1916. România intră în război - Campania eșuată din Transilvania

Autor 6326 vizualizări


Unul dintre cele mai importante evenimente ale Primului Război Mondial în partea estică a continentului a fost intrarea României în război de partea Antantei, într-un moment în care armatele acesteia erau puternic presate de forțele Puterilor Centrale atât în Est, dar mai ales în Vest. Franța, dar și Anglia, erau direct interesate de o acțiune a României, care să îi facă pe germani să își mute trupele pe un nou front, în ajutorul aliaților lor austro-ungari.

După doi ani de neutralitate, negocieri și tergiversări, guvernul român a fost de acord să se alieze cu Antanta, obținând o serie de promisiuni, printre care și alipirea Transilvaniei, pe care însă trebuia să o ocupe cu arma în mână. Alte promisiuni neîndeplinite au fost și cele legate de o ofensivă a armatei aliate de la Salonic împotriva Bulgariei, și aprovizionarea României, prin Rusia, cu muniție și armament. Momentul intrării în război a fost prost ales, având în vedere că Puterile Centrale dețineau inițiativa pe toate fronturile, dar presiunile aliate erau deja mult prea mari.

Încercând să evite soarta Bulgariei din Primul Război Balcanic, când aceasta dusese greul operațiunilor împotriva otomanilor, și pierduse la pace teritoriile la care râvnea, prim-ministrul Brătianu și restul conducătorilor români au optat pentru o ofensivă în Transilvania și o defensivă pe Dunăre, sperând că bulgarii nu vor ataca această lungă graniță naturală, fiind atacați și din sud.

Calculele românești au fost însă eronate, iar o serie de greșeli strategice, plus lipsa de reacție și experiență a multor comandanți și-au spus cuvântul, trupele române fiind date peste cap pe lungimea întregii granițe, din Bucovina până la Marea Neagră. Față de Frontul de Vest, fronturile din est au fost mult mai mobile, nu au existat linii lungi de fortificații, decât sub forma unor fortificații de nivel local. Aici, se punea accentul pe recunoașterea făcută rapid de cavalerie, avansul unităților de infanterie care atacau flancurile, protecția artileriei unde se putea. Avansul rapid era cheia succesului, iar experimentatele trupe germane și austro-ungare au servit armatei române o lecție foarte dură în 1916.

Puterile Centrale

La 27 august 1916, ora 15, traficul a dispărut de-a lungul frontierei româno-austro-ungare, România blocând drumurile cu circa 15 km înainte de frontieră. Dacă faptul era oarecum suspect, încetarea traficului feroviar i-a făcut pe grănicerii imperiali să raporteze ceea ce părea acum evident – ceva se întâmpla dincolo de graniță, iar trupele române urmau, mai mult ca sigur, să atace de-a lungul frontierei. La ora 21, ambasadorul român la Viena, Eduard Mavrocordat, a înmânat ministrului austro-ungar de Externe, contele Burian István, declarația de război a României, pe care o primise de câteva zile, în mare secret, de la București.

În aceasta, România își motiva actul de necesitatea de a contribui la sfârșitul războiului alături de cei care îi puteau garanta realizarea unității naționale și a salvgarda interesele de neam. Guvernul austro-ungar a anunțat imediat Înaltul Comandament Austro-Ungar aflat la Teschen, comandat de feldmareșalul Franz Conrad von Hötzendorf. Vestea nu a căzut deloc bine, resursele imperiale fiind oricum întinse la maximum pe Frontul de Est, Austro-Ungaria văzându-se acum nevoită să lupte pe patru fronturi deodată. Dacă pentru austro-ungari vestea nu a fost neașteptată, Germania a rămas stupefiată de gestul Bucureștiului.

Împăratul Wilhelm al II-lea, în ciuda unor semnale primite, nu credea că regele Ferdinand, membru al familiei sale, va conduce România într-un război împotriva alianței din care făcea parte și Germania. Pe front, cel care îl înștiințase pe Kaiser, generalul Erich von Falkenhayn, aflat la cartierul general de la Pless, lângă Teschen, era nervos și uimit nu neapărat de declarația de război, dar de momentul intrării României în război. Mai pragmatici, militarii germani știau că România va intra în război la un moment dat de partea Antantei, chiar în 1916, iar pregătirile militare românești și contactele cu Parisul și Londra nu trecuseră neobservate.

Totuși, informațiile primite de la ambasadorul german și de la agenții imperiali din România dădeau ca dată de începere a ostilităților în această zonă, cel mai devreme, toamna anului 1916, după recoltă. Vremea de toamnă și iarnă lear fi dat astfel aliaților imperiali timp pentru a stabiliza apărarea Transilvaniei și de a trimite întăriri aici de pe alte fronturi. În noile condiții însă, întreaga strategie germano-austro-ungară din est trebuia regândită.

Falkenhayn și Hötzendorf discutaseră încă din vară măsurile ce trebuiau luate în cazul unui atac românesc. Dată fiind situația de pe fronturile comune, erau slabe șanse de a trimite întăriri de amploare înainte de atac, sau imediat după. Asul din mâneca austro- germanilor era Bulgaria și armata bulgaro-germană, comandată de feldmareșalul german August von Mackensen, care deocamdată apăra Bulgaria de un eventual atac al armatei aliate de la Salonic.

Aceasta putea opera pe Dunăre și în Dobrogea, un front mult prea lung pentru a fi apărat de România în timp util și eficient. Bucureștiul ar fi fost amenințat direct, forțând astfel România să-și retragă sau să-și dizloce unități din alte zone, poate chiar din Transilvania, pentru a-și apăra Capitala. Astfel, presiunea asupra Transilvaniei ar fi fost ridicată, câștigându-se timp pentru a aduce întăriri și a împinge înapoi armata română, inferioară sub multe aspecte armatelor austro-germane. Această teorie se va pune în practică în curând, cu o precizie înspăimântătoare.

Pentru lipsa sa de prevedere în cazul României și manevrarea greșită a informațiilor venite de aici, Falkenhayn a fost demis din funcția de șef al Marelui Stat Major al armatei germane de către împăratul Wilhelm al II-lea și înlocuit de tandemul Paul von Hindenburg – Erich Ludendorff.

Germania a declarat război României la 28 august, otomanii urmându-le exemplul în 30 august. Bulgaria a rămas în expectativă, dar a atacat România fără declarație de război, aceasta venind ulterior. Factorii politici și militari germani nu făcuseră mișcări care să atragă antipatia românilor.

Viena însă își mutase o parte a echipamentului logistic de pontoane și a flotei (care participaseră la campania împotriva Serbiei) încă din toamna anului 1915 în porturile bulgare, de fapt pe niște canale adiacente porturilor Ruse și Sviștov, pentru a fi pregătite împotriva României. Ordine fuseseră date comandanților din Transilvania de a aduna trupele de miliții și de a le pregăti pentru orice eventualitate.

Alături de acestea se mai aflau în Transilvania, pentru refacere, unități care suferiseră enorm pe frontul contra rușilor, aveau experiență de luptă, dar avuseseră pierderi cumplite, iar moralul soldaților, la fel ca sănătatea multora, era la pământ. Astfel, Divizia 11 Honvezi călare era la Târgu-Mure. și Reghin, Div. 61 Infanterie în Gheorgheni și Ciuc, Div. 51 Honvezi Infanterie în Alba Iulia și Orăștie, iar la Brașov se găseau Reg. 82 Inf. secuiesc și Div. 9 Husari.

Comandant al acestor trupe, reunite sub denumirea de 1. Armee/ Armata 1, de la Dunăre până la frontul din Bucovina, a fost numit, la 7 august, generalul-locotenent Arthur Arz von Straussenburg, sas din Sibiu, fiul unui pastor luteran. Decorat pentru merite în războiul din Rusia și în foarte bune relații cu Mackensen, Arz era cea mai bună opțiune a austriecilor. Poziția austriacă nu era de admirat – Arz avea sub comandă 30-35 de batalioane de infanterie, patru regimente de cavalerie și abia vreo sută de piese de artilerie, în 13 baterii.

De cealaltă parte, românii puteau masa 240 de batalioane de infanterie, 12.000 de călăreți, 840 piese de artilerie. Alte 10 batalioane fuseseră scoase de pe linia frontului și așteptau pregătite lângă cele mai apropiate gări, pentru a fi trimise în Transilvania, dacă ar fi fost necesar.

Austro-ungarii știau deja din aprilie despre tratativele României cu Antanta, și chiar detalii despre acestea. Criptografii austrieci reușiseră să spargă codul italienilor, interceptând numeroase convorbiri și mesaje diplomatice secrete de mare importanță. Vestea fusese comunicată Germaniei, care însă nu a considerat necesar să ia măsuri. Au avut loc doar convorbiri, în lunile iunie-iulie-august, între austro-ungari, germani, bulgari și otomani, prin care se puneau bazele unei colaborări susținute împotriva României, dacă aceasta ar fi intrat în război. Bulgaria nu era foarte hotărâtă să intre în război împotriva României, dar ascultase sfatul germanilor de a-și întări trupele – Armata a 3-a – din nord-estul țării, iar otomanii promiseseră trupe pentru acest front.

Planul era simplu: rezistență în Transilvania cu toate forțele aflate la dispoziție; atac bulgaro-germano-otoman împotriva României, în Dobrogea și tatonări de-a lungul Dunării; trecerea Dunării în Câmpia Română. Feldmareșalul August von Mackensen, eroul luptelor de până atunci din Prusia, Polonia, Galiția și mai ales Serbia, a fost trimis din Macedonia pentru a prelua comanda trupelor din Bulgaria. Se știa chiar și data la care urma a fi dat atacul în Transilvania – 14 august.

Austro-Ungaria propusese chiar ca cele două imperii, cu ajutor bulgar și otoman, să atace România prin surprindere, fără declarație de război, pentru a zădărnici o situație posibil gravă în Transilvania. Germania a refuzat, iar trecerea datei de 14 fără a se înregistra atacul a calmat oarecum spiritele. Totuși, cu toate asigurările de la București, primite pe diferite căi, existau motive să se creadă că România va acționa în curând: rechiziționarea de cai, neacordarea de permisii începând cu 4 august, chemarea rezerviștilor, masarea de trupe rusești în Basarabia și prelungirea liniilor de cale ferată rusești înspre România.

Rolul Armatei 1 era de a asigura defensiva Transilvaniei, de preferință încă de la trecători, pentru a nu se lăsa în mâna inamicului orașe de mare importanță economică și strategică, drumuri și căi ferate, pentru a nu îi da acestuia ocazia de a stabili puncte întărite, ducând astfel la scăderea moralului populației și armatei imperiale. De importanță capitală era zona de contact dintre această armată și Armata a 7-a austro-ungară, care opera în zona Bucovinei.

O breșă româno-rusă în această zonă ar fi cauzat un posibil dezastru pentru acest flanc al frontului dinspre Rusia. În caz extrem, Arz avea permisiunea de a-și retrage trupele și de a fixa defensiva pe râurile Mure. și Târnava. În retragere, trebuiau distruse căile de comunicație, retrase garnizoanele, instituțiile și bunurile de stat. Întreaga frontieră cu România a fost divizată în cinci zone, fiecare fiind comandată de câte un general.

România

Consiliul de Coroană ținut la Cotroceni în 27 august a consfințit doar ceea ce se știa deja în cercurile înalte ale politicii românești, și anume intrarea în război împotriva Austro-Ungariei. Probabil la auzul unor zvonuri sau informații scurse de la unele autorități, în ciuda secretomaniei dure, sau probabil presimțind actul ce va urma, în orașele românești au avut loc efuziuni de patriotism, pe străzi, pe terase, în piețe, în gări și în unități militare, cântecele patriotice alternând cu bătaia clopotelor bisericilor și cu fanfarele.

Euforia a fost curmată în București a doua seară, când zeppelinul german Z-101, venind dinspre Bulgaria, a plutit încet pe cerul Bucureștiului și a lansat câteva bombe, fără a face însă mari pagube. Războiul începuse acum pentru întregul Regat. Pe 26 august, comandanții celor trei armate de la granița cu Transilvania fuseseră convocați la București, unde li se transmisese ca a doua zi, la ora 21, să treacă granița cu trupele din subordine.

Doar a doua zi la aceeași oră aveau voie să deschidă plicurile ce le-au fost înmânate, unde erau toate indicațiile cu privire la Ipoteza Z și la operațiunile ce trebuiau să aibă loc din acel moment. Imediat după înmânarea declarației de război, trenurile austriece care intrau în România au fost atacate, la fel și pichetele de graniță cu trupele aferente. Primele pierderi imperiale se înregistrau deja pe acest front, urmate de căderea liniilor telefonice.

În unele locuri, posturile de graniță au fost luate complet prin surprindere, jandarmii citind ziarul, luându-și cina, dormind sau admirând seara, mulți predându-se fără a trage vreun glonț. În alte locuri, pichetele au fost ținute de vorbă de ofițeri sau subofițeri români, trăgându-se apoi asupra jandarmilor, iar în alte locuri s-au dat lupte scurte, soldații români copleșindu-i însă numeric pe jandarmii imperiali.

La 9 și jumătate, o torpilă lansată de o navă românească ancorată la Giurgiu lovea o barjă plină cu combustibili în portul Ruse, unde erau și navele austriece. Barja a explodat cu zgomot. În mod curios, românii nu au mai lansat vreo torpilă, astfel că austriecii au crezut că e vorba de o eroare umană drept cauză a exploziei. Abia peste o oră au primit mesajul că România intrase în război, astfel încât navele s-au pregătit de luptă. Ipoteza Z a României prevedea atacul în Transilvania și dobândirea de poziții ușor de apărat.

Mai problematică era apărarea pe Dunăre și în Dobrogea, pe un front foarte lung, inamicul putând debarca oriunde și amenința orașe importante și chiar Capitala. Armata română, având circa 563.000 de oameni, a fost împărțită după cum urmează: trei armate – A 1, A 2 și Armata de Nord, totalizând 420.000 de oameni, urmau a ataca în Transilvania, iar A 3, cu 72.000 de oameni, apăra linia Dunării. Informațiile obținute despre forțele austro-ungare dădeau cifre mici ale unor unități care puteau fi învinse ușor.

Totodată, României i se promiseseră acțiuni de amploare pe toate fronturile europene, mai ales pe frontul rusesc și o ofensivă puternică a armatei de Orient de la Salonic. Teoretic, armata română ar fi trebuit să atace într-un moment în care Puterile Centrale ar fi fost demoralizate după mari pierderi umane și teritoriale. Practic, aliații n-au întreprins mai nimic pentru a ușura intrarea României în Transilvania și menținerea de puncte strategice ușor de apărat.

Mișcările inițiale erau de asemenea anevoioase, trebuind să fie trecuți Carpații, prin pasuri cu drumuri neamenajate complet, unde infanteria trebuia să treacă repede, urmată undeva în spate de artilerie și restul trenului de bagaje. Românii se așteptau ca austro-ungarii să arunce în aer imediat șinele din pasurile Turnu Roșu, Predeal și Ghimeș, așa că de la început s-a optat pentru transportul pe drumurile din trecători sau cele din plaiurile montane.


Planul de ofensivă al armatelor române în Transilvania

Problemele logistice care puteau apărea erau legate de aprovizionare, viteza atacului de care depindea surpriza putând fi încetinită de calabalâcul pe care trebuiau să-l care soldații în spate. Anterior invaziei, trupe de acoperire, de mărimea unor regimente, cu piese de artilerie și mitraliere, fuseseră trimise în munți pentru a asigura apărarea unităților care aveau să treacă prin pasuri. Planul românesc prevedea ca, în timp ce primele trupe ocupau Transilvania, rezerviștii urmau a fi chemați sub arme în zonele de concentrare din apropierea graniței și trimiși în coloane peste munți.

În faza a doua a planului, după 25 de zile de la declanșarea ostilităților, A 1 urma a avansa înspre Alba Iulia, A 2 urma a ocupa Târgu Mureș, iar A Nord să ocupe aliniamentul Reghin- Deda. Apoi, A 2 și A Nord urmau a avansa pe aliniamentul Dej- Cluj, iar de aici spre vest, de cealaltă parte a Apusenilor. A 1 urma să mărșăluiască spre Caransebeș și să blocheze căile de acces din vest înspre Transilvania.

După 39 de zile, A 2 și A Nord urmau a amenința direct orașele Oradea, Debrecen și Bekescsaba, iar A 1 să ocupe Banatul, cu un probabil ajutor din partea armatei aliate de la Salonic. Prin pătrunderea adânc în Transilvania se dorea și facilitarea străpungerii armatei ruse în Maramureș, de unde aceasta avea misiunea de a se îndrepta înspre Câmpia Ungară. După șase săptămâni, armata română ar fi trebuit, conform planului, să fie aproape de Budapesta, țelul principal al campaniei românești!

Asaltul propriu-zis și pătrunderea în Transilvania

Armata română a pătruns în Transilvania prin 12 trecători. A 1, întinsă pe 260 km de la Dunăre până la est de Turnu Roșu, cu 37 de batalioane și 29 de baterii, cu gen. Ioan Culcer la comandă, era formată din trei grupuri (Cerna, Jiu, Olt), separate de munți, astfel încât trebuiau să pătrundă în Transilvania pentru a se reuni și a face apoi front comun. Grupul Cerna trebuia să ocupe Orșova și să pătrundă prin defileul Cernei, sub comanda gen. Ioan Dragalina (foto dreapta).

Bombardați de monitoarele austriece de pe Dunăre, au asigurat înălțimile de pe Valea Cernei la 1 septembrie, ocupând apoi Ada Kaleh în 3 și Orșova în 4 septembrie. Grupul Jiu a pătruns prin pasurile Vulcan și Surduc înspre Petroșani, de aici având ordin să ocupe Hațegul, apoi Deva.

În 30 august, după o luptă la Petroșani cu trupe de miliții și mineri, orașul a fost ocupat. Ofensiva s-a oprit la Merișor, la 15 km nord de Petroșani, pe poziții fortificate, unde s-au dat lupte grele, cu sorți schimbători, până la urmă românii retrăgându- se la intrarea în trecătoare. Grupul Olt a pătruns prin Valea Oltului spre Tălmaciu și Sibiu, unde trebuiau să ocupe înălțimile din jurul orașului. S-au dau lupte cu puținele trupe de aici, care s-au retras la nord de oraș.

A doua zi, românii ocupaseră toată zona dintre trecătoare și oraș, trimișii Sibiului – un sas și un avocat român – venind să predea orașul, pentru a evita distrugeri și jafuri. Colonelul Traian Moșoiu a așteptat ordinul de la superiori, care a venit ulterior, dar românii NU au ocupat Sibiul, din cauza unor încurcături și erori la nivelul comandanților. Se rata astfel o victorie de moral și o poziție strategică vitală, la 7 septembrie încă nefiind hotărâți dacă vor intra sau nu în Sibiu. A 2, întinsă pe 230 km, sub comanda gen. Alexandru Averescu, urma a pătrunde prin cinci pasuri, spre Brașov și Făgăraș.

Trupele de acoperire ale acestei armate, cu 24 de batalioane și 13 baterii, urmau a ocupa aliniamentul Covasna-Prejmer, apoi să ocupe Brașovul și Făgărașul cu ajutorul trupelor care intrau prin pasul Predeal și pasul Bran, adică 19 batalioane, 18 baterii și 24 de escadroane. La 29 august, românii au intrat în Brașov și, cu toate că au întâlnit rezistență slabă, au înaintat încet, fiind apoi afectați grav de mutarea unor unități pe frontul dunărean, Averescu fiind și el mutat în 7 septembrie la comanda trupelor din Dobrogea.

Generalul a fost înlocuit cu Crăiniceanu, slab comandant în teren, căruia i s-a cerut să oprească ofensiva în data de 8 septembrie; în 11 i s-a ordonat să avanseze până la confluența Olt-Homorod, aliniament atins pe data de 14, trupele sale ocupând apoi Făgărașul, după lupte dure cu inamicul care se retrăgea constant. În 17, ofensiva a fost oprită, a doua zi alte două divizii fiind luate de la A 2 și trimise în Dobrogea, apărând o breșă periculoasă de cca 40 km între A 2 și A 1.

Trupele Armatei de Nord, sub comanda generalului Constantin Prezan (foto dreapta), pe un front de 260 km, urmau a intra în partea de est a Transilvaniei pe câteva coloane – înspre Miercurea Ciuc și Târgu Secuiesc, prin pasurile Ghimeș, Uzului și Oituz, urmau a intra 24 de batalioane, 13 baterii și 24 de escadroane de cavalerie; prin pasul Tulgheș, pe Valea Bistricioarei înspre Borsec, pătrundeau grosul trupelor Diviziei 14 Infanterie, cu 12 batalioane și 6 baterii de artilerie.

A Nord avea și datoria de a menține legătura în zona Vatra Dornei-Prundu Bârgăului cu armata rusă, pentru a evita orice breșă a inamicului, care ar fi urmărit să distrugă flancurile acestor armate. Rușii trebuiau să atace pe aliniamentul Sighet-Bistrița, apoi să mărșăluiască înspre vest, cu toate că ideea prezenței armatei țariste în Transilvania nu era deloc agreată de români. Linia de demarcație cu rușii era Vatra Dornei-Bistrița–Sajo– Someș–Debrecen.

În 30 august, rușii au făcut o încercare de a realiza o acțiune comună în zona unde cele două armate se atingeau, dar nehotărârea comandamentului român și dificultățile în teren întâlnite de ruși au zădărnicit planul. Armata de Nord s-a oprit din înaintare în 30 august, la 6 septembrie abia începând a doua etapă a pătrunderii. Au fost ocupate Toplița, Gheorgheni, Praid, Odorheiul Secuiesc, Miercurea Ciuc, Târgu Secuiesc, înălțimile importante.

Pauza luată a făcut însă ca austro-ungarii să-și consolideze pozițiile și să primească ajutoare. Astfel, la 8 septembrie ajungea la Târgu Mureș generalul german Curt von Morgen, decis să îi arunce înapoi pe români. Încercările sale nu au fost însă încununate de succes la început, moralul românilor fiind foarte bun. Falkenhayn i-a ordonat lui Morgen să adopte poziții defensive, cele două armate din sud fiind ținta principală a germanilor.

Infanterie română în marș spre frontul din Transilvania

Sarcina lui Morgen a devenit mai ușoară, odată cu ordinul venit de la Marele Cartier General Român, de a opri ofensiva în Transilvania, din cauza situației dificile de pe frontul dunărean. Prezan a dat ordin armatei de a se fortifica și a intra în defensivă, având loc doar lupte locale între diverse unități. În ce privește populația civilă transilvăneană, ungurii s-au panicat, mulți civili s-au retras, autoritățile au luat actele și bunurile mai de preț, s-au creat zvonuri, panică, confuzie. Sașii au rămas calmi, dar ostili. Românii s-au bucurat, ajutând armata regală, sărbătorind, ținând cuvântări, unii chiar spionând pentru armată sau organizând ceremonii religioase etc.

Administrația însă a intrat în colaps - Brașovul a rămas fără curent, la Sibiu nu mai funcționau utilitățile, aprovizionarea a stagnat, spitalele au rămas fără medici. Exodul populației a numărat probabil peste 100.000 de persoane, cu câteva sute de mii de animale, ciobanii români ducând însă turmele și cirezile spre armata română. Au fost înlocuiți funcționarii, limba, însemnele și tablourile oficiale, s-a instaurat cenzura, starea de asediu, limitarea unor drepturi, pedeapsa cu moartea pentru spionaj. Averea statului maghiar a fost confiscată, restul proprietăților instituționale sechestrat, doar averile românilor și ale bisericilor românești rămânând neatinse.

Contra ofensiva germano-austro-ungară

Deja în 29 august, Hindenburg și Ludendorff s-au întâlnit cu Hötzendorf la Teschen, luând imediat hotărârea de a trimite trupe de pe celelalte trei fronturi – de vest, italian și de est – în Transilvania. Trupele s-au pus în mișcare imediat, echivalentul a 22 de divizii sosind în Transilvania în ritm de 22 de trenuri pe zi. Forțele aduse acum erau trupe cu multă experiență obținută în doi ani de lupte crâncene, unele dintre acestea fiind trupe montane.

Pentru toți, Transilvania apărea drept un mic paradis, unde soldații germani se simțeau ca acasă, zona săsească fiind o mică Germanie înfloritoare. După ororile războiului de tranșee din vest, munții înzăpeziți ai frontului italian sau câmpia nesfârșită a frontului rusesc, noua campanie părea a fi floare la ureche, într-o zonă intactă, neatinsă de distrugerile războiului, iar inamicul, unul mărunt, care nu avea nicio șansă.

Comanda a revenit germanilor, A 1 fiind împărțită în două: la nord, Corpul I, sub comanda generalului Curt von Morgen, iar la sud, corpul XXXIX, comandat de generalul Hermann von Stabs. La 6 septembrie, va fi creată A 9 Germană, sub comanda lui Erich von Falkenhayn.

Cavaleria germană atacând o poziție de artilerie a armatei române

Bătălia de la Sibiu

Prima țintă a lui Falkenhayn a fost corpul de armată român rămas la sud de Sibiu, la circa 20-25 de kilometri de ieșirea din trecătoare, la 60 de km de corpul de pe Jiu și la 50 km distanță de A 2, fără posibilitatea de a primi ajutor în cazul unui asalt german reușit. Singura cale de scăpare era să se retragă în trecătoare, unde putea fi atacat de trupele din corpurile alpine germane, care puteau să ocolească trupele române pe cărările munților și să le cadă în spate.

Timp de trei săptămâni, acest corp de armată nu făcuse nicio mișcare, așteptând noi ordine. Sub comanda generalului Ioan Popovici, din 15 septembrie, cele două divizii de infanterie și brigada de cavalerie, având doar 19 baterii și 34 de mitraliere, nu reprezentau un oponent serios pentru austro-germani. Informațiile obținute din zona inamică erau trunchiate și greșite, românii neavând habar de masarea armatei germane exact în fața lor.

Când informațiile strânse au relevat acest lucru, comandanții A 1 nu le-au băgat în seamă, fiind convinși că dușmanul continua să se retragă din fața armatei române care nu înaintase deloc! Corpul de armată care era masat lângă Sibiu fără a fi deranjat în vreun fel era format din două divizii de infanterie germane, una maghiară, cu 59 de baterii de artilerie și 172 de mitraliere. Față de trupele române, care își bazau apărarea pe flancuri pe zona muntoasă adiacentă, germanii aveau o unitate de vânători de munte pe flancul drept și o unitate de cavalerie pe flancul stâng, înspre Făgăraș.

În timp ce Falkenhayn a ordonat corpului alpin să îi flancheze pe români și să ocupe trecătoarea în spatele lor, cavaleria trebuia să zădărnicească orice încercare a acestora de a scăpa spre est sau a primi ajutor din acea zonă. Pe 22 septembrie, fără a fi detectați de forțele române, soldații germani din trupele de munte au început ascensiunea prin stânga dispozitivului român, pe câteva căi de acces, greu accesibile, cărând în spate muniția și alte echipamente, renunțând chiar la o parte a armamentului greu.

Avansul le-a fost ușurat de unele poteci reparate de români nu cu mult înainte. În seara de 24 au avut loc și primele schimburi de focuri cu patrule românești, a doua zi Popovici trimițând trupe – infanterie și cavalerie – pentru a-i intercepta pe germani. Comandamentul român credea că era vorba doar de o diversiune, așa că nu a dat mare atenție acestor trupe. În 26, germanii au ocupat aliniamente în zonele Boița, Lunci, Câineni, au tăiat cabluri telefonice și electrice, au aruncat în aer sectoare de cale ferată și au blocat drumul.

Românii au reușit, după atacuri cu mortiere, să îi facă pe germani să se retragă pe înălțimi, de unde aceștia continuau însă să amenințe drumul și traficul de aici. Încă din 26, Falkenhayn ordonase asaltul asupra pozițiilor române. Ziua a început cu un puternic baraj de artilerie, urmat de asaltul frontal al trupelor germane, respinse în repetate rânduri de români, care au efectuat și contraatacuri energice, înfruntând artileria și mitralierele germane, fără rezultate notabile. În 25, trupele de pe Jiu reocupaseră Petroșaniul și amenințau calea ferată din apropiere, așa că Falkenhayn a ordonat ca planul inițial să fie urmat întocmai.

Pe 27, un nou baraj de artilerie a semnalat noi asalturi germane, respinse din nou de români, unele unități începând însă să se retragă în dezordine, năucite de puterea de foc germană. Până la sfârșitul acestei zile, românii se retrăseseră 10-15 km din fața germanilor, fără a fi însă zdrobiți. În 28, germanii au dat asaltul final – sub loviturile repetate ale artileriei și aviației germane, românii au început să se retragă, urmăriți de diviziile de infanterie inamice.

Se zvonea că germanii au ocupat și trecătoarea în spatele armatei, astfel că exista un sentiment de panică atât în rândul soldaților, cât și al ofițerilor superiori. Abia în 27, după cereri repetate, Marele Cartier General a fost de acord ca A 2 să intervină pentru a ridica presiunea asupra corpului de la Olt, dar manevra a început prea târziu și a fost oprită de rezervele germane în 28. În aceeași seară, Popovici a dat ordinul de retragere completă în defileul Oltului, unde urmau a-și fortifica pozițiile, dacă trupele montane germane le permiteau. Coloana înainta anevoios, printre căruțe și atelaje de artilerie fiind și mulți civili cu turme de animale.

Haosul a devenit complet în timpul nopții, când trupele de munte germane au auzit zgomotul făcut de turme și de cei care le mânau, plus uruitul roților afeturilor de tun, deschizând focul înspre drum. Panica a izbucnit, zgomotul armelor fiind egalat de urletele oamenilor și ale animalelor rănite, drumul fiind blocat de cadavre și resturi de căruțe și alte vehicule. Unii au luat-o la fugă înainte, alții s-au aruncat în Olt pentru a scăpa cu viață. O parte a trupelor o luaseră pe alte cărări, cărând restul echipamentului și răniții în spate.

După câteva ore s-a reușit și aducerea în zona fatidică a artileriei grele, care i-a forțat pe germani să se retragă și mai departe pe versanți, de aici nemaifiind posibil să lovească drumul. Ofițerii au dat ordin să fie curățată calea de acces de cadavre și resturi de căruțe, răniții au fost adunați și coloana tristă, bătută și demoralizată și-a continuat drumul spre Câineni, capătul de sud al trecătorii, unde trupele române dețineau controlul. 3000 de prizonieri rămâneau în mâna inamicului. Trupele alpine germane, zdruncinate de artileria românească și de atacurile trupelor române, cu muniția pe sfârșite și fără provizii, s-au retras spre nord, spre corpul principal de armată.

Luptele de la Brașov

Falkenhayn a securizat nordul trecătorii și s-a îndreptat spre est, unde avea să dea piept cu A 2, care primise ordin la 30 septembrie să treacă pe poziții defensive. Tactica lui Falkenhayn era aceeași ca pe Olt: asalt frontal cu învăluire pe flancuri. La fel ca pe Olt, nehotărârea comandanților români le-a creat avantaje austro-germanilor – dacă, la 2 octombrie, trupele aliate erau respinse de contraatacurile române în fața Făgărașului, a doua zi orașul era evacuat de români și predat, trupele române retrăgându-se înspre Brașov, pe poziții fortificate, la poalele munților Perșani.

În 5 octombrie, asaltul aliat a fost respins de contraatacurile eroice ale românilor, care au înfruntat din nou, fără sorți de izbândă, artileria și mitralierele inamice. A doua zi însă, zelul soldaților a scăzut dramatic, iar demoralizarea s-a transformat în panică și apoi fugă. Sub bombardamentul german, trupe și civili s-au învălmășit spre Brașov, lăsând foarte mulți morți în urmă. O unitate de infanterie a acoperit retragerea, profitând și de faptul că inamicul era și el epuizat.

Orașul Brașov văzut de sus, septembrie 1916

În sfârșit, Marele Cartier General și-a dat seama de proporțiile pe care putea să le ia dezastrul, a trimis ofițeri care să oprească trupele la graniță și să le reorganizeze, numindu-l pe generalul Averescu, proaspăt înfrânt la Flămânda, la comanda A 2. Aliații au continuat avansul, unele trupe încercuind Brașovul, altele pătrunzând în pasul Bran. Din cauza confuziei din armată, românii au ocupat poziții la sud de oraș, doar pentru a primi apoi ordin să ocupe alte poziții în și în jurul orașului. Încercările au fost însă respinse cu grele pierderi de artileria germană, care trăgea cu o precizie înspăimântătoare – a rămas celebru cazul companiei complet spulberate în gara Bartolomeu de către divizia ungară de infanterie, care a curățat orașul și a atacat apoi la baionetă zonele din jur, forțând trupele române să se retragă în dezordine.

În noaptea de 8 spre 9 octombrie, Brașovul fusese complet evacuat de români, lupte dându-se și în pasul Bran, unde înaintau trupe de vânători de munte austrieci. Generalul Averescu a restabilit linia frontului în trecători, iar A Nord s-a repliat și ea pe pozițiile inițiale. Aceasta dăduse lupte victorioase pe sfârșitul lunii septembrie împotriva unor divizii ungare, dar primise ordinul de oprire la 1 octombrie. Observând înfrângerea de la Brașov, Prezan își retrăsese în ordine armata, la 13 octombrie aceasta fiind în siguranță în munți.

Epilog

După nici două luni de lupte, armata română se vedea înfrântă și alungată din Transilvania. Față de euforia din august, acum domnea deznădejdea neputinței de a remedia situația. Trupele erau demoralizate, inamicul strângea țara ca într-un clește pe un front mult prea lung și anevoios pentru a putea fi apărat, iar aliații nu puteau ajuta România cu absolut nimic. Populația maghiară și săsească au întâmpinat trupele austro-germane ca pe niște eliberatori, românii trebuind să accepte noua situație.

Mulți civili s-au retras cu armata română, unii plătind cu viața acest lucru. La București și în alte orașe s-a încercat să se păstreze secretul asupra înfrângerilor, dar semnele nu mai puteau fi ascunse: răniții care umpleau spitalele, informații de la cei care aflaseră pe alte căi, sau chiar de la militari, camioane care încărcau arhivele ministerelor și apoi luau calea Moldovei, miniștri care își trimiteau familiile și bunurile de preț în Moldova, legațiile statelor aliate care își distrugeau arhivele și se pregăteau să se retragă de asemenea la Iași.

Populația a început exodul din Capitală, mai ales după ce s-a anunțat că se găsiseră în oraș fiole cu spori de anthrax, zvon neconfirmat însă. Defetismul și disperarea își făcuseră deja loc chiar la nivel înalt, vorbindu-se despre pace separată, pace care era tatonată și de către germani. În timp ce se propuneau diverse variante de pace și de un nou guvern, prim-ministrul Brătianu a rămas ferm pe pozițiile asumate față de Antantă, având și sprijinul regelui Ferdinand și al generalului Berthelot, sosit în țară în octombrie în fruntea unei misiuni militare franceze. Situația încă nu era disperată, iar măcar onoarea conducătorilor, a armatei și a țării putea fi restabilită printr-o rezistență în continuare, pe Carpați, eventual pe linia Dunării și, în cele din urmă, în Moldova.

Bibliografie:

Glenn E. Torrey – România în Primul Război Mondial, 2014.
Michael B. Barrett - Prelude to Blitzkrieg: The 1916 Austro-German Campaign in Romania, 2013. Österreich-Ungarns letzter Krieg 1914–1918, vol. 5, Viena, 1930.
""