Autor 11085 vizualizări


Marele Război – denumirea sub care e cunoscut Primul Război Mondial în Occident – subliniază cel mai bine impactul pe care l-a avut (şi îl are) acest conflict uriaş asupra evoluţiei umane în ultimul secol;el e, nici mai mult, nici mai puţin, sursa tuturor transformărilor, de orice fel, ce au avut o influenţă majoră asupra oamenilor în ultima sută de ani. Moartea la scară industrială a schimbat mentalităţi, a prăbuşit imperii, a făcut loc pentru marile utopii milenariste ale secolului – fascismul (cu toate formele sale, inclusiv nazism) şi comunismul. Condamnată ca singura vinovată de război, Germania a acumulat o frustrare fără precendent la nivelul întregii naţiuni, din care s-a născut cel de-Al Treilea Reich şi o teribilă dorinţă de revanşă. De aici până la declanşarea unui nou conflict planetar nu a mai fost decât un pas. Există voci care sugerează că, de fapt, nici nu putem vorbi despre două războaie mondiale:în realitate, ar fi fost unul singur, despărţit de două decenii de armistiţiu. În toată această perioadă, Europa a fost măcinată de conflicte;învinşi şi învingătorii de pe bătrânul continent şi-au pierdut statutul de mari puteri. Istoricul Ernst Nolte îşi intitula sugestiv una din lucrările sale de referinţă:Războiul civil european 1919-1945.

 

În anii din urmă, Marele Război a revenit în atenţia istoricilor şi a opiniei publice. Poate cea mai importantă schimbare în mentalul colectiv european are în vedere vinovăţiile – a fost Germania singura vinovată de război? Cele mai multe voci susţin că nu putem arăta cu degetul doar în direcţia unei singure ţări. Fiecare dintre actorii implicaţi în deciziile fundamentale din vara anului 1914 are rolul său în pornirea uriaşului malaxor care a secerat milioane de vieţi.

Interesul opiniei publice europene referitor la aspecte diverse din perioada Marelui Război, interes care a crescut pe măsură ce ne apropiem de 100 de ani de la declanşarea conflictului, nu se regăseşte însă şi pe plaiurile mioritice. În România, conflictul în urma căruia am pierdut sute de mii de vieţi, militari şi civili deopotrivă, şi care, în cele din urmă, a dus la crearea României Mari, e pierdut într-un trecut obscur, fără relevanţă. Nici istoricii nu se înghesuie să-l readucă în conştiinţa publică. Cu câteva excepţii notabile, Marele Război nu prea există în istoriografia noastră.

 

Atentatul

Se spune deseori că atentatele nu reuşesc să schimbe nimic. Parcă niciodată această afirmaţie nu pare mai lipsită de sens decât atunci când vorbim despre asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, la Sarajevo, în iunie 1914. Pe de altă parte, numeroase voci au afirmat de-a lungul timpului că, în lipsa atentatului, cu siguranţă al fi existat alt declanşator, conflicul fiind inevitabil. Tot ce se poate. Sau poate că nu? Istoria nu e ştiinţă experimentală, să putem reveni asupra fenomenelor deja întâmplate. Nu putem să ştim cu precizie cum ar fi evoluat lucrurile în lipsa atentatului, reconstituind faptele altfel. De fapt, conflictul nu se profila nici după producerea acestuia;o serie de decizii şi de situaţii neprevăzute au dus la război. Dar nu ne propunem aici să evaluăm ce-ar fi fost dacă;crearea de scenarii poate fi atractivă, dar nu e istorie.

În mod ironic – considerăm noi acum, când avem perspectiva unui secol – vara anului 1914 se anunţa ceva mai liniştită, după ani de conflicte în „butoiul cu pulbere” din est. În 1913, Pacea de la Bucureşti pusese capăt celui de-Al Doilea Război Balcanic şi toată lumea spera la un 1914 sub auspicii mult mai bune. Oamenii păreau interesaţi doar de mult aşteptata vacanţă de vară. În Anglia, de exemplu, sezonul de crichet, navigaţia şi picnicurile erau singurele preocupări cu adevărat importante. Opinia publică nu a părut impresionată nici măcar de atentat. Abia la 21 iulie (Franz Ferdinand fusese asasinat la 28 iunie), „London Times” publica un articol ceva mai amplu referitor la eventualele consecinţe.Poate Anglia era într-o „splendidă izolare”, dar în culisele diplomatice avea loc o activitate febrilă. Cel care o declanşase era un tânăr sârb originar din Bosnia, mărunţel şi foarte firav, pe numele său Gavrilo Princip. Născut la 13 (25, stil nou) iulie 1898, Gavrilo a devenit de foarte tânăr un înfocat susţinător al cauzei naţionale, fiind asociat deseori cu mişcarea „Tânăra Bosnie”, care avea în componenţa ei inclusiv croaţi. Provincia Bosnia-Herţegovina, de jureaparţinând Imperiului Otoman, fusese de factoinclusă în Imperiul Austro-Ungar după războiul ruso-turc din 1877-1878. La 6 octombrie 1908, Bosnia a fost declarată de împăratul Franz Josef parte a Austro-Ungariei, în ciuda prevederilor Tratatului de la Berlin din 1878, declanşând opoziţia sârbilor şi a Rusiei, auto-proclamată „apărătoare” a slavilor din Balcani.

Provenit dintr-o familie săracă (din cei 9 copii, şase muriseră în primii ani de viaţă), Gavrilo a fost trimis la Sarajevo să locuiască la unul dintre fraţii săi mai mari. În februarie 1912 a luat parte la manifestaţiile de protest îndreptate împotriva „comportamentului colonial” al autorităţilor, fapt pentru care a fost exmatriculat. Pentru a-şi putea continua studiile, s-a mutat la Belgrad. În acelaşi an, Serbia a ordonat mobilizarea pentru ce avea să devină Primul Război Balcanic. Princip a intenţionat să se alăture unui grup de gherilă al societăţii secrete „Unire sau Moarte”, cunoscută şi sub numele de „Mâna Neagră”, dar a fost considerat inapt, din pricina staturii şi constituţiei fizice. Princip s-a deplasat în sudul Serbiei pentru a fi primit de maiorul Vojislav Tankosic, adjunctul şefului Serviciului de Informaţii al armatei sârbe. „Eşti mic de statură şi slab”, a fost răspunsul care cu siguranţă a declanşat în mintea tânărului şi exaltatului Princip dorinţa de a-şi dovedi capacităţile.

După reîntoarcerea la Belgrad, Gavrilo l-a cunoscut pe Zivojin Rafajlovic, unul din fondatorii mişcării cetnicilor. Împreună cu alţi 15 tineri bosniaci, a ajuns la un centru de pregătire al cetnicilor, unde s-a antrenat în tactici de gherilă. Atentatul a fost organizat de Danilo Ilic, care conducea celula din Sarajevo a organizaţiei „Mâna Neagră”, împreună cu colonelul Dragutin Dimitrijevic, şeful Direcţiei de Informaţii Militare din Serbia. Cei doi au recrutat şase tineri, cinci sârbi şi un bosniac de religie musulmană, printre care se număra şi Princip. Toate detaliile au fost cu grjiă studiate. În iunie s-a aflat că arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului, şi soţia sa Sofia au fost invitaţi de guvernatorul Bosniei şi Herţegovinei, generalul Oskar Potiorek, la Sarajevo, pentru inaugurarea unui spital. Data vizitei fusese stabilită pentru 28 iunie, o zi de duminică.

 

Clipa nefastă

De la gară suita s-a deplasat cu şase automobile spre Primărie, unde urma să aibă loc primirea oficială. În cel de-al treilea automobil, un Gräf&Stiftdecapotat, au luat loc Franz Ferdinand şi Sofia, guvernatorul Potiorek şi locotenent-colonelul conte Franz von Harrach. Asasinii fuseseră plasaţi pe ruta ce fusese anunţată public. Primii doi au eşuat în tentativa de a acţiona;la ora 10:10, Nedeljko Cabrinovic a aruncat o bombă, care a ricoşat din maşină, explodând sub următoarea. Cabrinovic a înghiţit o pastilă cu cianură şi s-a aruncat în râul Miljacka, care, din cauza secetei, nu depăşea 13 centimentri. În consecinţă, moartea prin înec a ieşit din discuţie, dar nici cianura nu a avut alt efect decât vărsături violente;a fost arestat imediat de poliţie şi bătut crunt de mulţime.Ajuns la Primărie pentru recepţia oficială, Franz Ferdinanda acuzat tensiunea, întrerupându-l pe primarul Curcic în timp ce-şi rostea discursul de bun-venit:„Domnule primar, vin în vizită doar ca să se arunce cu bombe asupra mea. Incredibil!” Dar Sofia, o prinţesă de origine cehă, a reuşit să-şi liniştească soţul cu câteva cuvinte şoptite la ureche. Franz Ferdinand şi-a revenit şi a aşteptat calm să-i fie adus discursul aflat în maşina avariată şi care fusese pătat cu sânge. A adăugat câteva fraze referitoare la incident, mulţumind oamenilor din Sarajevo pentru ovaţii, în care vedea „bucuria pentru eşecul atentatului”.

După consumarea momentului oficial, Franz Ferdiand şi Sofia au insistat să-i viziteze la spital pe cei răniţi în atentat. Guvernatorul Potiorek a decis să evite centrul oraşului, dar şoferul maşinii în care se afla perechea regală, neinformat în tensiunea momentului de schimbarea de traseu, a virat pe strada Franz Josef. Potiorek, aflat în aceeaşi maşină cu Ferdinand şi Sofia, i-a cerut şoferului să oprească şi să se întoarcă. În momentul în care a oprit, Princip, aflat în apropiere, a tras două focuri de la aproximativ cinci metri, folosind un pistol de fabricaţie belgiană. Primul glonţ l-a lovit pe arhiduce în jugulară, cel de-al doilea, pe soţia sa, în abdomen. La proces, Princip a declarat că a avut intenţia de a-l asasina pe Potiorek, nu pe Sofia. Princip a fost arestat pe loc. Maşina cu cei doi monarhi s-a deplasat în grabă către casa guvernatorului. Sofia a murit când au ajuns la reşedinţă, Franz, la zece minute după. Conform mărturiei contelui Harrach, ultimele cuvinte ale moştenitorului tronului Austro-Ungariei au fost:„Sofia! Sofia! Nu muri! Trăieşte pentru copiii noştri!”

Procesul asasinilor (fuseseră arestaţi cei cinci sârbi, ultimul conspirator reuşind să fugă în Serbia) şi a celor implicaţi în organizarea tentatului s-a ţinut între 13 şi 23 octombrie 1914, verdictul şi sentinţele fiind anunţate la 29 octombrie. Danilo Ilic a fost condamnat la moarte, împreună cu unul dintre atentatori, amândoi fiind executaţi la 3 februarie 1915. Princip şi Cabrinovic au primit 20 de ani de temniţă, pedeapsa maximă pentru cei care nu împliniseră 20 de ani şi care nu puteau fi executaţi, conform legii. Cele 27 de zile care-l despărţeau de împlinirea vârstei de 20 de ani la data înfăptuirii atentatului l-au salvat pe Princip, dar nu pentru mult timp. Întemniţat în condiţii dure, care s-au accentuat pe măsură ce războiul continua, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, murind în închisoarea Terezin la 28 aprilie 1918. Cabrinovic a împărtăşit aceeaşi soartă.

Europa se agită

Trupurile lui Franz Ferdinand şi al soţiei sale au fost transportate la Triest cu ajutorul unei nave de război şi apoi la Viena cu un tren special. Cei trei copii ai cuplului au fost excluşi de la toate manifestările publice. Împăratul Willhelm al II-lea al Germaniei a încercat să folosească funeraliile pentru a organiza o conferinţă informală în vederea menţinerii păcii pe continent. Curând însă a fost şi el prins în vâltoarea unor decizii care aveau să culmineze cu declanşarea unui conflict la scară planetară.În urma asasinatului a avut loc un val de represalii la adresa etnicilor sârbi pe întreg teritoriul Bosniei şi Herţegovinei, multe dintre ele spontane, dar încurajate de autorităţi, care au expulzat peste 5.000 de sârbi implicaţi în activităţi politice. Anumite surse indică între câteva sute şi 2.000 de sârbi care au decedat în închisorile imperiale, existând şi 460 de condamnări la moarte. Persecuţiile împotriva etnicilor sârbi au fost conduse în special de Schutzkorps, o miliţie formată preponderent din musulmani.

În zilele următoare s-a declanşat ceea ce astăzi numim criza din iulie, o intensă activitate diplomatică purtată între marile cancelarii europene, rămasă fără niciun rezultat. Atentatul a avut un puternic impact psihologic asupra liderilor de la Viena şi al opiniei publice. În recenta sa carte referitoare la Primul Război Mondial, Lucian Boia face o paralelă interesantă între impactul pe care l-au avut atentatele de la 11 septembrie în societatea americană (şi în urma cărora Statele Unite s-au implicat în două campanii militare, Irak şi Afganistan) şi asasinatul de la Sarajevo. Ca şi în 2001, în 1914 atentatul a reprezentat nu doar o teribilă ştirbire a prestigiului şi influenţei unei mari puteri, dar şi un atac direct la adresa existenţei statului şi al setului de valori care constituia fundamentul monarhiei dualiste.

La Viena părerile erau împărţite:contele Franz Conrad von Hötzendorf, şeful Marelui Stat Major al armatelor imperiale, era de părere că „nodul trebuie tăiat” prin atacarea Serbiei, iar ministrul de Externe Berchtold îi împărtăşea opinia. Franz Josef, deşi favorabil unui război, a insistat asupra nevoii de a avea alături Germania. Primul ministru maghiar Istvan Tiszas-a opus războiului, considerând (în mod corect, aşa cum se va dovedi mai târziu) că un atac asupra Serbiei va duce la intervenţia Rusiei şi, în atare situaţie, la un inevitabil conflict european. Germania era decisă, la rândul ei, să-şi sprijine aliatul. Kaiserul şi-a însărcinat ambasadorul la Viena să declare că „Germania va fi alături de Austro-Ungaria indiferent de decizia pe care o va lua”. La 5 iulie, prin intermediul ambasadorului austriac, Wilhelma primit o scrisoare din partea lui Franz Josef, prin care acesta preciza că „singura posibilitate de a evita prăbuşirea monarhiei este eliminarea statului sârb”. Germania era hotărâtă să acorde asistenţă chiar şi în cazul unei intervenţii a Rusiei, a cărei armată era considerată nepregătită pentru război. Ambasadorul austro-ungar îşi informa superiorii despre opinia Kaiser-ului, care „a precizat că ar fi păcat să nu profităm de o situaţie atât de favorabilă pentru noi”. Întrebat dacă Germania e pregătită pentru un război cu Franţa şi Rusia, generalul Erich von Falkenhayn, ministrul de război şi cel care va conduce ofensiva din Transilvania împotriva României în 1916 a replicat, scurt:„Categoric, da!”

 

Ultimatumul și declanșarea războiului

Au urmat zile în care s-a pus la punct un ultimatum adresat Serbiei. La 14 iulie, ambasadorul german la Viena era asigurat că „ultimatumul a fost redactat astfel încât acceptarea lui să fie exclusă”. Cele 10 puncte ale documentului au fost emise autorităţilor sârbe la 23 iulie, un răspuns fiind aşteptat până în după-amiaza zilei de 25. În noaptea de 23 iulie, regentul Alexandru al Serbiei a vizitat Legaţia rusă, „exprimându-şi disperarea cu privire la ultimatum, de neacceptat pentru o naţiune cu o fărâmă de demnitate şi solicitând ajutor”. Dar Rusia nu era dispusă să pornească un război pentru care nu era pregătită;ţarul Nicolae al II-lea a promis doar „susţinere morală”, considerând că o opinie publică europeană defavorabilă Austriei o va forţa să-şi revizuiască poziţia. Nici Franţa nu părea foarte dispusă să intre în război cu Germania;în consecinţă, Serbia a fost sfătuită să accepte ultimatumul. Lipsiţi de sprijinul aliaţilor, autorităţile sârbe au decis să respingă un singur punct al ultimatumului, cel prin care se solicita posibilitatea ca poliţia austriacă să opereze pe teritoriul Serbiei. Primul lord al Amiralităţii britanice, Winston Churchill, nota:„ acest ultimatum este cel mai insolent document oficial pe care l-am văzut, dar cred că Marea Britanie va rămâne neutră în război”. În ciuda eforturilor diplomatice de a forţa Austria să accepte ultimatumul în condiţiile arătate de Serbia, la presiunile Germaniei, Viena a rămas neclintită. La 25 iulie, Franz Josef a ordonat mobilizarea a 8 corpuri de armată, în timp ce ambasadorul imperial a fost retras de la Belgrad.

La orele 11 dimineaţa, în ziua de 28 iulie, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, monitoarele austriece bombardând Belgradul în cursul după-amiezii. Kaiserul a trimis o telegramă Țarului, în care cerea „sprijinul pentru Austria în războiul împotriva Serbiei”. În răspunsul său, Nicolae preciza:„un război nedrept a fost declanşat împotriva unei ţări mici... Curând, voi fi forţat să iau măsuri care vor duce inevitabil la război. Pentru a evita calamitatea unui conflict european, îţi cer în numele prieteniei noastre să faci tot ce este posibil pentru ca aliatul tău să nu pornească un război”. Dar maşinăria infernală, odată pornită, a măturat ca un tăvălug Europa. La 29 iulie, Germania a cerut Marii Britanii să dea garanţii că îşi va menţine neutralitatea în cazul unui război generalizat pe continent;sir Edward Gray, însărcinatul cu Afaceri Externe al guvernului, a respins cererea a doua zi. Tot pe 29 iulie, Rusia a declarat mobilizarea parţială, Germania ameninţând că va face acelaşi lucru dacă Rusia nu pune capăt mobilizării. La 31 iulie, Austria şi Rusia au trecut la mobilizarea generală, alături de Turcia. Marea Britanie a cerut asigurări Franţei şi Germaniei că neutralitatea Belgiei va fi respectată;Parisul a acceptat imediat, răspunsul Berlinului fiind evaziv, din motive ce aveau să devină foarte clare în scurt timp.

La 1 august, Franţa, Germania şi Belgia au trecut la mobilizarea generală, iar Germania a declarat război Rusiei. A doua zi, guvernul britanic a promis Franţei că va impiedica flota germană să traverseze Marea Nordului şi să atace porturile franceze. Tot la 2 august, trupele germane au intrat în Polonia, Luxemburg şi Franţa. La 4 august, Germania a declarat război Belgiei şi a traversat frontiera;Marea Britanie a declarat mobilizarea generală şi a emis un ultimatum la Berlin, în care preciza că fără garanţii ale neutralităţii Belgiei oferite în următoarele 12 ore cele două naţiuni se vor afla în stare de război. Cancelarul german von Bethmann-Hollweg i s-a confesat cu amărăciune ambasadorului britanic la Berlin:„pentru o bucată de hârtie Marea Britanie e dispusă să intre în război împotriva unei naţiuni cu care este înrudită”. Ultimatumul a expirat la miezul nopţii;Germania şi Marea Britanie erau, la rândul lor, în război. La fel de trist, Edward Grey i-a mărturisit unui prieten, în timp ce priveau lămpile aprinzându-se în St. James Park:„Luminile se sting peste tot în Europa;nu le vom mai vedea aprinse în timpul vieţii noastre”.

 

Balanţa forţelor înclina spre Puterile Centrale

Dacă războaiele s-ar putea purta doar pe baza statisticilor, Puterile Centrale (Germania şi Austro-Ungaria) păreau să fie avantajate în faţa Antantei (Franţa, Rusia şi Marea Britanie), deşi aparent am fi tentaţi să credem contrariul. În august 1914, Germania şi Austro-Ungaria numărau 136 de divizii de infanterie şi 22 de cavalerie, în comparaţie cu Aliaţii, care se puteau baza pe 199 divizii de infanterie şi 50 de cavalerie. Dar o asemenea aritmetică simplistă e înşelătoare:Germania era net superioară celorlaţi beligeranţi, atât prin organizare şi înzestrare, cât şi datorită unor trupe extrem de bine instruite şi motivate.Marele Stat Major al armatei germane, condus de generalul Helmuth von Moltke, nepotul marelui lider militar din timpul războaielor franco-prusace, era „creierul” maşinăriei de război teutone. Având o forţă activă de 4, 3 milioane de soldaţi, armata germană era organizată în 25 de corpuri de armată, fiecare cu câte două divizii. În rezervă se găseau alte 32 de divizii, a căror capacitate operativă ridicată s-au dovedit o surpriză neplăcută pentru Aliaţi în anii următori. Bine antrenaţi şi motivaţi, soldaţii germani au reprezentat un oponent formidabil până în ultimele săptămâni de război. Cavaleria, pe de altă parte, în ciuda interesului personal al Kaiser-ului, a dezamăgit pe câmpurile de luptă, îndeosebi din pricina recentei reorganizări, unităţile de cavalerie având în componenţa lor şi infanterie uşoară, care urma să-i ofere putere de foc mărită, ceea ce a dus la erodarea spiritului cavaleriei prusace şi al capacităţii ei operative.

Germania era superioară şi în privinţa artileriei, fie ea de câmp sau obuziere, tunurile grele dovedindu-se, la rândul lor, o surpriză extrem de neplăcută pentru francezi, într-un război tranformat într-un conflict defensiv, de poziţii, în care artileria avea să joace un rol primordial. Noua invenţie a epocii industriale, mitraliera s-a dovedit o armă extrem de eficientă, resposabilă în bună măsură de pierderile teribile de vieţi omeneşti. În 1914, Germania nu deţinea mai multe mitraliere decât trupele britanice, dar capacitatea industrială i-a permis să înlocuiască în permanenţă gurile de foc.

Armata austro-ungară era departe de cea a aliatului german. Din totalul celor aflaţi sub arme, 25% erau germani şi 23% maghiari;restul, mai mult de jumătate, reprezentau diversitatea etnică caracteristică monarhiei dualiste, de la cehi la italieni şi de la bosniaci la români. Avea însă şi câteva calităţi, printre care artileria de calibru greu (obuziere Skoda) şi cavaleria maghiară. Şeful Statului Major imperial, mareşalul Conrad von Hötzendorf, e considerat de mulţi specialişti drept „cel mai bun strateg al războiului”, cu siguranţă mai înzestrat decât omologul său german, căruia îi lipsea determinarea.

 

Armatele Aliaților

Principala forţă a Aliaţilor (cel puţin în scripte) o constituia armata rusă:114 divizii de infanterie şi 36 de cavalerie. Majoritatea strategilor din epocă erau de părere că, odată trezit, „ursul” rus se va mişca poate greoi, dar inevitabil înainte, până la Berlin. Deşi înfrângerea umilitoare în faţa Japoniei în 1905 dusese la o reorganizare a armatei, aceasta rămăsese şi în 1914 un gigant cu picioare de lut. Mobilizarea era greoaie, existau grave deficienţe în înzestrare, îndeosebi puşti şi muniţia aferentă. Organizarea era defectuoasă;în rândul conducerii superioare corupţia şi incapacitatea profesională erau de notorietate, iar la nivelul trupei lipseau ofiţeri pregătiţi corespunzător, care să creeze legătura între soldaţii de rând şi înaltele comandamente. Cu toate astea, soldatului rus nu-i lipsea curajul şi, cel puţin în primii doi ani de război, s-a dovedit un oponent pe măsura adversarilor.

Francezii reprezentau „nucleul dur” al Aliaţilor. Să precizăm, cu condescendenţă, că istoricii francezi sunt cei care se grăbesc să sublinieze acest fapt discutabil. E însă unanim recunoscut că după înfrângerea catastrofală în faţa Prusiei din 1870-1871, Franţa reuşise, prin eforturi considerabile, să-şi reclădească o armată a cărei înfrângere Germania o considera o prioritate. Neavând posibilităţile demografice ale Germaniei, Franţa a reuşit totuşi (fie printr-un stagiu militar mărit, fie prin recrutarea din colonii) să organizeze 62 de divizii de infanterie şi 10 de cavalerie. În combinaţie cu un sistem de fortificaţii bine dezvoltat, strategii militari de la Paris aveau convingerea că pot opri orice atac german până la intrarea în luptă a armatei ruse. Militarii francezi erau inteligenţi, energici, motivaţi, ofiţerii fiind mânaţi uneori de un curaj excesiv. Tunul de câmp de 75 mm (îl va avea în dotare şi armata română) s-a dovedit o armă formidabilă. Pe de altă parte, armata franceză era încă tributară unei doctrine uneori depăşite, fie că vorbim de concepte strategice, fie de tactică, organizare sau dotare. De la Napoleon, trecând prin trauma înfrângerii din războiul cu Prusia, armata franceză dezvoltase o concepţie ultra-ofensivă, implementată la toate palierele. În consecinţă, exista o anumită rigiditate tactică care, de exemplu, ignora eficienţa artileriei grele în detrimentul celei de câmp. Până şi uniforma, pantaloni roşii şi veston albastru, era o reminiscenţă a concepţiei napoleoniene. Cavaleria purta armura şi casca spiecifice primului imperiu;antrenată pentru a fi o unitate de şoc, cavaleria se baza pe sabie şi lance, alături doar de o carabină de mic calibru. La conducerea Marelui Stat Major se găsea generalul Joseph-Jacques-Césaire Joffre, un om cu nervi de oţel şi un curaj ieşit din comun şi care a dovedit o flexibilitate neobişnuită atunci când situaţia s-a dovedit aproape disperată.

În 1914 au existat doi aliaţi ai Antantei, unul în est (Serbia) şi celălalt în vest (Belgia), care au luptat cu mult curaj, deşi deţineau armate de mici dimensiuni. Serbia a intrat în război cu 11 divizii de infanterie şi una de cavalerie, iar Belgia cu 6, respectiv una. Armata sârbă avea avantajul că soldaţii săi erau nu doar motivaţi, dar şi căliţi în recentele conflicte din Balcani, iar cea belgiană, deşi privită cu multă neîncredere, a dovedit curaj şi determinare.

Mai rămâneau britanicii, stăpânii mărilor datorită celei mai importante forţe navale a lumii. Armata regulată, pe de altă parte, formată doar din voluntari, diferea fundamental de cele prezentate deja, fiind creată cu scopul protejării vastului său imperiu, având garnizoane locale, cea mai importantă forţă fiind cea din India. Capacitatea maximă a armatei britanice din metropolă se ridica la 11 divizii de infanterie (cât Serbia) şi 3 de cavalerie. Forţa expediţionară aflată în august 1914 pe continent număra 6 divizii de infanterie şi aproape una de cavalerie, numărul redus fiind suplinit de capacitatea de luptă ridicată şi un moral excelent. Pe baza experienţei din războiul burilor, britanicii se înzestraseră cu tunuri grele, iar organizarea şi capacitatea de transport erau mult superioare standardelor europene ale epocii. Comandantul forţei expediţionare, mareşalul sir John French, se remarcase în calitate de general de cavalerie în Africa de Sud. Ofiţerilor britanici le lipsea însă experienţa conducerii unor unităţi mari din punct de vedere numeric, fiind obişnuiţi cu unităţile reduse şi foarte mobile folosite pe câmpurile de luptă din Africa. Britanicii şi-au organizat şi o forţă de rezervă, formată tot din voluntari, compusă din 14 divizii de infanterie şi 14 brigazi de cavalerie, dar pregătirea ei a necesitat timp.

În 1914, pe câmpurile de luptă şi-a făcut apariţia şi o armă ce se va dovedi decisivă în decursul secolului:aviaţia. În august, Germania deţinea 384 avioane şi 30 de zeppeline, Franţa – 123 avioane şi 10 avioane de mari dimensiuni, asemănătoare zeppelinelor, iar Marea Britanie – 113 avioane, 63 fiind ataşate Corpului expediţionar.

 

Planurile beligeranţilor

Generalul Joffre, aflat în fruntea Marelui Stat Major din 1911, a aprobat în 1913 Planul XVII, care preconiza o violare a neutralităţii Belgiei şi Luxemburgului de câtre Germania şi era destul de flexibil, fără să fixeze exact o strategie, dar urma să se adapteze situaţiei reale. În principiu, preconiza o ofensivă în Alsacia şi Lorena, provincii pierdute în 1871, ceea ce se potrivea ca o mănuşă planurilor ofensive germane.

După crearea Antantei cordiale în 1904, Wilhelm a cerut şefului Marelui Stat Major, contele von Schlieffen, conceperea unui plan care să permită Germaniei purtarea unui război pe două fronturi, definitivat în decembrie 1905. Schlieffen considera că Rusia, ţinând cont de mărimea armatei sale, de infrastructura feroviară precară şi birocraţia excesivă, va avea nevoie de 6 săptămâni pentru o mobilizare completă. În consecinţă, sugera că singura şansă pentru o victorie într-un război purtat pe două fronturi o reprezintă înfrângerea rapidă a Franţei – conform planului Parisul trebuia cucerit în 39 de zile, iar Franţa urma să capituleze după 42, înainte ca armata rusă să invadeze Prusia Orientală. Schlieffen era convins că armata franceză putea fi încercuită folosind tactica aplicată de Hannibal în bătălia de la Cannae, despre care susţinea că putea fi aplicată şi în conformitate cu concepţiile şi tehnica începutului de secol XX. Dar planul avea şi slăbiciuni evidente, iar cea mai importantă o reprezenta violarea teritoriului unor ţări neutre. Deşi invazia Belgiei era de aşteptat să provoace intervenţia Marii Britanii (aşa cum de altfel s-a şi întâmplat), Schlieffen argumenta că intervenţia britanică va fi tardivă, fără să ţină cont de impactul propagandistic al încălcării neutralităţii. În Statele Unite, curentul de opinie favorabil intervenţiei în Europa după 1914 se baza în primul rând pe reacţiile referitoare la maniera în care armata germană invadase Belgia.

Succesorul lui Schlieffen la conducerea Marelui Stat Major, Moltke cel tânăr, a modificat planul în 1906. De pe aripa dreaptă, unde se găsea concentrat grosul forţelor, a retras 3 din cele 5 corpuri de armată, pentru a întări apărarea în Alsacia-Lorena şi frontiera cu Rusia, renunţând şi la planurile de invazie a Olandei. Mulţi specialişti susţin că această diminuare a forţelor a fost decisivă;armata germană nu a reuşit să scoată Franţa din război în 1914. Dintr-un conflict preconizat a fi scurt şi bazat pe manevră, războiul s-a transformat într-unul de poziţii, de lungă durată.

 

Campaniile anului 1914

Primele eşecuri ale Puterilor Centrale s-au derulat la începutul lui august, când mica armată sârbă a reuşit să oprească ofensiva austro-ungară. Pierderile grele au forţat comandamentul imperial să menţină forţe considerabile pe front, în detrimentul efortului de război planificat împotriva Rusiei. În această campanie a luptat şi cel mai tânăr soldat din Primul Război Mondial:Momcilo Gavric, care s-a alăturat Diviziei 6 artilerie la vârsta de 8 ani, după ce părinţii şi bunicii au fost executaţi de trupele austriece în august 1914. A fost avansat caporal la 10 ani şi sergent major la 11.

Germanii îşi făcuseră planuri prea optimiste şi în ceea ce privea Rusia, care a atacat cu două armate, o surpriză extrem de neplăcută pentru strategii de la Berlin. Armata a 8-a, comandantă de generalul Paul von Hindenburg (viitorul cancelar), aflată iniţial în rezerva Frontului de Vest, a fost mutată în Prusia Orientală pentru a opri avansul armatei ruse. Într-o serie de lupte cunoscute sub numele de Prima bătălie de la Tannenberg(17 august-2 septembrie), trupele ţarului au fost înfrânte şi invazia stopată, dar orientarea rezervelor germane în est a permis victoria tactică a Aliaţilor în prima bătălie de pe Marna.

În vest, armata germană a intrat în Belgia la 4 august, asediind şi bombardând oraşul Liege cu obuziere Krupp de 420 mm, „prima surpriză tactică a războiului”, ceea ce a provocat o vie emoţie în opinia publică din vestul Europei şi dincolo de ocean. Armata belgiană a fost nevoită să se retragă spre Anterp;capitala Bruxelles a fost ocupată la 20 august.

Armata franceză a declanşat ofensiva spre Alsacia şi Lorena, intrând în capcana întinsă de germanii care se retrăgeau încet, provocând pierderi substanţiale, pentru a permite flancului drept să învăluie armatele aliate. În cea de-a doua jumătate a lunii august, germanii au pătruns pe teritoriul francez, declanşând bătălia frontierelor. Forţele franco-engleze nu au putut face faţă maşinăriei de război germane şi s-au retras, cu pierderi grele. Armata 5 franceză a fost aproape complet anihilată.

La începutul lui septembrie, forţele Kaiser-ului se găseau la 70 de kilometri de Paris. Prima bătălie de pe Marna(6-12 septembrie) s-a dovedit decisivă pentru soarta întregului război. Generalul Joffre a exploatat cu abilitate o deschidere în frontul german de 48 km între armatele 1 şi 2, atacând şi încercuind forţele inamice. Francezii au trimis în luptă toate rezervele, 6.000 de soldaţi fiind transportaţi cu taxiuri puse la dispoziţie de generalul Joseph Galieni, guvernatorul militar al Parisului. La 9 septembrie se părea că cele două armate germane, izolate şi încercuite, sunt pe punctul de a fi anihilate. La auzul veştii, generalul von Moltke a suferit o cădere nervoasă;va fi înlocuit de la comandă la 14 septembrie. Germanii s-au retras la nord de râul Aisne, unde au săpat tranşee în care se vor adăposti timp de trei ani.

Şi belgienii rezistau de-a lungul râului Yser, unde, în octombrie, germanii au încercat în van să străpungă apărarea, care se concentrase de-a lungul litoralului pe o porţiune de 35 de kilometri, în Flandra. Atunci germanii s-au reorientat, atacând în sectorul de front al Forţei Expediţionare britanice. În prima bătălie de la Ypres (19 octombrie-22 noiembrie), beligeranţii au suferit pierderi teribile, dar frontul nu a cedat. După bătălie, Erich von Falkenhayn, succesorul lui Moltke, şi-a anunţat superiorii că Germania nu putea învinge şi a cerut, la 18 noiembrie, negocieri în vederea obţinerii unei rezolvări pe cale diplomatică a conflictului. Dar cancelarul von Bethmann-Hollweg şi generalii Hindenburg şi Ludendorff s-au opus propunerii.

Războiul de mişcare se terminase. Va începe cel de poziţii, cu pierderi teribile de ambele părţi. Mitul războiului fulger, al unei victorii rapide, se spulberase şi de o parte, şi de alta. Entuziasmul cu care Europa intrase în război se va spulbera rapid, lăsând loc deziluziei, disperării şi morţii.

 


 

 

Proclamaţia lui Wilhelm al II-lea, 6 august 1914

 

Către poporul german

Încă de la întemeierea poporului nostru, cea mai importantă preocupare pentru mine şi pentru strămoşii mei din ultimii 43 de ani a fost aceea de a menţine pacea în lume şi de a continua profunda noastră dezvoltare într-un climat de pace. Dar duşmanii noştri ne invidiază pentru succesul strădaniei noastre. Am îndurat cu stoicism toată ostilitatea vădită sau ascunsă a Estului, a Vestului şi a celor de dincolo de mări, conştienţi de responsabilitatea pe care o avem şi de puterea de care dipunem. Acum însă, aceşti duşmani vor să ne umilească. Ei se aşteaptă ca noi să privim cu braţele încrucişate cum pregătesc un atac răzbunător;nu sunt dispuşi să accepte faptul că suntem alături, profund loiali, de aliaţii noştri, care luptă să-şi apare reputaţia ca imperiu şi că odată cu umilirea lor ne vom pierde la rându-ne puterea şi onoarea. Prin urmare, sabia este cea care trebuie acum să decidă. În plină pace, duşmanii ne atacă. Înainte. La arme. Orice moment de şovăială, orice ezitare înseamnă o trădare faţă de Patrie. Supravieţuirea sau distrugerea imperiului nostru recâştigat, însăşi existenţa puterii şi tradiţiei germane sunt acum în joc. Vom rezista până la ultima suflare. Şi vom învinge în această luptă, chiar de-ar fi să ne luptăm cu o lume întreagă. Germania nu a pierdut niciodată atunci când a fost unită. Înainte cu Dumnezeu, care va fi alături de noi aşa cum a fost alături de strămoşii noştri.

 

Berlin, 6 august 1914