1929-1933: America în colaps. Istoria Marii Crize Economice

Autor 14843 vizualizări


În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea, omenirea a avut de-a face cu mai multe situații ce aveau să fie caracterizate drept „crize economice”. Cu o astfel de situație ne confruntăm în momentul actual. Nici una din crize nu a avut însă intensitatea celei din 1929 – 1933, cunoscută sub numele de „Marea Depresiune”. Și atunci, ca și acum, cel mai puternic afectate au fost Statele Unite ale Americii. Economia și societatea americană au ajuns în patru ani de zile pe marginea prăpastiei, fiindu-le necesari încă și mai mulți ani pentru a se redresa. Faliment, șomaj, sărăcie, foamete sunt doar câteva din cuvintele intrate în vorbirea curentă a americanilor în această perioadă. Cauzele „Marii Depresiuni” seamănă izbitor de mult cu cele ce au determinat situația actuală. Efectele încă nu… Să sperăm că nici nu vor ajunge!

Prosperitatea anilor ‘20

Economia în anii ‘20 a avut caracteristici speciale în S.U.A. Cu excepția unui scurt răstimp de la începutul decadei, perioada a fost una extrem de prosperă. Dacă între 1910-1919 venitul național a crescut cu 10%, în perioada 1920-1929 acesta a crescut cu 93%. Intervenția guvernului în afaceri era foarte mică, aplicându-se principiul „laissez-faire”, adică economia să fie liberă să-și stabilească direcțiile de dezvoltare. De altfel, președintele Waren G. Harding afirma că, „această țară, are nevoie de mai puțină implicare a guvernului în afaceri și de mai multă implicare a afacerilor în guvernare”. Cel mai bine reflectă dezvoltarea economiei americane, industria automobilului. În 1920 erau fabricate peste 8 mili oa ne de automobile, iar în 1929 s-a ajuns la 23 de milioane. Piața era dominată de companiile Ford și General Motors.

Industria automobilului, ajungând cea mai importantă, stimulează la rândul ei alte industrii – cele producătoare de oțel, cupru, sticlă, vopsea, cauciuc. Automobilul a influențat dezvoltarea de autostrăzi, stații de benzină, moteluri și supermarketuri. Exista o vorbă care spunea:„De ce trebuie să studiezi ce se schimbă în această țară, când îți pot spune ce se întâmplă în doar patru litere:A-U-T-O”. Alături de automobil s-au dezvoltat industria chimică, aviatică, s-a extins folosirea electricității, iar construcțiile de locuințe au cunoscut o adevărată ex plozie în perioada anilor ‘20. Existau desigur și industrii care mergeau mai prost:minieră, textilă, unde producțiile au fost slabe în acești ani.

„Predestinați să se îmbogățească fără a munci”

Alte caracteristici importante ale cursului economic american au fost reprezentate de publicitate, credit și speculație. Reclama era tot mai pre zentă. Ziarele, poșta, radioul era bombardate cu reclame ce-i îndemnau pe oameni să cumpere un produs sau altul, și această campanie publicitară dădea roade. Așa cum afirmase și președintele Coolidge reclama devenea „sufletul comerțului”. Sistemul creditelor s-a extins foarte mult. În 1929 valoarea acestora ajunsese la 3 miliarde de dolari;3 din 5 mașini și 80% din radiouri au fost cumpărate pe credit. Băncile sau societățile creditoare s-ar fi aflat într-un mare impas dacă debitorii și-ar fi pierdut slujbele și n-ar mai fi fost capabili să-și plătească datoriile. Prosperitatea (care s-a dovedit a fi aparentă) i-a determinat însă atât pe creditori cât și pe creditați să meargă mai departe cu acest sistem. În anii ‘20 din ce în ce mai mulți americani au început să pună tot mai mulți bani în investiții și să facă speculații bursiere, începând să creadă că „sunt predestinați să se îmbogățească fără a munci”. Prețul acțiunilor companiilor crește până la cote nebănuite, care nu reflectă valoarea lor reală, ce era mult mai mică. Oameni de toate condițiile au început să facă speculații. Scott Fitzgerald spunea că în 1929, când a făcut o călătorie la New York, a avut surpriza să afle că bărbierul său favorit se retrăsese din afaceri, după ce câștigase 500.000 de dolari în urma speculațiilor cu acțiuni. Neajunsurile majore ale acestui sistem nesănătos aveau să se vadă foarte clar odată cu izbucnirea crahului din octombrie 1929. Agricultura americană s-a aflat într-o pasă proastă în anii ‘20. După terminarea Primului Război Mondial, prețurile produselor agricole au început să scadă în momentul în care agricultura din Europa s-a pus pe roate, americanii pierzând astfel o importantă piață de desfacere. Foarte mulți fermieri au părăsit mediul rural plecând spre zonele urbane, unde sperau că vor avea o viață mai bună (au plecat la oraș 3 milioane de fermieri până în 1929).

O imagine reprezentativã pentru Marea Depresiune: Mama migrantã (fotograf: Dorothea Lange)

O imagine reprezentativã pentru Marea Depresiune:Mama migrantã (fotograf:Dorothea Lange)

În 1929, din produsul național brut, agricultura mai dădea doar 10% în timp ce venitul fermierilor era de doar 943 dolari pe an. Măsurile încercate de guvern pentru a scoate agricultura din criză (Copper-Volstead Act-1922, Intermediate Credits Act -1923 sau McNary-Haugen Act-1924 și 1927) nu au avut succes. Numărul fermelor ipotecate a crescut foarte mult și foarte mulți fermieri și-au abandonat îndeletnicirea, că utându-și de lucru la oraș. Caracteristicile care vor marca însă societatea americană în anii ‘30 vor fi cu totul altele. Dacă spusele președintelui Coolidge care afirma că „afacerea din America este afacerea însăși” s-au confirmat în mare măsură, cele ale lui Harding referitoare la starea de „formalitate, renaștere și seninătate” care trebuiau să caracterizeze deceniul al treilea au fost în mare parte infirmate de evenimentele petrecute ulterior.

Cauzele crizei

Puțini, dar… bogați!

Prosperitatea americană avea să cunoască un sfârșit abrupt în anul 1929, odată cu izbucnirea marii crize economice. În 1929, sistemul economic american a cunoscut o schimbare brus că într-o scurtă perioadă de timp, trecându-se practic de la prosperitate la o criză economică foarte severă. Criza a fost rezultatul unor slăbiciuni majore ale economiei, slăbiciuni care s-au acumulat și s-au accentuat pe parcursul întregii perioade a anilor ‘20. S-au identificat mai multe cauze care au determinat colapsul economic din 1929.

Distribuția inechitabilă a venitului a constituit una dintre principalele cauze ale crahului. În 1929, 200 de corporații controlau jumătate din industria Americii. În același an 0, 1% din familiile americane bogate, aveau un venit egal cu cel al 42% din familiile de la baza societății, adică aproximativ 24.000 de familii aveau un venit egal cu 11, 5 milioane de familii americane mai puțin înstărite. Veniturile celor bogați creșteau mult mai repede decât al celorlalte categorii sociale. Această stare de lucruri însemna de fapt că orice scădere a cheltuielilor și investițiilor acestor oameni foarte bogați ar fi dus la reacții financiare neplăcute, lucru ce s-a și întâmplat de altfel. Aceste evenimente au fost posibile și din cauză că guvernul nu făcea nimic împotriva politicii marilor industriași și bancheri, pentru a limita în vreun fel deciziile deseori aberante ale acestora.

Supraproducția și speculațiile nelimitate

Oaltă cauză importantă a crizei a fost supraproducția. Capacitatea de producție a națiunii era mai mare decât capacitatea de consum dat fiind că o mare parte a venitului național era deținut o mică parte a populației care bloca acest venit în economii și acțiuni și nu cheltuiau destul de mult, în timp ce baza societății (fermierii și muncitorii) avea o mică parte din venit și nu putea să cumpere tot ce se producea.

S-a mai adăugat și faptul că producția creștea mult mai repede decât salariul – între 1923-1929 producția a crescut cu 32 %, în timp ce salariul a crescut cu doar 8%. Politica acordării cu ușurință a creditelor a dus la o expansiune dezordonată a acestora, iar speculațiile nelimitate au dus și ele la agravarea situației economice. Datoriile statului și particularilor, care se ridicau la 150 milioane de dolari, de multe ori nu mai puteau fi rambursate la timp. Speculațiile au ridicat valoarea acțiunilor și proprietăților la cifre care depășeau cu mult valoarea lor reală. Iată cum au evoluat prețurile acțiunilor unor companii importante între martie 1928 și septembrie 1929:American Can – de la 77, la 181, 7;American Telephone and Telegraph – 179, 5 – 304;Anaconda Cooper – 84, 5 – 131, 5;General Electric – 128, 7 – 396, 2;General Motors – 139, 7 – 172, 7;New York Central – 160, 5 – 256, 3;U.S. Steel – 158 – 261, 7. Bursa s-a transformat practic, în urma speculațiilor, dintr-o piață de valori, într-o sală de jocuri. Organizațiile „rechin” s-au înmulțit peste măsură, mărind astfel riscurile celor ce se aventurau să facă speculații.

Prețurile erau menținute la un nivel artificial, și tot artificial a fost susținut nivelul vânzărilor ce depășeau puterea de cumpărare a veniturilor și salariilor. În momentul când astfel de practici nu au mai putut susține piața, criza s-a produs. La declanșarea crizei a contribuit serios și faptul că o parte din marile industrii nu s-au confruntat cu aceeași stare de prosperitate cu care s-au confruntat celelalte industrii. Industria minieră, cea textilă și cea de încălțăminte se aflau mult în urma altor ramuri industriale care au avut mari profituri. Agricultura se afla și ea în impas și alături de cele amintite mai sus nu mai contribuia cu mare lucru la venitul național, dar contribuia la accentuarea stării de supraproducție. Veniturile fermierilor și muncitorilor din industriile neprofitabile erau prea mici ca să le permită să participe la reducerea deficitului dintre producție și consum.

Președintele Herbert Hoover

Președintele Herbert Hoover

Sistemul bancar american era fragil, ridicat pe baza unui număr mare de unități financiare independente, care nu puteau face față unor situații de criză. În aceste condiții căderea unei unități avea consecințe nefaste și asupra celorlalte. S-a adăugat și faptul că oamenii de afaceri, în momente de criză, se ghidau după principiul „scapă cine poate” și în loc să contribuie la stoparea crizei încercau să se salveze pe ei înșiși, ducând de cele mai multe ori la prăbușirea propriului sistem. Politica dusă de guvernul american a avut și ea o contribuție importantă la criza care avea să vină. Guvernul federal a favorizat o politică monetară expansionistă atunci când prețurile erau în urcare și deflaționistă când erau în scădere;a fost practicată o politică vamală care a îngreunat exporturile, din cauza tarifelor vamale foarte ridicate practicate de SUA, producătorii americani fiind astfel privați de importante piețe de desfacere. Datoriile pe care le aveau țările europene față de Statele Unite după Primul Război Mondial n-au putut fi rambursate și acest lucru a avut partea lui de vină la destabilizarea sistemului financiar american. Păcatul cel mai mare al guvernului era acela că intervenea foarte puțin în afaceri. O implicare mai mare a statului ar fi putut duce la evitarea situației din octombrie 1929.

Crahul din octombrie 1929

Norii negri… nebăgați în seamă

Crahul din 1929 a fost precedat de o creștere economică spectaculoasă, fără precedent în istoria SUA. Pe piața de acțiuni s-a înregistrat un adevărat „boom” care a făcut ca indicele industrial Dow-Jones să crească foarte mult într-un interval scurt de timp (de la sfârșitul lui 1928, până la începutul lui 1929, indicele Dow-Jones a crescut cu aproape 300 de unități). Acest „boom” continua să se mențină atâta timp cât cumpărătorii de acțiuni erau dispuși să dea sume mari pe acțiuni în speranța că acestea vor crește și mai mult. Numărul de acțiuni de pe piața bursieră a crescut într-un ritm amețitor.

În 1923 pe piața de schimb din New York se aflau 236 milioane de acțiuni;în 1926, numărul lor ajunsese la 451 de milioane, iar în 1929 la 1.125 milioane. Prețul acțiunilor companiilor naționale a crescut și el foarte mult, în 1929 valoarea totală a acțiunilor de pe piața din New York ajungând la 87 miliarde dolari, cu mult peste valoarea lor reală. Această politică a speculațiilor nu avea cum să dureze la infinit.

Semnele de panică au început să apară. La începutul anului 1928 s-a profilat o primă criză a pieței de acțiuni, dar aceasta a fost stopată în momentul în care un mare grup de afaceriști a început o campanie de cumpărare a acțiunilor General Motors și Radio Corporation of America, lucru ce a redat încrederea cumpărătorilor de acțiuni și speculațiile au continuat în același ritm. O altă fisură în acest cerc aparent profitabil a apărut la sfârșitul anului 1928, când un număr de solicitanți de credite au cerut în locul acestora bani gheață, iar cererea nu le-a putut fi satisfăcută pentru că banii nu existau. Câțiva deținători de acțiuni, având suspiciuni în privința acestui sistem, și-au vândut stocurile când prețul lor era încă bun, dar gestul nu a fost luat în seamă. Semne și mai clare ale crizei s-au manifestat în vara anului 1929. S-a înregistrat o scădere considerabilă a numărului de șantiere de construcție. Ca urmare, investițiile nete în domeniul construcțiilor au scăzut la 216 milioane dolari pentru tot restul anului, cu mult mai puțin decât în 1928. În același timp, creșterea pieței ajunsese la niște proporții aproape iraționale, care nu se puteau menține la acest nivel foarte mult timp. Totodată au scăzut foarte mult vânzările de bunuri de larg consum către populație.

Indicii de producție industrială au început să scadă în iulie 1929, iar oferta de locuri de muncă s-a limitat onsiderabil. Bursa, care era animată de succesul ultimilor ani, a acordat prea puțină importanță acestor semnale, dar la începutul lui septembrie disfuncționalitățile au apărut pe Wall Street. Piața însă a rezistat și la începutul lui octombrie speculațiile cu acțiuni depăsind 6 miliarde de dolari.

Marțea neagră

Pe 22 octombrie, președintele National City Bank își permitea încă să afirme că „nu cunosc să fie ceva în neregulă cu bursa de valori, cu afacerile importante sau cu organismele bancare”. Ziua următoare însă, prețurile au scăzut dramatic și toată lumea a încercat să scape de acțiuni. Pe 24 octombrie, 13 milioane de acțiuni și-au schimbat proprietarul. Bancherii au format un cartel care să salveze piața de valori de la dezastru. S-a aranjat o întrevedere la care au participat reprezentanții celor mai importante bănci:A. Mitchell de la „National City”, Albert H. Wiggin de la „Chase Na tional”, George F. Baker de la „First National”, William C. Potter de la  „Guaranty Trust” și Thomas W. Lamont de la „Morgan”. Fiecare era de acord să pună la bătaie o mare sumă de bani pentru a susține piața. Prețurile s-au stabilizat pentru câteva zile, dar pe 29 octombrie („marțea neagră”), cea mai dramatică zi din istoria bursei, colapsul a fost total. 16.410.000 acțiuni au fost vândute în această zi, iar indicele Dow-Jones a scăzut cu 13%. Până pe 13 noiembrie prețurile au scăzut dramatic la principalele companii:American Can de la 181, 28 la 86;General Electric de la 396, 25 la 168, 12;General Motors de la 72, 75 la 36;U. S. Steel de la 261, 75 la 150;New York Central de la 256, 38 la 160;Anaconda Cooper de la 131, 5 la 70 dolari.

La începutul crizei oamenii de afaceri și guvernamentalii au afirmat că „fenomenul” este ceva normal din care se va ieși foarte repede. John D. Rockfeller a cumpărat acțiuni la bursă pentru a dovedi acest lucru. Unii dintre speculanții retrași din tranzacții s-au întors la bursă, dar eroziunea valorilor a continuat tot mai vertiginos în fiecare zi. Economia americană se va afla pentru mai mulți ani într-un declin continuu, din care cu greu va reuși să iasă.

Faliment!

Ca urmare a crahului din octombrie 1929 economia americană a fost profund afectată. Sistemul bancar a fost grav lovit. Până la sfârșitul anului, 659 bănci au dat faliment, odată cu ele dispărând și cele 256 milioane dolari din depozit. Ritmul falimentelor bancare a continuat să fie ridicat. Dădeau faliment, la începutul anului 1930, 60-80 bănci pe lună, ajungându-se în noiembrie la 236, iar în decembrie la 328 bănci închise pe lună. Per total, în 1930 s-au închis 1352 de bănci;în 1931 numărul a crescut la 2294 de bănci cu depozite de 1, 7 miliarde de dolari, iar în 1932, 1.456 de bănci au dat faliment, cu depozite de 750 milioane de dolari. S-au înregistrat de asemenea 109.371 falimente ale societăților comerciale. O importantă scădere s-a înregistrat în industrie. La sfârșitul anului 1930, producția industrială era cu 26% mai mică decât în 1929, iar în 1932 se ajunsese la 51%. Capacitățile de producție s-au redus considerabil, lucru ce a determinat creșterea alarmantă a șomajului. 70% din industria extractivă de cărbune era „pe liber”, iar fabricile producătoare de oțel mai lucrau doar la 12% din capacitate în 1932. U. S. Steel care în 1929 avea 225 mii de lucrători, ajunsese la o producție aproape de 0;în ramuri economice care prosperaseră în anii ‘20 situația era foarte gravă. Cel mai semnificativ este faptul că producția de automobile s-a redus cu 60% până în 1932, atrăgând după sine fenomene similare și în alte domenii:industria chimică, sticlă, cauciuc, vopsea etc. In vestițiile americane în industrie, transporturi au scăzut de la 10 miliarde de dolari în 1929, la 7 miliarde în 1930, 3 miliarde în 1931 și circa 1 miliard în 1932.

Fermele scoase la mezat

Agricultura a resimțit foarte dur noua situație. Între 1929-1934, producția agricolă a scăzut cu 15% în volum și cu 40 % în preț;venitul net al fermelor a fost în 1932 de 1, 8 miliarde dolari, ceea ce reprezenta doar 1/3 din cel din 1929. Fermierii nu își reduceau producțiile așa că, surplusul se menținea pe piață. Cererea de produse scădea din ce în ce mai mult, mai ales cererea pe piața externă. Iată cum scăzuse exportul de produse agricole americane în 1932, față de 1929:carne, de la 78 milioane dolari, la 18, 9 milioane dolari;fructe, de la 120 la 77, 3 milioane dolari;bumbac, de la 765 la 345 milioane dolari.

La fel s-au întâmplat lucrurile și pe plan intern, unde consumul de bumbac a scăzut de la 7.091.000 baloți în 1929, la 4 866 000 în 1932, iar consumul de carne de la 11.148 milioane livre în 1929, la 10.619 milioane livre în 1932. Fermierii aveau mari datorii către creditori, pe care nu le mai puteau achita, și din această cauză fermele le erau sechestrate și vândute. Produsele nevândute se stricau în hambarele fermierilor sau ale agențiilor guvernamentale. În iulie 1932, existau 108 milioane bușeli de faină nevânduți și 1.308.732 baloți de bumbac în hambarele deținute de guvern.

Administrația Hoover a încercat să ia anumite măsuri pentru a rezolva criza. Au fost reduse anumite impozite pentru a se putea mări puterea de cumpărare. Legea Hawley-Smoot a pus tarife protecționiste la produsele agricole americane, dar această lege nu a fost agreată în străinătate ducând la o și mai accentuată distrugere a comerțului exterior. Corporația Financiară de Redresare (RFC) creată în 1932, cu un capital de 500 milioane de dolari ce trebuia folosit pentru a ajuta instituțiile financiare, nu a putut stopa decât în mică măsură falimentele bancare. Măsurile guvernului nu au putut determina creșterea venitului națio nal care a scăzut sub nivelul celui din 1912, atingând suma de doar 42 mi liarde dolari în 1932.

13 milioane de șomeri!

Una din cele mai neplăcute situații cu care s-au confruntat americanii a fost șomajul, care avea să stea la baza multora din marile neplăceri care i-au afectat pe aceștia. Crahul din octombrie 1929 i-a pus pe patroni în situația de a nu mai putea folosi capacitățile de producție și prin urmare nici forța de muncă nu mai putea fi folosită la aceeași capacitate și o parte din aceasta a trebuit să fie disponibilizată. Șomajul a fost o problemă a întregii perioade, fiind unul din aspectele care au contat cel mai mult în perpetuarea stării proaste a societății americane în acest interval. În privința numărului șomerilor părerile diferă ușor dar cifrele sunt în general foarte apropiate. Erau 3 milioane de șomeri în aprilie 1930, cu un milion mai mulți în octombrie același an, 7 milioane în octombrie 1931, 11 milioane în 1932, ajungându-se la peste 13 milioane în 1933.

Numărul cel mai mare de șomeri se înregistra în rândul populației de culoare și al muncitorilor din industria grea. În iunie 1931, în Philadelphia, 25% din forța de muncă era în șomaj;în New York City în 1932 erau 3, 2 milioane de șomeri, în Los Angeles 150.000, iar în Portland, 40.000 de șomeri. În orașul Danora, din 14 mii de muncitori mai lucrau doar 277;în Ohio în unele zone șomajul atingea 70%, în întreg statul existând 700.000 de șomeri ceea ce iulie 2009 reprezenta 37% din totalul forței de muncă. În primele luni ale anului 1933, șomajul reprezenta 20% din forța totală de muncă a Statelor Unite. În 1932 unul din trei muncitori salariați nu mai avea slujbă. Situația nu s-a îmbunătățit foarte mult nici după schimbarea conducerii politice. S-a stopat însa creșterea numărului șomerilor, la sfârșitul decadei în SUA existând 8 milioane de șomeri.

Afară din case!

În fața acestor realități, oamenii nu-și mai puteau plăti chiriile sau creditele și erau dați afară din locuințe sau în cel mai fericit caz le era întreruptă întreaga gamă de facilități. Aruncați în stradă, oamenii încercau să-și găsească un loc unde să locuiască împreună cu familia. De cele mai multe ori ajungeau să stea în așa-numitele, , Hooverville” de la marginea orașelor. Aici își încropeau o locuință mizeră, de fapt o coli bă sau o cocioabă, din cutii de carton, bidoane din plastic sau metal, ori locuiau în mașini. Foarte grea era situația minerilor din Virginia de Vest, Pennsylvania și Kentucky. Familii întregi, evacuate din case, nu aveau unde locui și ce mânca. Minerii își ardeau mobilierul pentru a face căldură în adăposturile improvizate și se hrăneau cu fructe sălbatice, ierburi și rădăcini. Șomajul făcea și aici ravagii. În 1934 compania „Scott’s Penn and Scottsdale” dăduse afară 97% din angajați, iar cei rămași munceau câteva ore pe săptămână, pentru un salariu de mizerie. Faptul că asigurarea hranei zilnice devenise o mare problemă pentru cei rămași fără slujbă și pentru familiile lor, dar și pentru o mare parte a celor care încă mai lucrau, în condițiile abundenței de produse agricole, pare un lucru incredibil.

Acest lucru a fost posibil din cauza problemelor cu care se confruntau fermierii și muncitorii și pentru că proprietarii de supermarketuri refuzau să mai prelungească creditele consumatorilor, realizând că aceștia nu mai au cu ce să-și achite datoriile. Foarte dese erau scenele cu oameni care căutau în tomberoane și gropi de gunoi după mâncare. Adulții preferau de multe ori să nu mănânce pentru a asigura hrana copiilor, însă cu toate acestea îmbolnăvirile în rândul copiilor rămâneau foarte ridicate.

Pe drumurile țării

Pentru a găsi un loc de muncă, șomerii plecau uneori singuri, alteori însoțiți de familie pe drumurile țării, în speranța că vor putea scăpa de mizerie. La sfârșitul anului 1932 numărul „călătorilor” ajunsese la un milion. Foarte repede speranțele de a găsi un loc unde să scape de foame și frig le erau spulberate, astfel încât vechea lozincă a lui Horace Greeley, „tinere, du-te în Vest și prosperă împreună cu țara”, s-a schimbat în „tinere, du-te în Vest și... îneacă-te în Oceanul Pacific”. Cel mai grav era faptul că din cei peste un milion de oameni aflați pe drumuri, în jur de 200.000 erau copii, ce trebuiau să sufere vicisitudinile unei astfel de vieți nomade, în care o mare parte a timpului era petrecută în mașini. A apărut de altfel și expresia care spunea că SUA „este prima națiune din istoria lumii care pleacă cu casa în automobil”. Acești „migratori” aveau de-a face de multe ori cu împotrivirea autorităților locale care îi alungau când încercau să intre în oraș. Sentimentele de înfrângere, vinovăție și disperare erau tot mai copleșitoare și mulți au preferat să-și pună capăt zilelor pentru a scăpa de suferință și mizerie. Numărul sinuciderilor a fost foarte ridicat comparativ cu alte perioa de de criză, mai ales la în ceputul colapsului.

Situația fermierilor era la fel de critică. Două treimi din fermele din Dakota de Nord fuseseră scoase la vânzare de către bănci, întrucât proprietarii nu-și putuseră achita datoriile. Prețurile produselor agricole erau de-a dreptul ridicole:tona de porumb costa 1, 40 dolari, în timp ce o pereche de bocanci avea prețul de 4 dolari! În aceste condiții, fermierii ajungeau să facă gesturi disperate:porumbul era ars pe post de combustibil (care oricum era mai scump), animalele erau sacrificate și aruncate în canioane, laptele era vărsat pe câmp, portocalele erau stropite cu benzină și arse și strugurii erau lăsați să se strice în vii. Toate acestea cu speranța că prețurile vor crește. Și ca „tacâmul” să fie complet, calamitățile naturale au venit să completeze tabloul sumbru cu care se confruntau fermierii americani. Furtunile de nisip, din așa numita zonă „Dust Bowl” (Kansas, Okla homa, Texas, Colorado), au făcut ravagii și au determinat un număr foarte mare de locuitori ai acestei zone să plece în pribegie, spre California.

La coadă pentru un castron cu supă

Cum s-a intervenit pentru ameliorarea situației? Sistemul de asistență american era foarte slab organizat. În nici o altă țară modernă, la începutul deceniului patru, sistemul de asigurare al celor fără slujbă nu era așa înapoiat și confuz ca în SUA. Sistemul asistenței sociale se afla în organizarea consiliilor locale, ajutate de asociațiile filantropice private, care au făcut presiuni în capitalele statelor pentru a primi un ajutor mai consistent, în condițiile în care numărul celor asistați crescuse foarte mult. Astfel, între august 1929 și august 1930, numărul familiilor de muncitori asistate a crescut cu 146%!

Din cauza numărului enorm al celor care aveau nevoie de ajutor, hrana și alocațiile guvernamentale erau întotdeauna insuficiente. În fiecare zi erau mii de oameni care așteptau să capete o bucată de pâine și o farfurie de supă, la niște cozi interminabile. Astfel de „cozi” la pâine și supă erau în toate orașele SUA. În New York City în 1931 se ajunsese la 31 de astfel de „cozi” în fiecare zi. Au apărut proiecte care propuneau într-un fel sau altul rezolvarea problemei alimentației. Se organizau activități caritabile de către organizații filantropice sau de către persoane fizice. Studenții și profesorii de la Universitatea Princeton au renunțat la masă pentru a o acorda celor flămânzi;în St. Louis, „Societatea Femeilor” distribuia mâncare neconsumată de la restaurante;în New York, surorile de la spitalul St. Vincent ofereau pâine și supă celor care băteau la ușa lor. S-au lansat sloganuri ca „Dați o slujbă” sau „împărțiți un prânz”, care însă nu și-au atins scopul, întrucât conducătorii de companii au răspuns că nu-și permit să cheltuiască resursele financiare ajutând niște oameni de care nu au nevoie. Ajutorul oferit de guvern nu a putut acoperi nevoile șomerilor, muncitorilor și familiilor acestora. În Chicago, în iulie 1932 primeau ajutor social 100.000 de familii, dintr-un total de 700.000 de șomeri;în New York City din 3, 2 milioane șomeri doar un milion primeau ajutor. Fondurile de asistență erau insuficiente, astfel încât alocația fiecărei familii era prea mică pentru a permite un trai cât de cât decent.

„Suntem în criză pentru că avem prea mult”

Au existat și atitudini împotriva ajutorării săracilor, întrucât se spunea că aceștia își pierd interesul de a căuta un loc de muncă atâta timp cât trăiesc din mila publică. S-a cerut ca alocațiile să fie acordate numai celor care aveau nevoie stringentă de ele. Făcând un bilanț al perioadei s-a ajuns la concluzia că la sfârșitul anului 1932, erau 34 de milioane de oameni (mai bine de un sfert din populația țării), care nu aveau posibilitatea de a-și asigura hrana zilnică, cifră în care nu intrau fermierii, lucrătorii agricoli și muncitorii necalificați. Guvernatorul de Wisconsin, Robert LaFollette, spunea:„Situația noastră pare atât de stupidă și anormală, pe cât este de dureroasă pentru noi. Suntem în criză pentru că avem prea mult. Poporul suferă de foame în timp ce fermierii nu se pot dispensa de surplusul de hrană… Banii, facilitățile pentru producție și transport, materiile prime, toate aceste lucruri esențiale le avem se pare, din belșug. Ne lip sește doar inteligența capabilă să le pună în slujba oamenilor”.

Roosevelt și New-Deal

Tinerii angajați la pădure

Situația a început să se schimbe odată cu venirea noii administrații democrate, în frunte cu președintele Franklin Delano Roosevelt. Americanii aveau nevoie de o nouă infuzie de optimism și încredere pe care Roosevelt a fost capabil să le-o insufle. Au fost organizate numeroase agenții ale New-Deal care să se ocupe de asistență, recuperare și reformă. Prioritatea pe lista cu necesități a lui Roosevelt au avut-o măsurile de asistență pentru șomeri. O primă măsură a guvernului a fost organizarea în luna martie 1933 a Corpului de Protecție Civilă (Civilian Conservation Corp – CCC). Acesta era desemnat să asigure slujbe tinerilor între 18-25 de ani, aceștia fiind angajați să presteze diverse munci, mai ales în zona forestieră. Frances Perkins spunea că CCC a luat naștere datorită faptului că Roosevelt „iubea copacii și nu-i plăcea că aceștia erau tăiați și nu se mai plantau alții. Era firesc pentru el să pună un număr mare de șomeri să refacă ceea ce s-a distrus”. CCC a angajat în rândurile sale mai ales tineri șomeri:300.000 în prima fază,

iar până în 1938 mai bine de 2, 5 milioane de persoane, din toate zonele țării (de la regiunile montane din Vest și până în Florida), au lucrat aici. În cadrul proiectului au fost plantați 4 milioane acri de copaci, s-au construit mai bine de 30.000 de adăposturi pentru animalele sălbatice, s-au restaurat unele zone istorice. Salariul primit era de 30 de dolari pe lună, din care 25 trebuiau trimiși acasă pentru ajutorarea familiei.

Ajutor pentru supraviețuire

La 12 mai 1933 a fost înființată Administrația Federală pentru Ajutor de Urgență (Federal Emergency Relief Administration – FERA), care s-a implicat în rezolvarea problemelor șomerilor. Aceștia au fost angajați mai ales în domeniul construcțiilor, în urma muncii lor rezultând ridicarea a peste 5.000 de clădiri publice și 7.000 de poduri;peste 500.000 de adulți au fost învățați să scrie și să citească și peste 100.000 de studenți au fost ajutați să-și continue studiile. Pentru șomerii cronici au fost efectuate plăți în numerar și s-au înființat școli pentru copii familiilor cu venituri mici. Programul FERA a dus la înmulțirea numărului celor care trăiau de pe urma ajutorului social. La sfârșitul anului 1933, 20 milioane de oameni primeau asistență publică;în Dakota de Sud, spre exemplu, o treime din populație depindea de ajutorul social.

Un alt proiect de mare anvergură pentru ajutorarea șomerilor a fost Administrația pentru Lucrări Civile (Civilian Works Administration – CWA), înființată în noiembrie 1933. CWA era destinată să asigure salarii și locuri de muncă pen tru a-i ajuta pe șomeri să treacă de iarna 1933-1934. Nu a avut intenția de a oferi slujbe permanente, însă pentru multe familii a însemnat singura sursă de venit din acea perioadă critică. Au fost angajați 4 milioane de oameni în slujbe care mergeau de la greblatul frunzelor și săparea șanțurilor și până la repararea și construcția de școli și aeroporturi. Costurile programului au crescut însă foarte mult, trecând de 1 miliard dolari, și acesta a fost desființat în primăvara anului 1934 și din nou 4 milioane de muncitori erau fără lucru.

Președintele Franklin Delano Roosevelt

Președintele Franklin Delano Roosevelt

În aprilie 1935, FERA a fost înlocuită cu Administrația pentru Folosirea Forței de Muncă (Works Progress Administration – WPA). Menirea acestui nou organism era similară:de a asigura de urgență, slujbe pentru șomeri. Trei milioane de oameni care nu aveau o slujbă au fost angrenați în proiectele WPA, de la construcția de autostrăzi, până la exterminarea șoarecilor;de la construcția de stadioane, până la construcția de colivii pentru păsări. Au fost angajați oameni chiar și pentru alcătuirea de cărți în limbaj Braille. Până la desființarea sa, în 1943, au fost construite în cadrul WPA, 650.000 mile de drumuri, 35.000 de școli, oficii poștale, terenuri de tenis, centre de recreare. WPA trebuia să-i deprindă pe oameni cu formele simple ale reabilitării personale, să-i reintegreze în societate, pentru a-i pregăti din nou să aibă o slujbă. Până în momentul desființării sale, WPA va reuși să ajute 9 milioane de oameni să supraviețuiască.

Tot în 1935 a fost dezvoltat un alt program, Administrația Lucrărilor Publice (Public Works Administration – PWA), în cadrul căruia au fost angrenate 3 milioane de persoane, în domeniul construcțiilor, amenajărilor teritoriale, protecției civile. Au fost ridicate construcții de tot felul, de la școli, judecătorii și primării, spitale, turnuri de observație până la instalarea de noi linii telefonice. Șapte sute de mii de persoane erau angajate  în servicii publice și 1, 4 milioane în asigurarea materialelor de construcții pentru proiectele aflate în desfășurare. PWA a eșuat însă în încercarea de a asigura locuințe la prețuri mici muncitorilor, șomerilor și familiilor acestora. Prin PWA s-au construit 70% din școlile ridicate între 1935-1939, 35% din spitale, și alte edificii precum:auditoriumul din Kansas City, portul din Brownsville (Texas), sistemul de drumuri și poduri de la Key West. Cea mai ambițioasă și totodată cea mai controversată parte a programului de recuperare și refacere a fost Administrația pentru Refacere Națională (National Recovery Administration – NRA), creată în urma adoptării în iunie 1933 a Legii pentru Refacerea Industriei Naționale (NIRA). Pe lângă stabilizarea activității industriale, prin coduri de legi, NIRA urmărea să asigure locuri de muncă și, prin stabilirea normelor de muncă și de ridicare a salariilor, să ge nereze o putere de cumpărare mai mare. S-au luat măsuri cu privire la durata săptămânii de lucru și la nivelul salariului. Secțiunea 7 a NIRA avea importante prevederi cu privire la organizarea sin di cală și la dreptul de protest al muncitorilor. Codurile privind salariile aveau însă mari neajunsuri. Nu erau cuprinși mun citori agricoli și personalul casnic, iar efortul de a stabili coduri pentru fiecare sector industrial în parte a fost un adevărat coșmar administrativ. În mai 1935 NRA a fost declarată necon stituțio nală, lăsând multe din problemele pe care și le propusese, nerezolvate.

„O treime din națiune locuiește prost, este prost îmbrăcată și prost hrănită”

Alte două măsuri luate de guvern au avut importanță capitală pentru muncitori:Legea Națională a Relațiilor de Muncă (National Labor Relations Act – NLRB) și Legea Asigurărilor Sociale (Social Securities Act). NLRB dădea dreptul muncitorilor să negocieze cu patronatele prin intermediul sindicat elor pe care le alegeau singuri, iar patronilor le era interzis amestecul în activitățile sindicale. Muncitorii aveau dreptul la „organizare, de a forma, a se alătura sau asista la sindicate, de a protesta prin intermediul propriilor reprezentanți”. Prin NLRB s-au întărit și mai mult garanțiile de muncă incluse în NIRA și s-a ajutat la intensificarea activităților sindicale.

Legea Asigurărilor Sociale (1935), prevedea crearea unui fond de pensii, pentru cei trecuți de 65 de ani și pentru urmașii acestora, dar a înființat și un program de ajutorare a șomerilor, a persoanelor handicapate și a copiilor. Era un program destul de conservator întrucât era finanțat din impozite pe salariul angajaților și excludea de la ajutor anumite categorii care aveau mare nevoie de el:lucrătorii agricoli, personalul domestic și muncitorii necalificați. Ajutorul oferit era mic-între 10 și 85 dolari pe lună pentru pensionari, iar pentru handicapați ajutorul era de 5 dolari pe săptămână în 1937. Pentru pensionari s-a stabilit un fond de 49.750.000 dolari pe an, pentru șomeri 49.000.000, iar pentru copii 24.750.000 dolari pe an.

În 1938, adoptarea Legii Normelor de Muncă Echitabilă a stabilit din nou salariul minim la 40 de dolari pe săptămână sau 40 de cenți pe oră și săptămâna de lucru de 40 de ore, fiind interzisă totodată folosirea la lucru a copiilor sub 16 ani. Măsurile luate de administrația Roosevelt au fost de un real ajutor milioanelor de șomeri și muncitori. În ianuarie 1937, Roosevelt continua să afirme că „o treime din națiune locuiește prost, este prost îmbrăcată și prost hrănită”, deși se făcuseră pași importanți pentru îmbunătățirea situației existente în țară.Cuvintele lui Roosevelt au fost parcă profetice pentru că în vara anului 1937 în SUA se produce un nou colaps economic, provocat de reducerea masivă a cheltuielilor guvernamentale. În scurt timp, industria a pierdut aproape tot ce recuperase în anii anteriori. Între 1 mai și 31 decembrie se înregistrează 2 milioane de noi șomeri. Sinuciderile, foamea, lipsa de locuințe revin în actualitate. Asistența, care nu mai era sprijinită de stat, se află într-o stare critică, și multe centre de ajutorare se închid. În New York se înregistrează cazuri de moarte datorită anemiei și malnutriției. În fața acestei situații dificile, Roosevelt a acceptat suplimentarea cheltuielilor guvernamentale și la începutul lui 1938 criza a fost stopată. Această recesiune a dovedit încă o dată, că intervenția și programele guvernului sunt hotărâtoare pentru ca șomajul și sărăcia să poată fi învinse. Măsurile luate de administrația Roosevelt, în cadrul New-Deal au încercat, și de multe ori au reușit, să îmbunătățească situația economică. Nici un domeniu nu a fost lăsat deoparte de programele New-Deal.

Admi nistrația Roosevelt a acționat cu eficiență și pentru stoparea crizei bancare. Mai multe măsuri, între care Legea de Asistență Bancară de Urgență, Legea Bancară Glass-Steagall, sau Legea Hârtiilor de Valoare Federală, au acționat eficient pentru stabilizarea sistemului federal și-au readus încrederea cetățenilor în finanțele americane. A fost abandonat etalonul aur pentru a se putea mări puterea de cumpărare a cetățenilor. În agricultură s-a intervenit pentru ridicarea prețului produselor agricole prin Legea pentru Adaptarea Agriculturii (Agricultural Adjustment Act – AAA) și prin alte legi de control al culturilor agricole (tutun, bumbac, porumb etc.). Agricultura și-a revenit treptat. Producțiile au scăzut, crescând în același timp veniturile fermierilor. Prețurile produselor agricole au fost ajustate cu cele industriale (rata a crescut de la 61% în 1932 la 85% în 1935). Exporturile au început să crească ușor, iar venitul net al fermierilor a crescut de la 1, 235 miliarde dolari în 1932 la 3, 090 miliarde dolari în 1935.

S-au produs schimbări în bine în multe domenii economice datorită acestor măsuri. Venitul național a crescut de la 42 miliarde în 1932, la peste 53 de miliarde dolari în 1935. Șomajul a început să scadă, iar industria a început din nou să producă. În 1937 producția de automobile a ajuns-o pe cea din 1929, iar producția industrială totală a depășit nivelul anului 1929. New-Deal-ul a găsit răspunsul la grava criză economică, care a lovit „remarcabila expansiune economică ce caracterizase perioada anterioară”. New-Deal-ul a reușit prin programele sale să aducă îmbunătățiri acolo unde era nevoie și să restaureze încrederea cetățenilor în economia și guvernul american. 

BANDIȚII ȘI MAREA DEPRESIUNE

În perioada Marii Crize rata criminalității a cunoscut o creștere alarmantă. Unii dintre infractorii „de legendă” ai Statelor Unite și-au „desăvârșit” cariera în această perioadă. Iată o listă cu „cei mai căutați” („most wanted”) infractori de la începutul anilor 30:John Dillinger (a jefuit cel puțin 11 bănci, de la care a furat peste 300.000 de dolari). George „Baby Face” Nelson (este considerat infractorul care a ucis cei mai mulți polițiști. După ce Dillinger a fost împușcat, „Baby Face” a „avansat” pe primul loc în lista celor mai căutați criminali). Bonnie Parker și Clyde Barrow (au fost implicați în uciderea a cel puțin nouă polițiști și jefuirea a numeroase bănci, magazine și benzi nării). Charles „Preety Boy” Floyd (implicat, printre altele, în „Masacrul din Kansas City” când patru polițiști au fost uciși de Floyd și acoliții săi, care încercau să-l ajute să evadeze pe un tovarăș de-al lor) Alvin Karpis (în afară de crime și jafuri, banda lui Karpis a fost „specializată” în răpiri. Mai mulți milionari au fost răpiți și eliberați de Karpis după ce a primit recompense substanțiale din partea familiilor). Cu excepția lui Karpis, toți ceilalți au fost uciși de FBI în anul 1934. Vârstele la care au murit sunt cuprinse între 23 și 31 de ani. Karpis a stat 33 de ani în închisoare. A fost eliberat în 1969 și a murit zece ani mai târziu, în Spania.

TEORIA LUI KEYNES

Au existat mai mulți teoreticieni-economiști care au avansat diferite idei pentru scoaterea economiei americane din criză. Tradiționaliștii continuau să afirme că politica de neimplicare a guvernului este cea mai bună, pentru că în acest fel se va ajunge din nou la resuscitarea economică naturală și la creșterea prețurilor. Unul dintre cei mai apreciați teoreticieni ai vremii a fost John Maynard Keynes. El afirma că depresiunea este o fază normală a vieții economice. Acesta trebuie corectată prin cheltuieli guvernamentale masive și prin taxe mici pentru a spori investițiile. Keynes spunea că bugetul se va reechilibra prin intervenția masivă a guvernului și totodată va scădea și inflația și se va putea preveni un alt colaps economic. Teoria lui Keynes afirma de asemenea că nivelul afacerilor se stabilizează printr-o balanță de cheltuieli și economii adecvată. În timpul perioadelor de prosperitate, guvernul trebuie să crească taxele pentru a reduce cheltuielile și astfel se vor economisi bani. Când vine recesiunea, procesul va fi invers, iar cheltuielile guvernamentale vor stimula economia. Deși avea adepți chiar și în rândul guvernului, teoria lui Keynes nu s-a aplicat în perioada de vârf a crizei decât sporadic, pentru că administrația se temeați că mărirea taxelor i-ar fi redus suportul popular. Faptul că teoria lui era bună s-a demonstrat însă odată cu adoptarea New Deal-ului și mai ales în 1937, când reducerea cheltuielilor guvernamentale a creat un nou moment de criză economică în SUA.

 

Protestele muncitorilor. Sindicalism

Marșurile foamei

Situația grea a țării nu avea cum să nu genereze reacții de protest în rândul muncitorilor. Mai timide la începutul decadei, când și sindicalismul a cunoscut un recul destul de serios, protestele au fost, pe măsura trecerii anilor, din ce în ce mai vehemente, în condițiile creșterii accelerate a mărimii și puterii sindicatelor. În timpul perioadei de vârf a crizei, manifestările au avut mai degrabă un caracter dezorganizat și spontan, în condițiile în care sindicatele pierduseră mulți membri și multă putere. S-au înregistrat proteste ale șomerilor ce erau evacuați din locuințe, proteste în care erau antrenate deseori

mai multe persoane aflate în aceeași situație și la care proprietarii răspundeau de cele mai multe ori prin chemarea forțelor de ordine. O astfel de manifestare a avut loc pe 3 august 1931, când 5.000 de oameni s-au opus evacuării forțate a unei femei din Chicago. Au fost organizate Consilii ale Șomerilor, care organizau „marșuri ale foamei”. Aceste Consilii erau în foarte multe cazuri coordonate de comuniști și aveau programe care cereau între altele:condiții decente de locuit, hrană și îmbrăcăminte, asigurarea asistenței imediate, toleranță rasială, pedepsirea celor bogați care se făceau vinovați de starea actuală a națiunii. În 1932 a fost organizat un Marș Național al Foamei, care a fost coordonat de un Comitet Național al Consiliilor Șomerilor și care a avut cereri și mai radicale, de genul „anchetarea celor ce sunt răspunzători de starea actuală:guvernul, presa, agenții de publicitate, liderii sindicali corupți, politicieni din toate partidele”. Se arăta că „Marșul Național al Foamei este primul dintre intențiile de a da o dezvoltare impetuoasă acestei unități și a luptei zilnice pentru cele mai imediate nevoi ale noastre”. În martie 1932 au loc mișcări muncitorești la Detroit, în fața sediului Companiei Ford din Dearborn. Primarul acestei localități a cerut intervenția poliției după ce a respins cererile manifestanților. În confruntări au murit 4 oameni și 50 au fost răniți;30.000 de oameni au participat la înmormântarea celor uciși, purtând pancarte pe care se putea citi „Ford ne dă gloanțe, nu pâine”.

Protestele veteranilor

Cea mai importantă mișcare de protest din această perioadă a fost cea a veteranilor ajunși șomeri din Primul Război Mondial. Aceștia erau în număr de 15.000, organizați în „Forțe Expediționare pentru Compensație” și cereau să li se plătească suma prevăzută în lege care reprezenta compensațiile către veteranii de război. În momentul în care Congresul a respins acordarea acestor sume, veteranii au plecat în iulie 1932 spre Washington cântând:„Mellon a tras semnalul/ Hoover a sunat din clopoțel/ Wall-Street-ul a dat startul/ Și țara s-a dus la dracu”. Manifestanții au construit adăposturi la Anacosta Flats, lângă Capitol și au amenințat că nu vor pleca până nu vor primi banii cuveniți. Șeful poliției districtuale a încercat să-i determine să plece, prin mijloace pașnice, ajungând să le pună chiar și cântece ca:„Du-mă înapoi în vechea Virginie („Carry me back to old Virginny”) sau „Vechea mea casă din Kentucky” („My old Kentucky house”).  După ce Congresul a aprobat sume pentru întoarcerea acasă a veteranilor, circa jumătate din aceștia au plecat. Cealaltă jumătate, care a rămas pe loc, a fost împrăștiată de forțele militare chemate de președintele Hoover și conduse de generalul MacArthur;adăposturile ridicate au fost distruse cu tunul.

Schimbarea de atitudine

Schimbarea administrației a determinat și un nou curs al manifestărilor sindicale. Conducerea țării, care susținea sindicalismul, nu mai era vizată de aceste demonstrații. Încă de la începutul mandatului, s-a văzut o schimbare în politica Washingtonului față de aceste evenimente. La al doilea marș al veteranilor, din martie 1933, Roosevelt, „a decis imediat că veteranii vor fi cazați într-o tabără mai veche și li se vor asigura alimente prin programul de asistență”, și au fost determinați pe cale pașnică să se întoarcă acasă. Au început să fie tot mai dese acțiunile muncitorilor care cereau recunoașterea de către patronat a sindicatelor.

În toamna anului 1933, Asociația Internațională a Transportatorilor (ILA) a organizat greve în California pentru a obține recunoaștere din partea patronatului, care bineînțeles că a refuzat acest lucru. În San Francisco, patronii au angajat mai mult de 1.000 de spărgători de grevă, iar în Los Angeles, în urma intervenției poliției, au murit doi oameni și alți 100 au fost răniți. Patronii, cărora noua situație nu le convenea, mobilizau deseori cetățenii pentru a apăra ceea ce numeau ei „calea americană”. Au avut loc conflicte în Minneapolis, între Uniunea Șoferilor și Alianța Cetățenească care s-au soldat cu 4 morți;în San Francisco au avut loc conflicte între ILA și Asociația Industrială, soldate cu 2 morți.

Schisma mișcării sindicale

Așa cum am spus, New-Dealul a stimulat din nou mișcarea sindicală ce fusese amorțită foarte mult timp. Între 1920-1929, Federația Americană de Muncă (AFL) a pierdut 1, 250 milioane membri, iar până în 1933 a mai pierdut încă 400.000. În 1932, la Convenția Anuală de la Cincinnati, Ohio, AFL și-a afirmat obiectivele de a „încuraja și forma consilii și uniuni sindicale”. Totuși, AFL nu a avut un program de acțiune rapidă, mergând mai mult pe improvizații. În plus, încrederea oamenilor în acest sindicat scăzuse foarte mult. Au apărut voci care au susținut că se impune o nouă organizare sindicală. Federația a fost acuzată că nu a putut organiza eficient muncitorii din marile industrii și nu a reușit să facă o uniune sindicală puternică în care să se găsească reprezentați toți muncitorii. În 1935, s-a produs „schisma” care a împărțit mișcarea muncitorească. O parte din liderii marilor sindicate industriale-John L. Lewis (Uniunea Muncitorilor Minieri – 500.000 de membri), Sidney Hillman (Muncitorii Textiliști Reuniți) și David Dubinsky (Uniunea Internațională a Lucrătorilor din Industria de Confecții pentru Femei), au părăsit AFL-ul și au format Comitetul pentru Organizarea Industrială în 1935, care în 1938 va deveni Congresul Organizațiilor Industriale – CIO. John F. Lewis a fost ales președintele noului sindicat. Acesta avea inițial 8 uniuni și 1 milion de membri, iar în 1937 a ajuns la 32 de uniuni cu 3, 7 milioane de membri. Rivalitatea dintre cele două mari organizații sindicale a fost benefică, pentru că a stimulat ambele grupuri să depună eforturi sporite pentru sindicalizare. Ca urmare a acestor demersuri, numărul sindicaliștilor a ajuns în 1941 la 14 milioane.

Patronii cedează

Următorul pas pe care trebuiau să-l facă sindicatele, era de a-și căpăta recunoaștere și din partea industriilor siderurgice și de automobile, unde patronatul era foarte reticent la sindicalizare. Patronii s-au folosit de toate mijloacele posibile pentru a înăbuși mișcările sindicale. Au fost folosite listele negre, spionii, detectivi particulari și chiar organizații paramilitare în acest scop. Spre exemplu, arsenalul Republic Steel Company cuprindea:552 pistoale, 245 mitraliere, 4 033 bombe cu gaz lacrimogen. Muncitorii au declanșat greve în toate centrele siderurgice și în uzinele de automobile. În 1937 sindicaliștii din industria auto au abordat noua tactică de protest „greva brațelor încrucișate”, adică muncitorii refuzau să părăsească fabrica până nu le erau satisfăcute revendicările. Tactica a dat roade și în februarie 1937 General Motors, a recunoscut Uniunea Muncitorilor din Industria de Automobile, iar în martie, United States Steel a recunoscut Comitetul de Organizare al Siderurgiștilor.

Au fost însă companii care s-au încăpățânat să nu recunoască sindicatele. În industria automobilului, Ford-ul s-a menținut pe poziție, acționând prin intermediul serviciului său de securitate „Ford Service Organisation”, care era recunoscut pentru metodele dure de reprimare a muncitorilor. În industria siderurgică, situația era și mai delicată, deoarece în ciuda faptului că US Steel, cel mai mare producător de oțel, recunoscuse Uniunea, reprezentanții mai mici-Republic, Youngs-town, Street and Tube, Inland, Bethleem, au refuzat să facă acest lucru. Ca urmare, în primăvara lui 1937, 75.000 de lucrători au intrat în grevă, iar patronatul a răspuns prin violență. La Chicago, la Republic Steel Company, au fost uciși 10 lucrători în confruntările dintre aceștia și patronat. În 1937, 688.000 de oameni au participat la demonstrații, iar în 1939 cifra s-a ridicat la 1.170.000 de oameni. În cele din urmă, în 1941 și aceste companii s-au văzut obligate să accepte sindicatele, acestea obținând astfel o victorie răsunătoare asupra patronatului.

Criza în lume

CANADA

Canada a fost foarte afectată de criză. Cele mai lovite domenii au fost agricultura, industria lemnului și mineritul. În 1933, șomajul se ridicase până la 30% și 20 % din populație era dependentă de ajutorul guvernamental. În regiunile rurale din zona de preerie, cifra celor care nu aveau unde să lucreze se apropia de 70%. Producția industrială a scăzut la 58% față de 1929, cea mai puternică scădere după SUA. De unde marile corporații avea profituri de aproape 400 de milioane de dolari în 1929, în 1933 ajunseseră să aibă datorii de 98 de milioane în 1933. În aceeași perioadă, exporturile au scăzut cu peste 50%, iar produs intern brut cu 40%.

GERMANIA

Criza a fost strâns legată de cea declanșată peste Ocean. Încetarea împrumuturilor americane pentru redresarea economică a Germaniei, a fost una din cauzele majore ale declanșării crizei. Din acest motiv, plata reparațiilor de război de către Germania a fost anulată în urma Conferinței de la Laussane (1932), moment în care fusese achitată doar 1/8 din ea. Rata șomajului ajunsese până la 30%, în 1933. Marea Depresiune a avut un rol important în ascensiunea lui Hitler la putere.

MAREA BRITANIE

Până la sfârșitul anului 1930, rata șomajului crescuse până la 20% (de la 1 milion la 2, 5 milioane șomeri). Exporturile au scăzut cu 50% pe timpul crizei. În orașul Glasgow, rata șomajului depășea 30%, în timp ce în zonele din nord-est aceasta se ridica până la 70%! Cele mai afectate zone au fost Yorkshire și Nothinghamshire (industria minieră), Tyneside (construcția de nave – aceasta a scăzut cu 90%), Sheffield (siderurgia), Lancashire și Manchester (industria textilă). Au avut loc marșuri ale foamei, cel mai important fiind cel din toamna anului 1932, la care au participat peste 200.000 de persoane. Un raport al guvernului, arăta că circa 25% din populația Marii Britanii trăiește la limita subzistenței, fapt ce a determinat recrudescența îmbolnăvirilor cauzate de malnutriție (tuberculoză, scorbut sau rahitism).

AUSTRALIA

Economia australiană se baza foarte mult pe exporturi – lână și grâu, această activitate fiind foarte greu lovită după declanșarea crizei. În anul 1932, șomajul ajunsese la 29% din populație, iar produsul intern brut a scăzut cu 10% între 1929 și 1931. Pentru a ieși din criză, a fost adoptat Melbourne Agreement, guvernul australian condus de Jack Sculling, luând hotărârea de a renunța la cheltuielile publice și la lucrările de infrastructură.

AMERICA LATINĂ

Aflate în strânsă legătură comercială cu Statele Unite, numeroase țări din America Latină au fost grav afectate de criză. Conform statisticilor, cel mai greu încercate au fost Chile, Peru și Bolivia. Marea Depresiune a avut o contribuție deosebită la instalarea unor regimuri de sorginte fascistă în America de Sud. În Brazilia, președintele Getulio Vargas a recurs la măsuri extreme, printre acestea numărându-se achiziționarea cafelei (principalul produs de export) de la producători și arderea ei, în încercarea de a-i salva pe aceștia de la faliment.

""