1949. Stalingradul văzut de scriitorul fruntaş Zaharia Stancu

Autor 4333 vizualizări


La sfârşitul lui 1950, Editura pentru literatură şi artă a Uniunii Scriitorilor din RPR punea la dispoziţia maselor populare, văzute ca singure beneficiare ale literaturii noi, volumul lui Zaharia Stancu, Călătorind prin URSS. Note şi impresii de drum.

În rândurile care prefaţează cartea, Zaharia Stancu convoacă amănunte despre realitatea din care au izvorât aceste însemnări de călătorie. În „mai puţin de un an“, ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor din RPR şi, desigur, ca „scriitor fruntaş”, el a întreprins două călătorii în URSS. Prima, prilejuită de aniversarea semicentenarului Teatrului de Artă din Moscova – octombrie-noiembrie 1948;a doua, ca invitat, împreună cu alţi scriitori din ţările de democraţie populară, dar şi din rândurile simpatizanţilor occidentali ai URSS, la comemorarea a 150 de ani de la naşterea lui Puşkin – iunie 1949. Ne aflăm într-un timp dominat de preocuparea autorităţilor sovietice de a cultiva peste hotare imaginea URSS. Citind notele lui Zaharia Stancu, sesizezi de îndată atenţia deosebită acordată delegaţiilor de străini. Deşi prilejuite de manifestări precise, călătoriile în URSS devin vizite de documentare sau, mai precis, de documentare potrivit intereselor URSS. Cea de a doua călătorie a lui Zaharia Stancu, extinsă la nivelul URSS, cuprinde şi un popas la Stalingrad. În iunie 1949, ne aflăm la şapte ani de la marea bătălie şi la patru ani de la încheierea Războiului. Însemnările lui Zaharia Stancu, mai întîi citite de autor la Casa Prieteniei Româno-Sovietice din Bucureşti şi tipărite mai apoi în volumul din 1950, sunt un document imbatabil nu numai despre cum era văzută confruntarea de la Stalingrad în România ajunsă colonie a URSS, dar şi despre Stalingradul sovietic la şapte ani de la luptele cruciale dintre ruşi şi nemţi.

Uşor de observat din lectura reportajului că Zaharia Stancu nu suflă un cuvânt despre prezenţa militarilor români printre „fiarele fasciste“. Nu-i exclus ca subiectul să fi fost tabu în RPR-ul anului 1950, sub semnul grijii de a exagera trecutul de amiciţie româno-rusă. Oricum, deşi e scriitorul unei ţări cu care s-au bătut ruşii la Stalingrad, Zaharia Stancu nu se dezvăluie o clipă în faţa celorlalţi scriitori şi ziarişti ca făcînd parte dintr-un popor aliat cu nemţii în 1942. Autorităţile sovietice orientează întreaga vizită spre efortul eroic al reconstrucţiei. Cu toate acestea, nu poate scăpa cititorului de azi ceea ce Zaharia Stancu nu cutează să spună de a dreptul:La şapte ani de la bătălie, reconstrucţia Stalingradului nu atinge cote spectaculoase. O dovadă incontestabilă a dificultăţilor economice ale URSS după război. Nu putea lipsi, fireşte, documentarea despre eroismul ostaşilor sovietici şi al populaţiei civile în timpul bătăliei şi al Marelui Război pentru Apărarea Patriei.

Nu ştiu dacă un călător de azi e orientat de autorităţi spre cunoaşterea locurilor legate de marea bătălie. Probabil că, în plan turistic, oraşul e exploatat în acest sens. Zaharia Stancu are însă avantajul de a găsi amintiri proaspete, greu de descoperit azi. Din acest punct de vedere reportajul lui Zaharia Stancu din Stalingradul anului 1949 e un document ce trebuie luat în seamă şi de istoricul de azi.

„Zburam spre Stalingrad la mari înălţimi sub un cer cu desăvârşire senin. (...) Pe fiecare fotoliu al avionului care ne purtat într-acolo se afla un scriitor. Noi, câţiva, veneam din ţări apropiate şi prietene, dar unii străbătuseră mări şi oceane spre a ajunge aci să vadă locurile unde s-a dat bătălia Stalingradului. Bătălia Stalingradului! Ţinuse luni şi luni de zile. Atenţia întregii lumi se afla atunci îndreptată spre Stalingrad. Acolo se făurea viitorul. Hitleriştii spuneau:Vom cuceri Stalingradul şi vom nimici Uniunea Sovietică. Iar Stalingradul rezista. Rezista şi dovedea omenirii uimite că nu Germania hitleristă, care înfrânsese până acum şi supusese toate statele pe care le izbise, este de neînvins, ci Uniunea Sovietică. Stalingradul rezista şi demonstra că fascismul va pierde războiul. (....)

Am început coborâşul peste câmpuri roşii-ruginii, fără fir de iarbă. Aveam impresia că planăm deasupra unui imens zid de cărămidă ars culcat de la o margine la alta a zărilor. Niciun copac, niciun tufiş, niciun ciulin măcar, ci numai pământ roşu. Războiul! I se văd paşii. Pe acest şes aspru, sfărâmat, şanţuri lungi şi cotite, strâmbe, gropi de obuze largi şi adânci şi rotunde, una lângă alta, una peste alta, o groapă încălecând cu buza ei buza altei gropi. Parcă pe aici a trecut cineva, cu mii de paşi de fier, grei, a sfărâmat pământul şi l-a sdrobit, l-a frământat şi l-a ars, i-a dat înfăţişarea aspră şi sbârcită pe care o are şi care aminteşte prăpădul şi moartea. (....) Am luat iar mari înălţimi, şi atunci am văzut, în sfârşit, Stalingradul, pieziş, de deasupra fluviului Volga, peste al cărui mijloc sburam. Se părea, de acolo de sus, că numai fluviul pe care pluteau vapoare şi şlepuri e viu şi că oraşul îngust, agăţat pe ţărm, pe o lungime de peste 60 km, nu este decât o sfârtecată şi tristă aşezare a pierzării. Pete mari de cenuşă întinse ca nişte pecingini negre, schelete de clădiri, ziduri sparte şi colţuri de ziduri, şi printre aceste semne ale dezastrului care s-a abătut pe aici, din loc în loc, mici oaze de verdeaţă tânără, din loc în loc, tot mai dese, tot mai impunătoare, blocuri noi, înalte şi lungi, cu ferestre deschise spre soare. Apoi viaţa, viaţa în plină mişcare, şiruri lungi de uzine, având încă în preajma lor dărâmături, cu coşurile fumegând. Am cotit spre marginea de jos a oraşului, am coborât până aproape de pământ, şi luând vijelia nepotolită pieptiş, într-un înspăimântător vârtej de praf, am aterizat pe un teren pe care, prin cine ştie ce întâmplare, răsărise iarbă măruntă şi groasă, cu bonţul ars de soare, tocit, scorojit. (....) Pe aeroport ne-a aşteptat o delegaţie a oraşului care ne-a spus bune vorbe de primire. Cu maşini pe care vijelia de sub cerul senin şi uscat încerca mereu să le răstoarne, mergând la pas, am pornit spre oraş.

Am trecut peste terenuri răscolite până în măruntaie, neînchipuit de vaste, acoperite cu tancuri sfărâmate, cu tunuri stricate, cu automobile şi camioane stropşite, arse unele, răsturnate, cu tot felul de rămăşiţe de avioane şi artilerie zăcând cu rugina pe ele, în neorânduială. Am trecut peste o linie de cale ferată lângă bariera căreia străjuiau boschete mărunte de salcâmi tineri şi veşteji şi n-am întârziat să intrăm în oraş. Oraşul! Cioturi de ziduri negre, străzi întoarse literalmente pe dos, uliţi lăturalnice cu gropi şi şanţuri pe jumătate astupate, de parcă le-ar fi râmat, luni de-a rândul, ciurde de porci uriaşi cu râturi de fier.

— Şanţurile au fost săpate de fasciştii nemţi. Au încercat să se adăpostească în ele. Cădeau aici obuzele noastre, aruncate de dincolo de Volga, de artileria cu tragere lungă, care a intrat în acţiune înainte de începutul marei ofensive care a pornit de la Stalingrad şi s-a oprit la Elba. Ne adăpostim de furia vijeliei uscate şi a soarelui, care acum se află tocmai la amiază, în cumpăna cerului, şi varsă parcă peste oraş ploaie de foc, într-o clădire veche, cu etaj şi balcoane, cu ziduri groase, galbene, care au fost sparte şi cârpite – hotelul „Inturist“. Scări de scânduri, duşumele de scânduri acoperite cu covoare de fabrică, ferestre şi uşi proaspăt vopsite cu roşu închis, paturi largi, de fier, cu saltele de lână şi cearceafuri de pânză subţire, albă, pe pereţi litografii colorate în rame bronzate şi pe masă glastre cu flori mici şi albe ca florile de câmp. (....) Am plecat să facem o scurtă plimbare, până la Volga, ale cărei ape izbuteau, în apropierea ţărmului, să răcorească puţin văzduhul. Peste drum de hotelul în care locuiam, se înălţa, cu două etaje, pe temelii vechi, o clădire nouă, cu zidurile încă netencuite. O placă prinsă în perete ne anunţa că în subsolul acelei case, comandantul trupelor germane din Stalingrad, mareşalul von Paulus, s-a predat Armelor Sovietice biruitoare. (...) Priveliştile pe care le întâlnim – cu toate că am citit aproape tot ce s-a scris despre Stalingrad şi am văzut câteva jurnale documentare – întrec orice aşteptare. Stalingradul a fost literalmente ras de pe faţa pământului. N-a rămas o singură clădire întreagă. N-a scăpat niciun singur arbore nelovit. Din loc în loc, un schelet de casă, unde a fost o casă, un schelet strâmb, ars, răsucit de fier, unde a fost un bloc. Restul – bălării mărunte peste mormane de moloz, sgură şi gropi, cenuşă şi pustiu. Noaptea e calmă şi înaltă. Oamenii merg spre malul fluviului să guste răcoarea nopţii şi a apei. Am văzut câteva terase unde se serveau prăjituri şi îngheţată, gustări şi bere. Orchestre cântau, şi în acest oraş plin încă de ruine, pe care umbrele nopţii le fac mai stranii, care a fost al morţii şi a redevenit al vieţii, tineretul, după munca obositoare a zilei sub soarele torid, găsea în el energie acum, seara, să danseze şi să petreacă. Între două ziduri care se mai înalţă până la genunchi deasupra trotuarului, luceşte o fereastră luminată;printre mormane de ruini, acoperite de bălării, se ridică un coş care fumegă.

— Aici şi-a improvizat adăpost o familie. Mulţi locuitori ai Stalingradului trăiesc încă în asemenea încăperi. Opera de reconstrucţie a oraşului se desfăşoară în ritm accelerat. Câteva zeci de mii de tineri au venit aici, voluntari, din toată Uniunea Sovietică, şi-şi dau contribuţia lor la refacerea oraşului nostru. Dar, gândiţi-vă, n-a rămas întreagă o cărămidă... Ne însoţeşte un localnic în vârstă. S-a născut la Stalingrad, pe când oraşul se numea Ţariţân, a participat la Revoluţie, a văzut oraşul crescând şi înflorind sub Puterea Sovietică, apoi a văzut zi de zi cum l-au nimicit fasciştii nemţi.

— Ai fost aici în timpul războiului?

— D-apoi unde era să mă duc? Am trăit prin subsoluri şi prin râpi. Cu toată bătrâneţea, am ajutat şi eu cu ceva. Am trecut deseori cu barca de pe un ţărm pe altul. Duceam dincolo răniţi, aduceam dincoace alimente ori soldaţi sănătoşi care intrau numaidecât în bătălie. Plouau gloanţele şi schijele pe lângă mine când treceam Volga, ziua. S-a întâmplat să nu fiu lovit. Alţii şi-au pierdut viaţa. Războiul nu se face cu flori la ureche... O poiană largă, între dărâmături, peste care se ridică mogâldeţe negre, cioturi arse.

— Ce-a fost aici?

— Un parc. Obuzele au retezat arborii, le-au spart trunchiurile, a mai trecut şi focul peste ei, i-a pârjolit. (...) Cum de mi se păruse ieri, de sus şi de departe, că oraşul e gol şi că seamănă cu o cetate a morţii? Văzute la lumina puternică a aerului arzător şi de aproape, ruinele par aspre şi dârze, dar nu-ţi mai evocă deznădejdea. Printre ele se ridică masive şi numeroase, vaste clădiri noi şi schele noi, de stâlpi vânjoşi şi de scânduri albe. Şi lângă aceste schele, din camioane, tineri, băieţi şi fete, cântând, descarcă var alb şi gras, cărămidă arsă şi roşie şi un fel de blocuri tari şi cenuşii care au rezistenţa pietrei. Din toate acestea, cu muncă fără preget, se ridică Stalingradul cel nou. În port fluieră gros şi grav vase care vin şi vase care pleacă – şi portul pe Volga, la Stalingrad, ţine aproape cât întregul oraş deşira de-a lungul apei;în gară vagoanele cu materiale de construcţie le numeri cu sutele pe toate liniile, pe străzi circulă tramvaiele şi autobuye, maşini şi căruţe. E pretutindeni, printre aceste ruine care vor pieri şi printre aceste schele lângă care au crescut şi cresc edificii măreţe, o mişcare şi o forfotă omenească neobişnuită. Un şantier, un uriaş şantier în care se lucrează zi şi noapte, cu mai multe echipe în schimb, aceasta este imaginea predominantă pe care, până la urmă, ţi-o lasă în amintire Stalingradul.

Trecem de pe o stradă pe alta, o apucăm pe marele bulevard de-a lungul fluviului, privind tot ceea ce ne iese în cale, cu dorinţa de a păstra cât mai mult în amintire ceea ce vedem aci. Când depăşim marginile asfaltate ale bulevardului şi călcăm pe ţărâna aprinsă a dărâmăturilor ori a locurilor virane, la fiecare pas călcăm pe ţăndări subţiri, colţuroase, de metal, ori pe gloanţe de diferite calibre...

— Ţăndări de obuze, de granate. La Stalingrad a căzut cel puţin un obuz pe fiecare palmă de pământ. Desigur, terenurile acestea au fost curăţate în mai multe rânduri. Au fost scoase minele, au fost strânse obuzele neexplodate, au fost ridicate tancurile arse şi maşinile lovite, au fost strânse, măturate cu grijă schijele, chiar cele mărunte. Dar pământul scoate mereu altele şi altele la iveală. O fată de 17 ani cu care stăm de vorbă în faţa unui magazin de manufactură cu vitrinele şi rafturile pline de mărfuri, ne spune:

— Am trăit aici în timpul războiului luni de zile ca în iad. Locuiam în pivniţă. La parter se aflau soldaţii noştri, la etaj erau nemţi. Pe urmă soldaţii noştri i-au nimicit pe nemţi cu grenadele şi cu baionetele. Apoi au căzut pe această casă bombe aruncate de nemţi din avioane. Mereu auzeam tunurile şi bombele care făceau explozie. Ne astupam urechile, dar tot auzeam. Ai mei au murit toţi. Am rămas singură. Am avut câteva schije în trup. Mi le-au scos doctorii. Am rămas bolnavă, pe toată viaţa, de inimă. Acum lucrez la un birou, muncă mai uşoară... Avea obrazul palid şi-i tremura uşor capul. Femeia de la care am cumpărat ţigări la chioşc – să tot fi avut 20 de ani – ţinea un copil de câteva luni pe genunchi – întâiul ei copil. Pe genunchi. Dar sub genunchi nu mai atârna nimic.

— Am pierdut picioarele în timpul războiului, aici, la Stalingrad. Mă târam pe burtă de la Volga spre ai noştri cu un sac de benzi de mitralieră. Un obuz nemţesc a plesnit lângă mine. Mi-a rupt amândouă picioarele, mai sus de glesne. M-am târât mai departe, şi-am dus benzile unde trebuia. Apoi n-am mai ştiut nimic. M-am trezit într-o baracă, sub râpă, fără picioare. Îmi fuseseră amputate de doctor. Am scăpat uşor. Puteam să fiu ucisă.

— Căzusem sub nemţi – povesteşte o octagenară cu ochi mongoli – şi trăiam ghemuiţi în pivniţe. Crăpau de sete nemţii, căci se rupseseră conductele şi nu mai era apă. Ne scoteau cu biciul şi ne trimiteau să le aducem apă cu căldările din Volga. Nu ne duceam. Ne băteau. Pe mulţi dintre ai noştri i-au împuşcat. Am văzut şi copii de şapte-opt ani, ciungi, şchiopi, – victime ale războiului crâncen care s-a desfăşurat aci. Războiul a făcut nenumărate victime în rândurile populaţiei din Stalingrad. Unii oameni au fost executaţi de fasciştii nemţi. Alţii au fost ucişi ori schilodiţi în timpul bombardamentelor şi al luptelor. Unii au pierit de foame. Alţii şi-au găsit moartea luptând împotriva cotropitorilor.

Dar o parte a populaţiei Stalingradului, îndurând toate suferinţele imaginabile, suportând toate lipsurile, a apucat să vadă eliberarea oraşului, înfrângerea fasciştilor, nimicirea lor şi acum să muncească la reclădirea acestui oraş eroic, al cărui nume va rămâne mereu înscris cu litere de aur în istorie. Oamenii pe care-i întâlnim în Stalingrad sunt, în bună măsură, supravieţuitorii. Amintirea războiului este, desigur, vie în amintirea fiecăruia dintre ei. Dacă sunt întrebaţi, ei îşi deapănă amintirile, înflorindu-le din loc în loc cu un zâmbet. A trecut pe lângă ei moarte de atâtea ori şi nu i-a atins. Marea lor patrie s-a zbătut într-o gravă primejdie, dar ei, oamenii sovietici – constructori ai socialismului ieri, constructori ai socialismului astăzi – au înlăturat această primejdie, au sfărâmat fioroasa maşină de război nazistă, au câştigat cea mai mare victorie din toate timpurile, au eliberat pământul lor, vremelnic ocupat de cotropitorii fascişti, eliberând în acelaşi timp nenumărate popoare de sub apăsătorul jug fascist. Astăzi, spre oamenii sovietici se îndreaptă ochii oamenilor muncii de pe întreaga suprafaţă a pământului. Astăzi, nădejdile a sute şi sute de milioane de oameni din întreaga lume, doritori de pace şi libertate, de progres şi de bună stare, se îndreaptă spre Uniunea Sovietică, invincibilul bastion al păcii. Oamenii Stalingradului reconstruiesc oraşul lor. Printre aceşti oameni trăim aici, la Stalingrad. Cu aceşti oameni schimbăm gânduri, impresii, nădejdi. (...) Cartiere întregi de uzine. Cu maşinile – altfel ne-ar fi trebuit o zi întreagă de mers şi tot n-am fi ajuns cu piciorul – ne-am îndreptat spre Uzinele Tractor. S-a perindat, cu acest prilej, sub ochii noştri, aproape întregul oraş. Mici tanchete proaspăt vopsite, aşezate pe socluri de beton, tăiau oraşul în două, desenând o linie când frântă când curbă şi uneori apropiindu-se de Volga până la o sută ori două de paşi.

— Pe aici a fost linia frontului în momentele cele mai critice ale apărării Stalingradului. Monumentul eroicilor apărători ai oraşului l-am găsit într-o piaţă largă şi uscată, plină de schije şi de sfărâmături de fier şi fontă, printre care mijeau buruieni aspre, ţepoase, un fel de ciulini ghimpoşi. Ne-am oprit un moment şi ne-am descoperit în faţa acestui monument, simplu şi măreţ, alcătuit din două tancuri suite pe postamente late de piatră, cu tunurile ridicate în bătaie şi îndreptate cu gurile spre apus, gata parcă să-şi sloboadă focurile spre eventualii noi invadatori. Sunt risipite morminte pe suprafaţa întregului Stalingrad, închise cu grilaje mărunte de lemn şi acoperite cu flori scunde de stepă. (...) Am coborât pe o potecă îngustă, printre ierburi ţepoase şi sfărâmături de obuze, spre Volga. În râpi, adâncituri, adevărate case.

— Aici au fost, în timpul luptelor, posturi de comandă, posturi sanitare de prim ajutor. Deasupra râpii, nemţii erau la mai puţin de o zvârlitură de praştie. (...)

— Acesta e Muzeul Apărării Stalingradului. Avem câteva piese interesante, care merită să fie văzute.  Muzeul, deocamdată, până se va construi o clădire specială, e instalat într-o căsuţă veche, de o construcţie fantezistă, cu pereţii exteriori în multe culori.

— Casa aceasta a aparţinut pe vremuri unui mare negustor din Ţariţân. Construcţia şi decoraţiunile exprimă gustul său. Printr-o întâmplare uşor explicabilă, casa n-a avut soarta celorlalte. E aşezată departe de Volga, într-o ieşitură spre câmp a oraşului, într-un crâmpei de vâlcea, adăpostită oarecum.

— Tovarăşul Stalin a locuit aici, în perioada luptelor de la Ţariţân, când au fost nimicite bandele albe contrarevoluţionare.

— Ne puteţi spune ceva cu privire la trecutul mai depărtat al Stalingradului? Cineva dintre noi a aruncat această întrebare. Bucuroasă, conservatoarea muzeului ne dă lămuriri ample.

— Oraşul acesta e unul dintre cele mai vechi. A fost întemeiat în 1589. Stampele, însemnările şi descrierile lăsate de călătorii străini şi de negustorii ruşi care au trecut pe aici pe la începutul secolului al XVII-lea, ni-l arată ca un punct strategic de apărare, înconjurat de ziduri şi turnuri. În afară de garnizoană – 400 de streliţi – în oraş locuia sărăcimea care se ocupa cu tragerea vaselor în sus, pe Volga. A trecut pe aci şi stăpânirea lui Stenca Razin, mai târziu şi a lui Pugaciov. La 1799, oraşul – numit Ţariţân după râul Ţariţa din apropiere – avea 300 de case şi 1132 locuitori. În 1839, numărul locuitorilor creşte la 5253. La jumătatea secolului al XIX-lea, Volga devine un mare drum maritim. La 1879 s-a construit calea ferată Greaza-Ţariţân şi la 1896, aceea care lega Ţariţânul de Tihareţchi. Oraşul a căpătat în acest timp o mare importanţă economică. Crescând numărul muncitorilor, a luat naştere în oraş şi mişcarea revoluţionară. Au avut loc aci greve muncitoreşti la 1899 şi 1900. Muncitorii de la căile ferate şi hamalii au luat parte la grevele din 1905. Organizaţia Partidului Bolşevic a luat naştere la Ţariţân în 1906 şi a început să aibă o influenţă covârşitoare asupra maselor muncitoare. În 1917, Ţariţânul a trecut prin mari frământări şi guvernul provizoriu a încercat să înăbuşe mişcare revoluţionară condusă de bolşevici, de la 4/17 Noiembrie în acelaşi an, puterea a trecut, mulţumită bolşevicilor, în mâinile Sovietului de deputaţi, muncitori şi ţărani. A început războiul civil. Cazacii contrarevoluţionari au încercuit Ţariţânul, ajutaţi de trupele imperialiste germane care pătrunseseră în sudul Rusiei. Ordojonichidze, care a venit de la Rostov cu soldaţii roşii, a luat conducerea apărării Ţariţânului, care rămăsese singurul punct liber prin care se făcea, din Sud, aprovizionarea tinerei noastre republici cu alimente şi combustibil. Ţariţânul împiedica unirea albilor din Sud cu cei din Răsărit. Spre acest oraş îşi îndreptau forţele lor contrarevoluţionarii. A fost atunci la Ţariţân, trimis de Partid, la 6 Iunie 1918, tovarăşul I. V. Stalin. Oraşul mişuna de spioni şi contrarevoluţionari. Era un adevărat haos. Tovarăşul I.V. Stalin a luat măsurile cerute de împrejurimi. A curăţat oraşul de elementele periculoase. A organizat centrele de aprovizionare. A pus pe picioare Armata Roşie. La începutu lui Iulie a sosit, din Donbas, cu trupe, la Ţariţân, tovarăşul Clim Voroşilov şi a fost numit comandant al frontului de la Ţariţân. În apărarea Ţariţânului, tovarăşul Clim Voroşilov a fost cel mai apropiat colaborator al tovarăşului Iosiv Vissarionovici Stalin. Armata Roşie organizată de tovarăşul I. V. Stalin număra prin Iulie 35, 000 baionete, 3.400 săbii, 100 de tunuri şi 270 de mitraliere. Împotriva acestei armate şi-au aruncat Crasnov şi Denisov forţele lor contrarevoluţionare compuse din 127.000 de baionete, 30.000 de săbii, 610 mitraliere, 75 de tunuri, 20 de avioane şi câteva trenuri blindate. Luptele au fost înverşunate şi albii n-au putut să pătrundă în oraş. La Ţariţân a fost dată lovitura de graţie armatelor contrarevoluţionare ale lui Crasnov, Denisov şi Denichin. Puterea Sovietică a făcut din Ţariţân – care la 10 Aprilie 1925 a primit numele de Stalingrad – un mare centru industrial, unul dintre cele mai de seamă porturi de pe Volga şi un mare nod de cale ferată. Numărul populaţiei a crescut vertiginos sub Puterea Sovietică. În 1941, oraşul număra peste o jumătate de milion de oameni. Aţi văzut Stalingradul. Aţi văzut şi ruinele, aţi văzut şi noile edificii. Avem o statistică. Iată ce spunea ea:în Stalingrad au fost distruse, în cursul acestui ultim război, 40.000 de case, 120 km linii de tramvai, 30 km din reţeaua de canalizare, 14 parcuri, Institutul de pedagogie, Institutul de medicină, 4 Institute de chimie...

Femeia continuă să citească la nesfârşit cifre. Apoi adăugă:

— Ştiţi câţi locuitori se aflau în Stalingrad în momentul capitulării lui von Paulus? 1.515... Pe pereţi atârna în rame, acoperite cu sticlă subţire, pentru a fi ferite de măcinarea timpului, fotografii rare:I. V. Stalin şi Clim Voroşilov, Budionâi şi Ordojonichidze în anii lor tineri, în anii Marei Revoluţii proletare din Octombrie şi ai războiului civil. Exemplare rare din „Raboci soldati“. Iată predarea lui von Paulus şi a statului său major în subsolul casei în care acum se află un magazin alimentar, von Paulus, în timp ce i se ia interogatoriul într-o peşteră dintre ruini;cisme uriaşe de pâslă, pe care nemţii le încălţau peste bocanci spre a nu le degera picioarele.

— Tot le-au degerat picioarele – spune cineva de lângă mine. Un bici, – simbolizând „noua ordine“ pe care fasciştii germani năzuiau s-o stabilească în lume.

— Biciul a fost găsit la ofiţerii de stat major ai lui von Paulus. Steaguri hitleriste, o sumedenie. Câteva găleţi de decoraţii naziste. Ştampilele unităţilor hitleriste, care au fost nimicite ori capturate la Stalingrad. Şi lângă toate acestea, o sabie de mare preţ. Sub o boltă de sticlă, o scrisoare.

— Scrisoarea de felicitare trimisă tovarăşului I. V. Stalin de către preşedintele Roosevelt. Roosevelt preamăreşte Uniunea Sovietică şi întreaga ei armată, preamăreşte geniul tovarăşului I. V. Stalin. Semnătura gravă, înflorită, a fost făcută de o mână bătrână, tremurătoare. Daruri trimise Stalingradului de către Cehoslovacia, eliberată de jugul hitlerist de către Armatele Sovietice. Leningradul, după ce a sfărâmat lunga şi greaua blocadă, a trimis Stalingradului, în dar, un bust de porţelan al lui I. V. Stalin. Când au auzit vestea strălucitei victorii, Indonezienii au trimis Stalingradului un vechi drapel al lor de luptă. Drapelul e verde, în mijlocul lui, desenată, o pasăre. Muncitorii din Londra au trimis apărătorilor Stalingradului o carte de aur cu mii şi mii de semnături. Lucrătorii din Franţa au dăruit Stalingradului o placă comemorativă, iar oraşul Praga, o mare cupă de cristal. Haile Selasie, Negusul Abisiniei, a trimis din Adis-Adeba, Stalingradului, un vechi scut acoperit cu catifea brodată cu aur. Opt sute de muncitori englezi şi-au brodat numele pe o faţă de masă pe care au dăruit-o Stalingradului. Sub sticlă, în rame, ordinele de zi ale lui I. V. Stalin când apăra Ţariţânul şi-i zdrobea pe contrarevoluţionari.

Apoi zeci şi sute de documente din timpul bătăliei Stalingradului.

— Muzeul e cu totul neîncăpător. Numeroase piese, neavând unde le expune, le păstrăm în lăzi, până la construirea clădirii speciale a Muzeului Apărării Stalingradului. O femeie voinică, oacheşă, cu obraz frumos şi sprâncene arcuite, îngrijeşte de acest muzeu şi dă, cu însufleţire, explicaţii.

— Vreţi! să ne lăsaţi amintire câte o semnătură? Iscălim în cartea groasă a muzeului care poartă pe fiecare pagină impresii, însemnări, zeci şi zeci de iscălituri. Siao îşi pune cel dintâi semnătura lui care seamănă cu o floare cu petale răsucite, apoi iscăleşte Damdin Surun – o linie verticală frântă, împletită. Li Ghi En ocupă o jumătate de pagină, Pablo Neruda un singur rând, sub care aşterne, ca şi cum ar pune o parafă, o semnătură clară, groasă, apăsată.

Întorc paginile în urmă. Găsesc iscălituri în arabă, în persană, în georgiană, în ebraică.

— Pe aici au trecut călători din toate unghiurile pământului.

— Şi vor mai trece. Stalingradul e o dată în istoria lumii.  (...)

O pornim iarăşi şi iarăşi în mici grupuri, să ne plimbăm prin Stalingrad. Somnul nu se lipeşte de noi. Până spre ziuă umblăm. Acum, când ochii noştri s-au învăţat cu aceste privelişti, ne îndreptăm tot mai mult de marginea fluviului ale cărui ape, înainte de răsăritul lunii, par negre, ca de cerneală, şi ne purtăm paşii pe înguste şi întortochiate străzi lăturalnice. Printre ruine întâlnim tot mai des ochiuri mici de ferestre luminate, coşuri din care fumul se înalţă în fuioare subţiri de pe vetre. Viaţa a învins. Viaţa continuă.

Păstrăm în minte imaginea Stalingradului, cum a arătat el înainte de a fi nimicit, şi mai clar, imaginea Stalingradului de mâine, oraş uriaş cu trei milioane de locuitori, cu sute de fabrici şi uzine. Dar o întrebare stăruie în mintea fiecăruia dintre noi:cum s-au desfăşurat aici luptele, pe această fâşie de pământ ars, răscolită, plină încă de ţăndări de schijă? Nici în Stalingrad, nici în împrejurimile lui, până departe, n-ai putea umbla desculţ. Dai peste morminte unde nici nu te aştepţi şi unde nici nu te aştepţi întâlneşti schele viguroase, stive de scânduri, grămezi de cărămizi şi varniţe, clădiri ale căror temelii abia s-au ridicat de un cot de la pământ. Da. Viaţa a învins. Viaţa continuă. Pe Volga plutesc vase, în sus, în jos, târând după ele lungi şlepuri. Pe cerneala apei, vapoarele aruncă mănunchiuri de lumini care sparg întunericul.

— Vom pleca mâine?

— Nu. Poimâine.

Era dimineaţă. Ne strânsesem cu toţii în faţa hotelului „Inturist“. Căldura stepei nu se năpustise încă asupra noastră cu toată vigoarea ei. Doar Pablo Neruda începuse să-şi şteargă fruntea înaltă şi largă, cu batista. Însoţitorilor noştri, obişnuiţi, li se adăugase un general înalt, voinic, blond – comandantul garnizoanei Stalingrad.

— Am participat de la început şi până la sfârşit la bătălia Stalingradului. Voi încerca să vă reamintesc aici la faţa locului, cum s-a desfăşurat bătălia aceasta. Am scos carnetul de note, creionul. Am fost cândva, când eram tânăr, reporter. M-ar bucura să ştiu că am rămas încă.

— În vara anului 1942, Patria noastră era în mare parte sub călcâiul cotropitorilor fascişti. Hitler aruncase împotriva Uniunii Sovietice cele mai bune trupe pe care le avea şi le înarmase cu ultimele modele de avioane, tancuri şi tunuri. Alt front, în afară de cel din Uniunea Sovietică, aproape că nu exista. Englezii şi Americanii făgăduiseră că vor deschide al doilea front în apusul Europei, însă făgăduiala nu şi-o ţinuseră. De fapt, Uniunea Sovietică lupta singură împotriva armatelor hitleriste şi ale sateliţilor care-i invadaseră teritoriul. Leningradul era încercuit. Moscova continua să fie ameninţată. Armatele fasciste se îndreptau asupra Stalingradului. Planul nebunesc al lui Hitler era de a înfige un pinten adânc în frontul nostru din Sud, de a cuceri dintr-o lovitură Stalingradul şi apoi, îndreptându-şi armatele în sus, pe Volga, să atace Moscova dinspre Răsărit, s-o cucerească şi, în sfârşit, să nimicească Puterea Sovietică şi să devină stăpânul poporului nostru. Comandantul suprem al Armatei Sovietice, tovarăşul I. V. Stalin, a văzut clar ce urmăreşte acest plan militar şi a ordonat întărirea fortificaţiilor Stalingradului. La cuvântul tovarăşului I. V. Stalin, 150.000 de oameni din Stalingrad au lucrat la construirea întăririlor, în vederea apărării. N-aş vrea să lungesc povestea. În Iulie 1942, inamicul a pătruns prin frontul nostru din Sud şi a împins pintenul de fier al armatelor sale motorizate spre Stalingrad. Două sute patruzeci de divizii fasciste presau asupra Armatelor Sovietice. În August 1942 a început bătălia pentru Stalingrad. Fasciştii au aruncat asupra oraşului, într-o singură zi, 2000 de bombardiere. Stalingradul a suferit un bombardament îngrozitor. Duşmanii aruncau bombe explozive şi bombe incendiare. A pierit, cu toate măsurile luate, multă populaţie civilă.

— Pe străzile Stalingradului s-au ridicat, în ciuda bombardamentelor aeriene care continuau, baricade. Inamicul s-a apropiat de oraş. Bombardamentele aeriene înteţite, erau completate cu bombardamente de artilerie. Dar în uzine n-a încetat o singură clipă lucrul. Uzinele procurau armament pentru apărarea Stalingradului. Când a fost greu, muncitorii Uzinei „Tractor“ şi ai Uzinei „Octombrie Roşu“ s-au înarmat şi au ţinut frontul. Orice om care putea să poarte o armă ajuta la apărarea oraşului. Atunci am alcătuit aici, la Stalingrad, miliţia populară. Hitler poruncise ca Stalingradul să fie cucerit până la 25 August. Avea nevoie de acest succes. Începuse Septembrie şi Stalingradul rezista. Alături de nemţi au venit pe frontul Stalingradului italieni şi români. Stalingrad măcina zi de zi, oră de oră forţele fasciste. Pe la mijlocul lui Septembrie, când situaţia devenise extrem de critică, tovarăşul I. V. Stalin a încredinţat apărarea Stalingradului tovarăşului general Ciuicov. Misiunea tovarăşului general Ciuicov era de a nu preda cu nici un chip oraşul. Ne depărtăm de Volga, străbatem oraşul în curmeziş, urcăm o colină.

— Acesta e Goranul Mamaev. O cazemată săpată adânc în coastele colinei.

— Aici a fost mult timp postul de comandă al armatei a 62-a care apăra Stalingradul. Aici, în bătaia armelor nemţeşti, a locuit tovarăşul comandant general Ciuicov. Colina e frământată, ruptă, spartă de obuze, străbătută de tranşee şi gropi, uscată. Iarbă aspră, mărăcini şi scaieţi o acoperă. Oraşul a rămas în urmă. Dincolo de oraş, Volga. Tăcere, pe aici pe unde a răsunat vuietul cumplitei bătălii. În depărtare, coşurile marilor uzine fumegă. Trece, în sbor înalt, un avion de pasageri, spre gurile fluviului, spre Astrahan. Pace şi linişte.

— În timpul în care se dădea aici lupta, am scris poemul meu despre Stalingrad şi despre I. V. Stalin, şopteşte Pablo Neruda. Trăiam pe coastele Pacificului, la mii de kilometri depărtare, dar inima mea era aici. Atunci, în iarna lui 1942-1943, întreaga omenire aştepta cu sufletul la gură rezultatul acestei uriaşe bătălii. Aici se hotăra soarta războiului şi a lumii.

— Sute de tancuri nemţeşti se îndreptau spre oraş. Mii de guri de tunuri şi mii de avioane aruncau fier şi foc peste Stalingrad. Tovarăşul I. V. Stalin ţinea legătura permanentă cu comandantul apărării, primea informaţii, dădea indicaţii. Hitleriştii au pătruns în oraş, au cucerit o parte a lui. Comandamentul apărării s-a mutat sub râpă, la câţiva paşi de Volga. Ostaşii sovietici s-au bătut pentru fiecare palmă de pământ. Grupuri de câţiva soldaţi numai au ţinut zile şi nopţi întregi poziţii împotriva unor forţe de zece şi de douăzeci de ori mai mari. În fruntea apărării s-au distins comuniţii şi comsomoliştii. Pentru fiecare cartier şi pentru fiecare casă s-au dat lupte înverşunate. S-au dat lupte pentru apartamente şi pentru odăi. Ne-au venit la timp indicaţiile tovarăşului I. V. Stalin asupra chipului în care trebuiesc duse luptele de stradă. Ne-am conformat lor. Pierderile inamicului erau din ce în ce mai grele.

Coborâm colina spre oraş. Trecem iarăşi printre gropi şi tranşee. Călcăm pe schije şi ştim că ţărâna aceasta, pe care acum o spulberă vântul care s-a iscat şi a prins aripi, a fost îmbibată cu sânge. Cu sânge omenesc. Am străbătut oraşul. Am trecut pe lângă Monumentul Eroilor Stalingradului. Cele două tancuri masive dorm pe piedestalele lor, cu ţevile tunurilor ridicate. Ne oprim în faţa unei case cu etaj, pe jumătate ruptă de bombe, păstrând încă pe zidurile ei urmele negre ale focului care a încercat s-o mistuie.

— Aceasta este „Casa Pavlov“. I se spune aşa după numele soldatului Iacov Pavlov care a ocupat-o, alungându-i pe hitlerişti şi care a păstrat-o până la sfârşit, împotriva celor mai furioase atacuri inamice, cu un grup de numai trei-patru oameni. Era un punct de sprijin. Iacov Pavlov nu l-a cedat. „Casa Pavlov“ va fi păstrată, în cadrul oraşului care se reconstruieşte aici, aşa cum arată astăzi, aşa cum a arătat în timpul luptelor. Mă gândesc la acest Iacov Pavlov. Mă gândesc la eroii din „Tânăra Gardă“ a lui Alexandru Fadeev. Mă gândesc la pilotul Mareseev, eroul lui Boris Polevoi din „Povestea unui om adevărat“. Mă gândesc la Zoia Cosmodemianscaia. Oameni sovietici. Eroi sovietici. În timpul crâncenului ultim război, poporul sovietic şi-a arătat înaltele lui virtuţi, marea lui dragoste pentru Patria Sovietică şi pentru Puterea Sovietică, marea lui dragoste pentru I. V. Stalin.

— Spre sfârşitul lui Septembrie, cu preţul vieţii a mii şi mii de soldaţi, hitleriştii au ajuns în centrul oraşului. Atunci au pus stăpânire şi pe partea de sud a Stalingradului. Mamev Gorganul era păstrat. În niciun punct inamicii n-au atins Volga. S-au uitat la ea, dar de ajuns la apele ei n-au ajuns. Sosise iarna. Nu trecuse zi în care să nu se dea lupte, uneori corp la corp şi nu exista oră de zi sau de noapte în care să înceteze focul. Ne-au venit ajutoare. Artileria grea sovietică a început a-i bombarda pe nemţi de pe celălalt mal al fluviului. În unele locuri, aşa cum arată şi linia de demarcaţie, linia frontului era abia la o sută şi ceva de paşi de Volga. Nu ne-am mulţumit să ne apărăm. Am trecut, zi şi noapte, la contraatacuri. N-am dat răgaz inamicului să se odihnească, să se refacă, să se simtă singur pe pământ cotropit. L-am izbit mereu şi mereu. Tovarăşul I. V. Stalin a pregătit atunci lovitura care avea să uimească lumea şi să hotărască soarta războiului. Armata fascistă a fost tot mai mult împinsă către Stalingrad, tot mai mult măcinată la Stalingrad. Dar forţele sovietice care aveau să încercuiască şi să nimicească armata fascistă germană, se pregăteau. Se pregătea ofensiva şi la Stalingrad. Armata Sovietică a adus aci mii de tancuri, de tunuri, de aruncătoare de flăcări, căci duşmanii trebuiau scoşi din gropi, din pivniţe, dintre ruine. Şi ofensiva a început la 19 Noiembrie 1942, puternică, năvalnică. Frontul german a fost spart. Peste douăzeci de divizii încercuite. Paulus a venit la Stalingrad. Fasciştii încercuiţi s-au grupat pentru rezistenţă. Dar totul a fost zadarnic pentru ei. Izolaţi, fără posibilitatea de a se aproviziona – au mâncat caii unităţilor româneşti de cavalerie – aveau un singur mijloc de salvare:să se predea. Li s-a făcut această propunere din ordinul tovarăşului I. V. Stalin, care voia să se evite o inutilă vărsare de sânge. Dar Paulus primise ordin să reziste până la ultimul om. A trebuit să cucerim Stalingradul casă cu casă, stradă cu stradă. Fasciştii erau demoralizaţi, bolnavi, rupţi şi flămânzi. Paulus continua să dea ordine să se reziste. Totuşi, contrar ordinelor sale, spre sfârşitul lui Ianuarie 1943, strânse fără scăpare în focul nimicitor al Armatelor Sovietice, unităţi germane au început a se preda. Străbăteam iarăşi oraşul printre ruine şi măreţe clădiri noi. Am revenit în faţa hotelului „Inturist“.

— Aici se află magazinul „Universal“. Clădirea a fost refăcută. Magazinul s-a redeschis. În noaptea de 30 Ianuarie 1943, în pivniţa acestui magazin a fost capturat generalul feld-mareşal von Paulus, comandantul forţelor germane de pe frontul Stalingradului... Soarele, ajuns la amiază, s-a înteţit. Dogoarea a năvălit asupra oraşului. Salcâmii cu trunchiurile sparte, cu crengile retezate au dat lăstare noi care leagănă frunziş tânăr în vânt. S-au adunat în jurul nostru câţiva copii. Au ascultat şi ei povestirile generalului înalt şi voinic – o poveste pe care o trăiseră. Pe obrazul lor juca lumina puternică a zilei de vară. În ochii lor deschişi peste lume, vibra viaţa. Oraşul cu ruini negre, care fusese al morţii, se pierdea parcă tot mai mult în trecut”.

 

""