Autor 4701 vizualizări


În ziua de 19 septembrie 1967, Corneliu Mănescu, la acea dată ministru de Externe al României, era ales, cu un vot confortabil, în Adunarea Generală ONU, în calitate de președinte al acestei instituții cu cea mai largă reprezentativitate din sistemul Națiunilor Unite. Era o funcție cu încărcătură preponderent simbolică și fără capacitate decizională reală în sistemul ONU, dar în condițiile specifice Războiului Rece ocuparea ei pentru întâia dată de către un demnitar dintr-un stat comunist o făcea să capete o semnificație politică cu mult dincolo de ponderea ei reală .

În plus, accesul unui reprezentant al României la o asemenea funcție se afla într-o strânsă legătură cu o conjunctură internațională specifică, în care un stat mic precum România a putut face politică mare. Mănescu însuși schița, de altfel, foarte sintetic, într-o carte-interviu publicată cu puțin timp înaintea trecerii sale în eternitate, perioada în care obținea acea prestigioasă funcție: „Anul acela, 1967, a fost unul în care s-au întâmplat mai multe evenimente ce-au făcut să se vorbească despre România. La începutul anului am reușit să avem relații diplomatice la nivel de ambasadă cu RFG. Au urmat apoi evenimentele din Orientul Apropiat. Prin poziția adoptată față de țările angajate în conflict ne-am detașat de ceilalți, am făcut să se vorbească despre noi” .

O noutate: România comunistă promova o politică externă „independentă” 

La mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut nu era liniște în relațiile din lumea comunistă. În ceea ce o privește, România făcuse deja pași semnificativi în afirmarea unui curs de politică externă care nu se mai încadra în limitele impuse de URSS. Este cunoscut faptul că, la 19 noiembrie 1963, România a adoptat, pentru prima oară, o poziţie diferită de aceea a URSS în cadrul oferit de ONU, prin susţinerea unei rezoluţii latino-americane care cerea realizarea unui studiu privind denuclearizarea acelei regiuni . Efectul imediat a fost întâlnirea pe care secretarul de stat al SUA de la acea dată, Dean Rusk, a cerut-o ministrului de Externe român, prezent și el la sesiune, întrucât, potrivit lui Corneliu Mănescu, „ceea ce făceam noi venea în întâmpinarea intenţiilor americanilor” .


Apele şi aşa agitate ale raporturilor dintre statele socialiste europene, membre ale Tratatului de la Varşovia, au fost puternic tulburate în ianuarie 1967, când, inclusiv din interesul de a dezvolta legături comerciale cu Occidentul, guvernanţii de la București au luat decizia de a stabili relaţii diplomatice cu R.F. Germania. În august 1967, ministrul federal de Externe al RFG, Willy Brandt, vizita România. Mişcarea a provocat nemulţumire atât la Moscova, cât şi la Berlin şi Varşovia, întrucât era cunoscută „doctrina Hallstein” pe care se fonda politica guvernului de la Bonn faţă de Europa răsăriteană, postulând RFG ca unic stat german în raporturile internaţionale şi susţinând pretenţiile acestuia faţă de teritoriile aflate la est de frontiera de pe Oder-Neisse (frontiera postbelică dintre Polonia şi RDG, iar în prezent între statul polonez şi Germania reunificată). Această „defecţiune” a României a fost resimţită cu deosebire în mod acut de către Republica Democrată Germană, care în disputa cu RFG se sprijinea pe solidaritatea statelor socialiste.

Este însă de semnalat faptul că nemulţumirea est-europenilor faţă de această mișcare neașteptată a României avea curând să se stingă. Aceasta întrucât stabilirea relaţiilor diplomatice româno-germane a reprezentat, dintr-o altă perspectivă, primul indiciu al unei schimbări dramatice în politica externă a RFG, sub semnul noii Ostpolitik promovate de liderul social-democrat Willy Brandt, care – mai întâi în calitate de vicecancelar și ministru de Externe (1966-1969), iar apoi de cancelar (1969-1974) – a susţinut cu succes o politică de recunoaştere a realităţilor postbelice şi a reprezentat unul dintre factorii de primă mărime în promovarea destinderii în anii ’70. Totuși, rolul de deschizător de drum al României, de altfel mai mult simbolic, nu putea fi pus la îndoială.

Anul 1967 a fost însă marcat profund de o altă iniţiativă distinctă a României, care a fost văzută de guvernele est-europene tot ca o formă de subminare a solidarităţii statelor socialiste: autorităţile de la Bucureşti au refuzat să rupă relaţiile cu Israelul după „Războiul de Șase Zile” (5-10 iunie 1967), aşa cum se ceruse la reuniunea de la Moscova din 9 iunie 1967 a conducătorilor partidelor comuniste şi muncitoreşti şi ai guvernelor unor ţări socialiste. În plus, România nu a sprijinit Declaraţia de la Moscova, care condamna „agresiunea israeliană” şi promitea statelor arabe sprijin pentru respingerea agresiunii şi apărarea independenţei şi integrităţii lor teritoriale . Bucureştiul şi-a formulat propria poziţie mai nuanţat, la 11 iunie 1967, în cadrul unei „Declaraţii a CC al PCR şi a guvernului RS România cu privire la situaţia din Orientul Apropiat”, pronunţându-se în favoarea renunţării la folosirea forţei, pentru respectarea independenţei şi suveranităţii statelor din regiune, după cum şi pentru realizarea între părţile în cauză a unor tratative în vederea găsirii soluţiilor adecvate .

Lesne de înțeles, impactul produs de această atitudine în mediile politice, de presă şi diplomatice de la Tel Aviv şi din Occident a fost remarcabil, România fiind unanim apreciată pentru curajul de a menţine o poziţie independentă în conflictul din Orientul Apropiat. Acest fapt l-a determinat pe Richard Nixon, fost, la acea dată, vicepreşedinte al SUA și viitor șef al Casei Albe, să aprecieze, în discuţia avută la 23 iunie 1967 cu ministrul israelian al Finanţelor Pinchas Sapir, că „România pe care am cunoscut-o acum câteva luni este o ţară organizată, bine administrată şi are tot ce-i trebuie pentru a fi independentă” . Percepţia diferenţei de atitudine între România şi celelalte state socialiste era atât de acută încât ambasadorii occidentali îl întrebau pe şeful misiunii diplomatice române la Tel Aviv „dacă România va mai face parte din Pactul de la Varşovia” .

Ceea ce însă nu se vedea public era că România se afla la acea dată sub o teribilă presiune internațională, întrucât poziționarea distinctă nu putea să nu aibă și consecințe adverse . Imediat după Războiul de Șase Zile, la București se desfășura o intensă activitate diplomatică, ministrul de Externe Corneliu Mănescu primind succesiv în audiență ambasadori arabi și acela israelian, la care se adăugau întâlnirile cu ambasadorii marilor puteri reprezentate la București. Într-un asemenea cadru, ambasadorul Republicii Arabe Unite (Egipt și Siria – n.ns.), M.F. Hamad, reproșa chiar părții române că „în ultimele documente și declarații publicate în România nu se vorbește nimic despre faptul că Israelul este agresor și nu se menționează drepturile poporului arab din Palestina, care constituie un element cheie al întregii probleme”. Replica lui Mănescu era cumpănită, dar și voit principială și ideologică, în spiritul regimului politic existent atunci la București: „România nu poate înțelege ca problema refugiaților și alte probleme în suspensie între țările arabe și Israel să se rezolve pe calea lichidării Israelului, stat membru al ONU, cu care țara noastră întreține relații diplomatice. Aplicarea unei asemenea căi ar crea precedente primejdioase, dând apă la moară tentativelor imperialiste de ciuntire sau chiar anihilare a independenței și suveranității unor state. Rezolvarea echitabilă a acestor probleme se poate efectua numai la masa tratativelor”.


Dialogul pe același note a fost apoi mutat la New York, unde s-a desfășurat, începând din 17 iunie 1967, Sesiunea Specială de Urgență a Adunării Generale ONU care a fost convocată, la solicitarea URSS, ca urmare a Războiului de Șase Zile. În acel cadru, România era reprezentată de o delegație condusă de prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer și de ministrul de Externe Corneliu Mănescu, iar poziția sa se articula, potrivit telegramei-raport de după prima săptămână a sesiunii speciale, pe „necesitatea de a se respecta încetarea focului și a retrage fără întârziere trupele israeliene, condiție primordială pentru a se crea premisele unei soluționări trainice și reciproc acceptabile a conflictului” .

În același raport, inițiativa sovietică era supusă unei aspre analize: „Un element primordial care a determinat inițiativa sovietică de convocare a sesiunii speciale a fost dorința URSS de a-și reface prestigiul în lume arabă. Țărilor arabe li s-a argumentat necesitatea de a da o bătălie politică victorioasă, care să compenseze înfrângerea militară. În realitate, lucrurile au început să arate că nu sunt condiții propice pentru un asemenea succes și că datorită tacticii eronate inspirate de Uniunea Sovietică există riscul de a adăuga la înfrângerea militară și un insucces diplomatic” . Această atitudine poziționa România la intersecția punctelor de vedere exprimate de susținătorii celor două tabere aflate în conflict în Orientul Mijlociu, ceea ce a făcut ca în raportul sus-amintit să apară și următoarea idee cu caracter evident inedit: „Țările occidentale se gândesc la o soluție ca la un proces îndelungat, la care ONU trebuie să-și aducă contribuția asistând părțile ce nu pot discuta încă direct între ele, prin numirea unui mediator care să se bucure de autoritate, atât față de țările arabe, cât și față de Israel. În discuții neoficiale și comentarii de presă, în mod frecvent a fost menționată, ca o posibilitate, România, în special în legătură cu deținerea de către țara noastră a postului de președinte al viitoarei sesiuni a Adunării Generale” .

O oportunitate: un candidat est-european pentru președinția Adunării Generale 

Ideea unei candidaturi românești pentru funcția de președinte al Adunării Generale ONU a început să preocupe conducerea de la București după aproape un deceniu de la admiterea României în forul mondial. Drept urmare, în mandatul aprobat pentru participarea delegației României la sesiunea a XXI-a a Adunării Generale ONU, care începea în luna septembrie 1966, era introdus un element de poziție clar în această problemă: „Delegația va sprijini candidatura Reprezentantului Permanent al Afganistanului la ONU, ambasadorul Abdul Rahman Pazhwak la președinția sesiunii a XXI-a a Adunării Generale, care revine în acest an țărilor din Asia. Acest sprijin va fi acordat pe baza înțelegerii că la sesiunea a XXII-a țările afro-asiatice vor sprijini candidatura reprezentantului unei țări socialiste la președinția Adunării Generale. Delegația este împuternicită să anunțe că în cazul când i s-ar face o propunere și aceasta ar fi acceptabilă majorității statelor membre, guvernul Republicii Socialiste România este gata să accepte desemnarea unui candidat român pentru a ocupa postul de președinte al sesiunii a XXII-a a Adunării Generale a ONU” . Era numai expunerea unei aspirații, care însă s-a materializat în decurs de numai un an.

Cum a fost promovată această candidatură? După patru decenii, Mănescu însuși avea să descrie demersurile întreprinse de partea română pentru susținerea sa, acestea constând într-un set de măsuri pe care orice stat, atunci ca și acum, trebuie să le pună în practică dacă vrea să obțină pozițiile de mare reprezentativitate și influență politică din sistemul ONU : guvernul român s-a adresat, sub semnătura lui I.Gh. Maurer, șefilor de guverne cu care statul român se afla în relații bune, pentru a solicita sprijin în favoarea candidaturii române; la rândul său, Mănescu a intrat într-un carusel al vizitelor pe diverse meridiane, în timp ce Bucureștiul era gazda miniștrilor de Externe din state aparținând lumii vest-europene; la nivel de lucru, Ministerul de Externe acționa pentru obținerea susținerii din partea tuturor celor cinci grupuri regionale din sistemul ONU . Trebuie menționat că în cadrul Grupului est-european a exista o anumită competiție, întrucât contracandidat era ministrul de Externe ungar, Peter Janos, numai că, revenind la Mănescu, „pe umerii ungurilor atîrnau greu încă evenimentele din 1956, în judecata celorlalți și în primul rând a sovieticilor” . În mod semnificativ, singura reținere reală față de candidatura lui Corneliu Mănescu venea chiar din interiorul conducerii comuniste de la București, unde Ceaușescu însuși „nu părea convins că se poate”. Totuși, obiecțiile lui Ceaușescu au dispărut atunci când susținerea pentru candidatul român a venit chiar din partea Statelor Unite, la cel mai înalt nivel, la finalul lunii iunie 1967.

Aici este necesară o precizare: față de orice candidatură, membrii permanenți ai Consiliului de Securitate nu iau de regulă o decizie decât înainte de desfășurarea votului. Lăsându-i la o parte pe sovietici, care erau parte direct interesată în coeziunea grupului est-european, SUA nu au ezitat să se pronunțe în favoarea lui Corneliu Mănescu, cu destul de mult timp înainte de votul desfășurat în Adunarea Generală în 19 septembrie 1967. Oare de ce?

O opțiune: SUA au decis să joace cartea românească în relația cu Vietnamul 

Răspunsul la această întrebare pare a fi astăzi destul de simplu: partea americană a primit cu deschidere dorinţa conducerii României comuniste de a media în relaţiile Americii cu liderii din Vietnamul de Nord, ofertă făcută de către ministrul român de Externe, Corneliu Mănescu, cu ocazia unei întâlniri pe care acesta o avusese la 22 octombrie 1966 cu ambasadorul SUA la ONU . Opțiunea Washingtonului pentru această formulă de apropiere de comuniştii nord-vietnamezi era făcută în contextul în care medierea realizată de Polonia era sortită eșecului , iar orice ofertă în acelaşi sens ce putea să vină din partea URSS – aşa cum s-a întâmplat la summit-ul sovieto-american de la Glassboro, New Jersey, din iunie 1967 – nu putea fi acceptată.

Interesul american faţă de o posibilă utilizare a bunelor oficii ale României în cazul conflictului militar din Vietnam a condus la utilizarea în acest scop a prezenței premierului și ministrului de Externe români în SUA, pentru Sesiunea Specială a Adunării Generale ONU. Drept urmare, demnitarii români s-au întâlnit la 23 iunie 1967, la New York cu secretarul de stat Dean Rusk, în cadrul unui dejun de lucru, care a fost consacrat în principal modalităților de dezvoltare a cooperării economice și tehnice româno-americane, dar și eforturilor dedicate asigurării păcii la nivel global . După pregătirea făcută de secretarul de stat, demnitarii de la București au fost invitați la Washington, unde s-au întâlnit cu președintele Lyndon Johnson, în după amiaza de 26 iunie 1967. Cu acel prilej, Johnson a expus cu claritate interesul SUA față de intermedierea de către partea română a relațiilor cu Vietnamul comunist, el precizând că „dacă primul ministru [român] îl poate influenţa pe Ho Chi Minh să-şi retragă trupele, el poate să promită că preşedintele [Johnson] va începe negocierile de a doua zi” . Este de menționat că rolul României pe relaţia SUA-Vietnam nu era doar apanajul Administraţiei Johnson. La rândul său, preşedintele Richard Nixon, încă din perioada în care era numai candidat, a avut o lungă discuţie cu Ceauşescu, la Bucureşti, în ianuarie 1967, în care i-a spus acestuia că încheierea războiului din Vietnam reprezenta o condiţie pentru realizarea de progrese pe calea stabilirii unei comunicări efective a SUA cu China comunistă .


Întâlnirile la vârf ale demnitarilor români cu conducerea SUA din 23 și 26 iunie 1967 sunt reflectate în cele două rapoarte diplomatice citate mai-sus, ambele publicate în colecția oficială de documente diplomatice Foreign Relations of the United States . Separat de aceste două documente extrem de importante, semnalăm existența unui document nepublicat în FRUS, un Memorandum al Departamentului de Stat pentru preşedintele Lyndon Johnson cu tema: „Întâlnire cu premierul român Ion Gheorghe Maurer, 26 iunie 1967, 4:30 PM”, care a fost înaintat la Casa Albă în ziua de 26 iunie 1967, în scopul pregătirii întâlnirii președintelui Johnson cu demnitarii de la București .

Primele două pagini – adică Memorandumul propriu-zis, publicat acum și în revista „Historia” – reprezintă ceea ce diplomații numesc în prezent „punctaj” („talking paper”) și sintetizează principalele teme de interes pentru partea americană în relația cu România la acel moment. Pe agenda americană se aflau, deci, atunci următoarele subiecte: 1). Călătoria lui Maurer la Beijing; 2). Vietnam-ul; 3). Discuțiile cu Kosîghin; 4). Criza din Orientul Apropiat; 5). Relațiile SUA-România; 6). Candidatura lui Mănescu la președinția Adunării generale ONU. La acest ultim subiect, Departamentul de Stat propunea, în forma tipărită a documentului, următoarea linie de poziție: „Dacă românii ridică problema legată de posibilitatea sprijinului nostru pentru Mănescu la președinția celei de-a 22-a Adunări Generale, veți putea reitera respectul nostru pentru domnul Mănescu, dar veți spune că este încă prea devreme pentru noi să ne angajăm”. Semnatarul documentului, secretarul de stat în exercițiu, Nicholas Katzenbach, a tăiat însă ultima propoziție și a modificat mesajul scriind de mână următorul text: „și veți spune că, dacă nu sunt evoluții neprevăzute, avem de gând să susținem candidatura lui”.

Președintele Johnson a preluat sugestia formulată de Departamentul de Stat, astfel încât finalul raportului privind convorbirea din 26 iunie 1967 a inclus și următorul paragraf: „Continuând vizita, președintele și partea română s-au fotografiat în Grădina Trandafirilor. În timpul unui scurt schimb de opinii cu această ocazie, primul ministru a menționat că ministrul de externe Mănescu va fi probabil președintele următoarei Adunări Generale a Națiunilor Unite. Președintele a spus că va fi un om bun și că am auzit lucruri bune despre el”. În mod firesc, versiunea lui Mănescu cu privire la acest moment al convorbirii de la Casa Albă arată un președinte american mult mai explicit în favoarea părții române, lui Johnson fiindu-i atribuite următoarele remarci: „Știm că dumneavoastră vreți să ocupați postul de președinte al sesiunii ONU ce va urma. Deși noi nu obișnuim să spunem înainte dacă sprijinim sau nu pe cineva, vă anunț că noi avem încredere în acest om. Am auzit lucruri bune despre dumneavoastră” .

Un epilog firesc... în lumea comunistă. 

În epocă era evident că obținerea poziției de preşedinte al Adunării Generale ONU reprezenta un act politic internațional cu semnificaţii profunde. Ministrului de Externe de atunci al României i s-au deschis „porţi” ale lumii diplomatice şi analitice internaţionale pe care Bucureştiul nu le mai avusese până atunci, iar în anumite privinţe nu le-a mai avut nici după acel moment. Spre pildă, prestigioasa şi chiar elitista revistă „International Affairs” – patronată de Institutul Regal de Relaţii Internaţionale din Londra (cunoscută și sub numele de Chattam House) – şi-a deschis paginile pentru ministrul român de externe, studiul său intitulat „România în Concertul Națiunilor” fiind publicat în primul număr din 1969 și oferind astfel prilejul unei ample expuneri a obiectivelor de politică externă ale României la cel mai înalt nivel de influenţă. Este curios însă şi faptul că, pe această cale, celebra publicaţie britanică ajungea să găzduiască şi citate din gândirea conducătorului comunist al României de atunci, Nicolae Ceauşescu .

Această poziție nu avea însă cum să nu stârnească invidie la nivelul conducerii statului comunist român, cu atât mai mult cu cât Ceaușescu însuși își dorea pentru sine un statut de personalitate emblematică a lumii contemporane. Mănescu însuși a simțit această atitudine atunci când liderii comuniști de la București s-au împotrivit unei candidaturi a sa la funcția de secretar general ONU, în perioada în care începea procesul de selecție pentru succesorul birmanezului U Thant . Or, nu poate exista o candidatură la o asemenea poziție internațională în absența susținerii din partea statului de unde vine candidatul.

Lucrurile nu s-au oprit aici. În 1972, Mănescu a fost „eliberat din funcție”, trecut după câtva timp ca vicepreședinte la Frontul Unității Socialiste, iar din 1978, ambasador la Paris. După misiunea diplomatică din Franța, Mănescu a fost trecut pe linie moartă, revenirea sa în prim-planul vieții publice fiind posibilă numai după decembrie 1989. Însă în cu totul alte condiții de politică internă și internațională.