuri. Colonelul a ordonat să încerce să ajungă în Turcia. 

Alt avion din același grup – 461 – nu a fost la fel de norocos. Lovitura primită l-a făcut să se târască până în apropiere de Alexandria, unde s-a ordonat evacuarea. O altă parașută nefuncțională a mai făcut o victimă:sublocotenentul Carter Armstrong. Tot din grupul 461 cade în sudul Ploieștiului un al treilea aparat, din care se salvează tot echipajul.

Lângă Bărcănești se prăbușește un Liberator al grupului 98, care primește o lovitură exact după lansarea bombelor. Echipajul sare imediat, iar avionul explodează înainte de a se prăbuși. Printre ultimele sosite la bombardament, avionul comandant al grupului 464, pilotat de maiorul Harold Blehm, primește o lovitură mortală care prăbușește avionul. Maiorul scapă rănit, însă 6 oameni din echipajul lui mor carbonizați în epava incendiată.

Multe alte zeci de avioane au fost lovite de antiaeriană, unele chiar grav. Din cele 22 de bombardiere ale grupului 449, de exemplu, care au ajuns deasupra Ploieștiului, 15 au fost avariate grav. Dintre cele 36 ajunse deasupra țintei ale grupului 461, 17 au fost, de asemenea, lovite grav. Dacă am lua doar jumătate din aceste cifre – adică 8 bombardiere lovite grav per grup de bombardament și am înmulți cu numărul grupurilor (adică 20) ne-ar ieși aproximativ 160 de bombardiere lovite grav în 22 iulie 1944. Această cifră explică de ce din numărul total de bombardiere al Forței a 15-a americane – aproximativ 1200 aparate – au plecat spre Ploiești numai 464:o mare parte din celelalte fuseseră avariate în raidurile precedente din 9 și 15 iulie, tot la Ploiești. 

„Sunt lovit și s-ar putea să fiu nevoit să sar cu parașuta”

Dintre bombardierele atinse de antiaeriana ploieșteană, alte 6 și-au găsit sfârșitul în afara granițelor românești. Bombardierul nr. 61 din grupul 461, după ce a trecut Dunărea pe la Vidin, are un scurt circuit care oprește 3 motoare. Aparatul pierde din altitudine și se dă ordinul de evacuare, dar inginerul de bord reușește in extremis repornirea motoarelor. Totuși, locotenentul Edwin McCrary își pierde sângele rece și sare cu parașuta. Va deveni prizonier de război în Bulgaria, colegii lui ajungând în cele din urmă teferi acasă. Bombardierul nr. 76 din grupul 449, cu un motor oprit, mai primește o lovitură de la antiaeriana germană aflată pe teritoriul sârbesc și se prăbușește. 7 membri ai echipajului sunt făcuți prizonieri, însă 3 dintre ei scapă, fiind ascunși de cetnici. Se întâlnesc cu alți doi colegi de-ai lor, doborâți tot de antiaeriana ploieșteană, dar prăbușiți pe teritoriul sârbesc pe data de 15 iulie. Ajung teferi înapoi în Italia.

Instalaţie germană de camuflaj cu ceaţă artificială. Ploieştiul avea în iulie 1944 circa 5000-6000 de asemenea generatoare de fum

Instalaţie germană de camuflaj cu ceaţă artificială. Ploieştiul avea în iulie 1944 circa 5000-6000 de asemenea generatoare de fum

Cade în teritoriul sârbesc și singurul pilot al escortei americane doborât în acea zi, anume locotenentul James E. Walker, un pilot din faimosul grup al americanilor de culoare numit Tuskegee Airmen. „I am hit and may bail out!” (Sunt lovit și s-ar putea să fiu nevoit să sar cu parașuta) – le spune el calm colegilor și sare cu parașuta deasupra orașului Kralcevo.

Bombardierul nr. 41 din grupul 98 ajunge chiar la Marea Adriatică, dar se prăbușește lângă Cavtat, nu înainte ca toți membri ai echipajului să sară cu parașuta. Din păcate, sărind ultimul, locotenentul Richard Chancellor nu mai are suficientă înălțime și se rănește grav, murind ulterior la spital.

Deasupra orășelului Murino – din actualul teritoriu muntenegrean – un artilerist german dă o dublă lovitură:nimerește deja rănitul 424, iar acesta cade peste ușor avariatul 328, ambele bombardiere aparţinând grupului 455. Coliziunea incendiază ambele avioane din care reușesc să scape doar doi mitraliori, slt. Samule Hanssard și Edmund Russel, câte unul din fiecare echipaj de 10.

Ultimele două bombardiere care ajung să fie scrise pe lista pierderilor definitive sunt deja amintitul „Hottest ??? in town” al colonelului Glantzberg și „Maiden USA” din grupul 464. Ambele se prăbușesc în mare, lângă bazele lor. Primul, pentru că nu putea să scoată trenul de aterizare, dar din care scapă tot echipajul prin parașutare, iar al doilea, pentru că devenise imposibil de menținut în aer, dar din care 8 membri ai echipajului se îneacă.

Scorul final al bătăliei este de 1 avion de vânătoare și 18 bombardiere distruse definitiv;dintre acestea, 4 de către aviația germană și 14 de către forțele antiaeriene reunite ale românilor și germanilor. 

Cine a fost pilotul urmărit de locotenentul Dobran?

În cel de-al treilea atac al zilei, paralel cu încleștarea de la Ploiești, are loc atacul aerodromurilor din Ziliștea și Buzău – operațiunea Frantic 3, zboruri în pendul cu aterizare în URSS și cu revenire câteva zile mai târziu – de către 87 de avioane de vânătoare P 38 Lightning din grupurile 82 și 14, păzite de alte 47 de avioane Mustang din grupurile 31 și 325. Aceste 134 de avioane fac prăpăd în jurul lor, distrugând la sol 7 avioane, 2 trenuri de combustibil, toate vehiculele întâlnite pe șosele, iar în luptă aeriană doborând 5 avioane germane și unul românesc.

Bombardier american de tip B 24 revenind de la Ploieşti. Imagine tipică de aterizare „pe burtă” a unui bombardier cu trenul de aterizare avariat de loviturile primite de la antiaeriana ploieşteană

Bombardier american de tip B 24 revenind de la Ploieşti. Imagine tipică de aterizare „pe burtă” a unui bombardier cu trenul de aterizare avariat de loviturile primite de la antiaeriana ploieşteană

Grupul 9 Vânătoare se ridică în aer la comanda căpitanului Alexandru Șerbănescu și doboară 3 aparate Lightning, alături de Jagdgeschwader 77, care doboară alte 2 Lightning-uri. Această luptă se încheie cu o fantastică urmărire de la Prut și până la Nistru a unui aparat Lightning care s-a desprins de formația sa atacată de Grupul 9 Vânătoare și a fost luat în cătare de către excelentul zburător locotenentul Ion Dobran. Cu abilitatea care l-a făcut celebru, locotenentul Dobran l-a urmărit până în apropiere de linia frontului, furios că mitralierele i s-au blocat, că nu-l poate doborî, decis în lipsă de orice altceva să-l sperie cât mai tare. 

Să fi fost acest pilot generalul de brigadă Dean Strother, trimis de comandamentul suprem aliat în Uniunea Sovietică pentru a prelua comanda bazelor americane de la Poltava și Pyriatyn? Puțini generali de brigadă au zburat vreodată pe deasupra teritoriului inamic. Generalul nu și-a publicat memoriile, dar arhivele americane sunt pline de memorii scrise de către generali, dar considerate mult timp secrete. Poate într-o zi vom afla cine a fost ținta marelui nostru pilot de Messerschmitt, dar acea zi încă nu a venit.