Autor 37408 vizualizări


La început, violenţa foştilor învinşi la adresa germanilor a fost larg răspândită şi s-a manifestat liber, uneori cu aprobarea tacită a trupelor aliate, şocate de ceea ce descoperiseră la Dachau, Buchenwald, Bergen-Belsen şi în alte lagăre de concentrare, unde prizonierii şi-au ucis foştii gardieni, dezlănţuind o frenezie a violenţei. Magazinele au fost devastate, civilii germani, ucişi.

Dacă în Germania astfel de atrocităţi au fost controlate relativ rapid de forţele de ocupaţie, în alte părţi, mai ales din Europa Centrală şi de Est, comunităţile de etnici germani au fost victimele unei uri fără limite. Poate cel mai dificil a fost pentru germanii din regiunea sudetă, consideraţi trădători indiferent dacă fuseseră sau nu simpatizanţi ai naziştilor.

Ura era propagată peste tot: un preot catolic a declarat că porunca creştină care afirma să-ţi iubeşti aproapele nu se aplica germanilor. Previzibil, astfel de expresii ale urii au dat naştere unor violenţe groaznice. Germanii au fost daţi afară din case, proprietăţile le-au fost jefuite, au fost închişi în lagăre de concentrare şi maltrataţi. În mod paradoxal, internarea într-un lagăr era de preferat. În afara lagărelor, diferite miliţii şi grupuri de acţiune comunistă au asaltat şi ucis germani după bunul lor plac. Într-o singură zi, la Aussig, pe 31 iulie 1945, au fost masacraţi sute de germani. Au existat şi mii de sinucideri.

Dresda, februarie 1945. Aliații se apropiau tot mai mult de victoria finală, iar marile orașe ale Germaniei erau o țintă pentru avioanele de bombardament.

Până în toamna anului 1947 au fost alungaţi din Cehoslovacia circa trei milioane de etnici germani, o cifră oficială probabil mult depăşită de realitate. E valabil şi pentru estimările celor ucişi – între 19.000 şi 30.000, cu toate că numeroşi istorici, invocând violenţele, malnutriţia şi bolile, sugerează cifre de câteva ori mai mari. În total, cel puţin 12 milioane de germani au fost deportaţi din Europa Centrală şi de Est în zonele ocupate ale Germaniei, care nu erau deloc pregătite să îi primească, sosirea refugiaţilor fiind departe de a fi una călduroasă. Estimările vorbesc de 500.000 de germani care şi-au pierdut viaţa în timpul expulzărilor, soarta altor 1,5 milioane rămânând necunoscută. 

Minorităţile germane din România, Ungaria şi Iugoslavia au fost deportate în masă în Uniunea Sovietică, cu consecinţe la fel de teribile. Nu doar germanii au fost ţinta răzbunării, ci şi cei care colaboraseră cu regimuri fasciste, precum ustaşii croaţi, slovenii colaboraţionişti, ucrainenii sau ruşii din trupele generalului Vlasov.

Liderii celui de-al Treilea Reich: fugă, sinucidere, judecată

În privinţa liderilor celui de-al Treilea Reich, câţiva dintre ei scăpaseră de soarta care îi aştepta, sinucigându-se: Joseph Goebbels, ministrul propagandei, Martin Bormann, mâna dreaptă a lui Hitler şi conducătorul de facto al partidului nazist (rămăşiţele sale pământeşti au fost descoperite şi identificate câteva decenii mai târziu, nu departe de buncărul din Berlin), Robert Ley, liderul Frontului Muncii, şi Heinrich Himmler, şeful SS şi al poliţiei germane.

Unii dintre cei capturaţi, precum Rudolf Höss, comandantul lagărului de la Auschwitz, au fost predaţi Poloniei, condamnaţi la moarte şi executaţi. Alţii, precum Adolf Eichmann, creierul din spatele „soluţiei finale”, au dispărut fără urmă în America de Sud, trecând prin Italia sau Spania şi beneficiind, nu de puţine ori, de ajutor din partea unor reţele aparţinând Vaticanului.

Procesul de la Nürnberg (1945). Pe rândul din mijloc, de la stânga la dreapta: Hermann Goring, Rudolf Hess, Joachim von Ribbentrop, Wilhelm Keitel.

Însă Aliaţii au reuşit să captureze 21 de figuri marcante ale regimului nazist, printre care Hermann Göring, cândva succesorul lui Hitler, deşi în ultimele zile acesta îl considerase trădător pentru încercările de a ajunge la un armistiţiu cu Aliaţii, Joachim von Ribbentrop, fost ministru de Externe, Hans Frank, guvernator general în Polonia, sau Rudolf Hess, adjunctul lui Hilter în partidul nazist până la „fuga” sa în Scoţia în mai 1940. Comandanţii armatei au fost şi ei incluşi printre cei care urmau să fie judecaţi: Wilhelm Keitel, şeful Înaltului Comandament al Armatei (OKW), Alfred Jodl, şeful său de Stat Major, Erich Raeder, comandantul Marinei Militare până în 1943 (Kriegsmarine), şi Karl Dönitz, succesorul lui Raeder şi apoi al lui Hitler, după sinuciderea acestuia în 30 aprilie 1945, al doilea şi cel din urmă cancelar al celui de-al Treilea Reich. 

În acest grupaj apărut în numărul 220 al revistei Historia mai puteți citi și:

•Capitularea Germaniei, folosită și astăzi de Rusia ca instrument de propagandă
•7 martie: Plan în 10 puncte de comunizare a României
•„Transformarea” Armatei Române

Acest text este un fragment din articolul „Anul 1945” apărut în numărul 220 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei în perioada 27 mai-26 iunie 2020, dar și în format digital pe paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum