Autor 6951 vizualizări


 

Asemenea stări de lucruri n-am întâlnit nicăieri! – s-a văitat Ceauşescu la întâlnirea cu scriitorii din mai 1968. Zaharia Stancu şi Eugen Barbu s-au certat, în faţa lui, ca la uşa cortului.

Analizele regimului comunist sunt dominate de relaţia dintre putere şi intelectuali. Cele bazate pe mărturii certifică totdeauna opoziţia creatorilor la cenzură, „lupta“ pentru adevăr şi libertatea cuvântului. Dar stenogramele întâlnirilor dintre reprezentanţii partidului şi ai scriitorilor arată marile orgolii, tensiunile şi conflictele dintre creatori.

Pericolul forţei cuvântului

În perioada februarie-octombrie 1968, spiritul reformator a străbătut Europa şi cele două Americi. Intrarea trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia a fost evenimentul ce-a zguduit lagărul comunist.
În tălmăcirea semnelor vremii de către propagandiştii PCR, „Scînteia” a publicat, în aprilie 1968, în 12 numere consecutive, articole despre reformele pragheze. Legat de drepturile cetăţeneşti intelectualii şi creatorii din Cehoslovacia făceau aserţiuni frapante ca acestea:„Nu este posibil ca, printr-o interpretare arbitrară, formulată de pe o poziţie de putere, să se decreteze ce opinie poate sau nu poate fi exprimată public”;„Libertatea cuvântului trebuie să fie garantată prin anumite norme legale, cu o mai mare exactitate.”;„Libertatea constituţională de circulaţie şi, în primul rând, călătoriile concetăţenilor noştri în străinătate trebuie să fie garantate cu stricteţe de lege”.
Publicarea „Manifestului celor două mii de cuvinte”, în 27 iunie, semnat de mari personalităţi din mediile culturale şi artistice din Cehoslovacia, a dinamitat spaţiul public. De puterea libertăţii cuvântului s-au înspăimântat comuniştii conservatori de pretutindeni.
Pe acest fundal s-au consumat întâlnirile lui Ceauşescu cu reprezentanţii scriitorilor din 22 mai şi 6 noiembrie 1968. Scriitorii au apreciat poziţia secretarului general în condamnarea invaziei Cehoslovaciei de trupe ale „statelor frăţeşti”. „Rar s-a întâmplat ca în rândul scriitorilor noştri să fie atmosferă politică aşa de bună, în sensul că fiecare scriitor este unit în jurul conducerii partidului şi statului nostru”, a remarcat Marin Preda în noiembrie. Posibilităţile scriitorilor români de-a se „dezvolta liber” sunt mai mari ca totdeauna estimase, încă din mai, Eugen Jebeleanu
Nici la întâlnirea din mai, nici în noiembrie, scriitorii români n-au făcut referiri la confraţii praghezi şi militantismul acestora pentru libertatea cuvântului. Singur Ceauşescu atinge subiectul notoriu din spaţiile dedicate culturii în presa celuilalt lagăr. Dar libertatea, declară conducătorul partidului şi statului român, e condiţionată de interesele societăţii. Iar cuvântul tipărit poartă girul partidului. Iar „tovarăşilor cehi” doar aparent le-a folosit ce-au scris;pe fond le-a dăunat.

Banii şi funcţiile

După „reconsiderările” din lumea literară ce-au survenit reabilitărilor politice operate de Ceauşescu, scriitorii expun puterii conflicte generate de două mize:banii şi funcţiile.
„Cred că veţi face lumină, sper că veţi hotărî, să se facă o anchetă foarte serioasă şi în lumea scriitoricească şi în lumea teatrului, i s-a adresat Eugen Barbu lui Ceauşescu în mai 1968. Corupţia este generală. (...) Dumneavoastră, prin organele de la secţie, ştiţi foarte bine că aceste lucruri există, că în teatru nu se face nimic, că în cinematografie se fac filme proaste, că scenariile se fac pe bază de prietenii”. Uniunea Scriitorilor nu are viaţă de idei, ci „este forma fondului literar”, a confirmat şi Janos Szasz.
Recunoscuse, de altfel, şi preşedintele Uniunii, Zaharia Stancu marile „pierderi planificate” ale revistelor literare. Subvenţionate anual cu peste 7 milioane de lei, cele 22 reviste (jumătate ale Uniunii, jumătate editate în alte oraşe din ţară) erau considerate de unii directori ca proprietatea lor, pârăşte şi Stancu. La deficitele anuale, campioană era tocmai revista „Luceafărul” condusă de Eugen Barbu. Cu 1.200.000 lei în pierdere, cuvântul faliment fiind folosit în discursul public doar în referinţele la capitalism.
În replică, Barbu îl acuza pe Zaharia Stancu de ilegalităţile cu care conduce nu mai puţin de trei instituţii:Uniunea Scriitorilor, Teatrul Naţional şi revista „Gazeta literară”. Şi că încurajează, preferenţial, împrumuturile de la Fondul Literar. Dă ca exemplu de profitori familia Păunescu:Adrian Păunescu datora 60.000 lei, iar Constanţa Buzea pe jumătate. Cărţi încă nescrise, se plăteau atunci, în avans. O „afacere” bună pentru scriitorii vremii era şi obţinerea aprobării împrumuturilor de la Fondul Literar în contul viitoarelor drepturi de autor.
„Dezbaterile” scriitorilor în faţa lui Ceauşescu ating cota periculoasă la „înfierarea” unora care-au venit „în cămăşi verzi sub steagul partidului”. Ceauşescu îşi va fi stăpânit greu râsul, aici:fostul informator al Siguranţei, Zaharia Stancu îl urechea, cu aplomb, pe Eugen Barbu! Despre “petele“ din dosarul lui Barbu circulau, printre scriitori, diverse supoziţii. „F... în cur pe mă-sa pe Mihai I că l-a dat jos pe Antonescu, prietenul marelui Hitler”, notează Marin Preda în Carnetele sale de atelier, că ar fi înjurat elevul Şcolii de jandarmi Eugen Barbu, în 1944. Motiv pentru care viitorul romancier a fost eliminat apoi din acea şcoală (Jurnal intim, Carnete de atelier, Editura Cartex Serv, Bucureşti, 2008). Nu afli, însă, slugă mai credincioasă decât vanitosul cu pete la dosar! La fel cum făcuse din Stancu preşedintele breslei scriitorilor, după ce-n vremea lui Dej se-mpotrivise primirii lui în partid, în 1969 Ceauşescu l-a ridicat pe Eugen Barbu în rândul membrilor supleanţi ai CC al PCR.
„Să ştiţi că nu te mai întâlneşti într-o cooperativă de rând cu asemenea stări de lucruri”, a conchis Ceauşescu la întâlnirea cu scriitorii din mai 1968.

 

Ceauşescu, critic de artă

Nici pe plasticieni nu i-a neglijat Ceauşescu. La 30 octombrie 1967 se întâlnise cu membrii Biroului Uniunii Artiştilor Plastici. Printre aceştia, maeştrii Ion Jalea, Ion Irimescu, Brăduţ Covaliu, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu şi Boris Caragea.
Bine înscăunat în jâlţul puterii, Ceauşescu renunţase la însoţitorii din garda veche. Îl seconda acum secretarul CC Manea Mănescu.

Daţi-ne teze pentru orientare!

Conform stenogramei, întâlnirea s-a consumat paşnic, Ceauşescu flatându-i pe maeştrii daltei şi penelului în ideea de consultări. Le-a cerut lămuriri despre cum se întreţineau, altădată, artiştii români în străinătate.
Deşi nimeni n-o spune deschis, situaţia artiştilor plastici era dramatică. Pe de o parte, partidul le cere să sporească prestigiul României în lume, prin expoziţii, participări şi premii internaţionale. Pe de alta, menirea lor rămâne „dezvoltarea conştiinţei socialiste” a cetăţenilor ţării. „Am vrea şi am ţine foarte mult să elaborăm nişte teze care să fie un drum spre viitor şi sper foarte mult în sprijinul partidului”, a propus atunci Brăduţ Covaliu. „Dacă am şti clar ce se cere de la noi, am şti şi noi cum să răspundem acestor realităţi”, motiva pictorul neputinţa „orientării”. Asemenea „teze” decretate în iulie 1971, vor fi socotite calamitatea culturii româneşti.

În străinătate pe bani din vânzări

n 1967 tocmai liderului partidului s-a declarat potrivnicul „orientării” în artă. Şi-a dat acordul şi la plecări în străinătate. Veţi primi viză, le-a promis, dar nu ca să stea acolo pe cheltuiala statului. N-au decât să-şi cheltuaiscă dolarii din lucrările vândute pe valută.
Nu sunt critic de artă, le-a mai spus Ceauşescu. Dar a emis pretenţii de comanditar şi patron al artelor ca acestea:„Eu nu cred că acum trebuie să discutăm ceea ce trebuie să fie o pictură sau o sculptură istorică. De ce să spunem noi cum a intrat Mihai Viteazu în Alba Iulia? (...) Nici nu cred că trebuie să-i facem vreo vină artistului pentru că el a păşit cu mult înaintea contemporanilor săi, dar trebuie să se gândească că totuşi trăieşte în lumea asta şi dacă statul, cât este el de stat, nu o să-i mai cumpere picturile pentru că nu-i plac, atunci o să moară de foame. Trebuie să se gândească şi la asta până la urmă. Când Michelangelo a fost pus să picteze Capela Sixtină, a pictat vreo 5 ani şi a trebuit s-o facă în ideea care i s-a spus. Nimeni nu poate să-i oprească pe artişti să facă ce vor, dar nici nu poate nimeni să vină cu pretenţia ca să i se asigure existenţa şi să i se cumpere tot ce a produs. Numai în măsura în care arta serveşte oamenilor, artistului poate să i se dea ce doreşte.”
În consecinţă, sarcină a Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă era „să spună aşa:mie îmi trebuie aşa o pictură, pe aceasta o consider necesară pentru societate, pentru educarea societăţii, pe aceasta o plătesc”.

 

Efectele „reconsiderării”

În mai 1968, Ceauşescu a luat cunoştinţă de conflictele iscate între scriitori de „reconsiderarea” unor personalităţi condamnate în vremea lui Dej.
În numele breslei Zaharia Stancu şi-a făcut autocritica pentru că s-au „strecurat” în revistele literare articole elogioase despre Nae Ionescu, “preluări necritice“ din Mircea Eliade şi iscăliturile unor potrivnici ai comuniştilor.
Foştii deţinuţi politici angajaţi de redacţiile literare stârnesc alte discuţii. Eugen Barbu l-a acuzat pe Zaharia Stancu de „aducerea” lui Ion Caraion la „România literară”. Pentru Demostene Botez prezenţa lui Constantin Noica la „Viaţa românească” era un sacrilegiu. Fostul preşedinte al Uniunii i-l denunţă lui Ceauşescu pe Ion Negoiţescu că terorizează redacţia. „Fiţi bucuroşi că vă tolerăm, voi v-aţi vândut ruşilor”, le-ar fi zis fostul deţinut politic apologeţilor stalinismului. Putea Ceauşescu să-şi râdă în barbă de intransigenţa revoluţionară a bătrânului Botez. După informările ce-i fuseseră prezentate, cât fusese preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Botez consumase cu nevasta fondurile de deplasări în străinătate.
În concluziile întâlnirii din mai 1968 cu scriitorii, Ceauşescu le-a spulberat potenţialele iluzii de liberalizare a viziunilor literare. „Este de înţeles, tovarăşi, li s-a adresat el, că noi suntem partizani, de la început până la sfârşit, ai unei literaturi militante şi nici nu putem să concepem un alt fel de literatură. Nu e vorba de diversitate de concepţii că mie îmi face impresia că la unii s-a înţeles diversitate de concepţii. Una este problema de formă, de exprimare, de metodă şi alta este concepţia care trebuie s-o conţină literatura noastră şi în această privinţă suntem împotriva oricărei diversităţi de concepţii. Concepţia nu poate fi decât una singură – marxist-leninistă, concepţia materialistă despre lume şi atitudinea militantă împotriva concepţiei idealiste, a tot ceea ce serveşte concepţiilor claselor exploatatoare. (...) Noi nu ne-am propus vreodată libertate pentru concepţiile idealiste, dimpotrivă, pentru acestea noi nu considerăm că trebuie să existe libertate.”

  

 

Sursa:www.adevarul.ro