Autor 11190 vizualizări


Între 3 august 1914 şi 17 august 1916, România trece prin ceea ce Istorii numesc anii Neutralităţii. În această perioadă, Ionel Brătianu, premierul României, negociază la sânge cu Antanta condiţiile intrării noastre în Război. Bătălia cu Aliaţii e însă infinit mai mică decât bătălia cu forţele interne – partide, presă, cetăţeni – pentru a păstra ţara atât cât trebuie în neutralitate. Câştigată de Ionel Brătianu, formidabila bătălie a Neutralităţii a avut în premierul român un geniu. Geniul de a aştepta.

17 august 1916, ora 11, la Vintilă Brătianu acasă.

Ionel Brătianu, primul ministru al României, i-a convocat aici pe ambasadorii Antantei pentru a semna intrarea României în Război. Obişnuit, primea diplomaţii la el acasă. Optează acum pentru locuinţa unchiului său, de teama spionilor nemţi şi austro-ungari, destul de mulţi la Bucureşti, gata să transmită la Berlin şi Viena că dezastrul pentru Puterile Centrale s-a produs:România a pus capăt neutralităţii, în favoarea Antantei!

Până atunci Ionel Brătianu jucase strălucit teatrul omului indecis în privinţa taberei cu care urma să se alieze România. În timp ce negocia dur cu Antanta, el liniştea Puterile Centrale cu jurământul neutralităţii. Abil, stimula manifestaţiile antantofile din Bucureşti, pentru a-i convinge pe reprezentanţii Austro-Ungariei şi Germaniei cât de greu îi era să rămână neutru. Lăsa să se scurgă către ambasadorii Antantei informaţii despre presiunea exercitată de adepţii neutralităţii absolute (P.P. Carp) sau ai intrării alături de Puterile Centrale. Ţinea să facă şi mai de preţ atragerea României, deşi se convinsese de mult că doar Antanta garanta împlinirea idealului naţional.

La momentul din 17 august 1916 participă şi I.G. Duca, ministrul Culturii şi Instrucţiunii în guvernul Brătianu. Primeşte acest dar, de a fi prezent la un moment de răscruce din istoria naţională, pentru că-l ajutase pe şeful său la redactarea unora dintre paragrafele documentelor. Mai târziu, I.G. Duca va povesti în Memoriidespre cum s-a desfăşurat acel moment de seamă. Nu numai orator, dar şi scriitor, autorul reuşeşte să ne transmită peste ani emoţia sa de a trăi nemijlocit clipa astrală a unei ţări. Iată cum îşi aminteşte el iscălirea documentelor:Convenţia politicăşi Convenţia militară.

Reprezentanţii Angliei, Franţei şi Italiei, semnaseră deja. Mai rămăseseră (dinadins) să iscălească trimisul Rusiei (cu puterea de la Răsărit nu se negociase) şi Ionel Brătianu:

„Vintilă Brătianu pregătise în mijlocul mesei o călimară frumoasă şi un condei destinat a fi păstrat în amintirea acestei scene istorice. Poklevski, emoţionat şi el, în mijlocul unei tăceri pline de solemnitate, a iscălit cel dintâi, rând pe rând, cele cinci exemplare. Brătianu, cel din urmă, a luat tocul şi prin iscălitura lui a legat soarta neamului românesc de soarta Aliaţilor, semnând astfel actul însuşi de naştere a unităţii noastre naţionale. Deasupra mesei, privind drept în faţă pe acei ce iscăleau, stătea atârnat în perete chipul lui Ionel Brătianu cel bătrân. Făuritorul independenţei României Mici părea că priveşte cum urmaşii săi zămisleau România Mare. Ai fi zis că spiritul său pluteşte peste noi toţi în acele clipe mişcătoare“. (I.G. Duca, Memorii, vol. II, Editura Helicon, Timişoara, 1993, pag. 145)

Înainte de semnare, I.G. Duca dăduse citire Documentelor. Potrivit amintirilor sale, După ce-am terminat cetirea, Poklevski(ambasadorul Rusiei n.n.) s-a întors către mine şi mi-a spus:«Ca român poţi fi fericit de ceea ce a obţinut d. Brătianu de la noi»“.(Op. cit., pag. 144)

Cum îi abureşte pe toţi Ionel Brătianu

La ce se referă ambasadorul Rusiei, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai Imperiului, rămas în România, în exil, după lovitura bolşevică? Nu la condiţiile mai mult decât bune obţinute de noi în schimbul intrării în război de partea Antantei, deşi şi acestea contau.

El se referă la altceva, mult mai important, şi care a dus, în cele din urmă, la Marea Unire:la forţa lui Ionel Brătianu de a negocia.

Documentele prevedeau garantarea de către Marile Puteri a României Mari, dar şi sprijin militar în clipa trecerii Carpaţilor. Că, ulterior, intervenţia Americii a făcut Tratatele fără rost, că niciuna dintre prevederile Convenţiei militare nu s-a îndeplinit, e o altă poveste. Trimisul Majestăţii Sale Imperiale face vorbire de nemaipomenita bătălie dusă de Ionel Brătianu în anii neutralităţii pentru a smulge de la Antantă cât mai mult şi cât mai sigur. Chiar din momentul neutralităţii declarate, Ionel Brătianu optase. Interesul naţional impunea participarea ţării noastre alături de Antantă. Puterile Centrale nici nu voiau s-audă de reîntregirea României. Austro-Ungaria avea interes făţiş în păstrarea Ardealului. Austria, deşi nu-i avea la inimă pe unguri, era prea slabă în cadrul Dualismului pentru a-şi permite asprimi faţă de Ungaria. Germania, căreia îi era indiferentă soarta Ardealului, n-avea niciun chef să se certe cu Austro-Ungaria. Antanta, în schimb, garanta revenirea teritoriului de peste Carpaţi la Patria Mamă. De Basarabia nici nu putea fi vorba. Rusia nu anunţa prin nimic prăbuşirea de doar peste câţiva ani. Aşadar, alegerea strategică fusese făcută. În vremurile de azi, un altul s-ar fi aruncat bezmetic în braţele Antantei, fericit că-i luat în seamă de Cei Mari. Nu e cazul lui Ionel Brătianu. Cel mai mare inginer din istoria modernă a României decide să negocieze la sânge intrarea României în război. Timp de doi ani – între 1914 şi 1916 – el duce tratative cu Puterile Antantei, cu Rusia, îndeosebi, pentru a obţine cât mai mult.

E un joc pe sârmă.

Primejdiile presupuse nu sunt puţine. Puterile Centrale deţineau la Bucureşti o întinsă reţea de informatori, agenţi de influenţă, diplomaţi. Reprezentanţii Austro-Ungariei şi Germaniei picau zilnic pe capul lui Ionel Brătianu pentru a-i pipăi intenţiile, dar şi pentru a-l convinge de avantajele neutralităţii. Premierul trebuie să-şi arunce în joc toate resursele sale de tras pe sfoară pentru a le adormi bănuielile. La fel trebuie să precedeze şi cu trimişii Antantei, la fel de insistenţi, la fel de pisălogi, îmboldiţi de şefii lor prin circulare imperative să-l bată la cap pe Ionel Brătianu.

Fiecare dintre cele două tabere nu precupeţea niciun mijloc pentru a-l apleca pe Brătianu într-o parte sau alta. Presa de la Paris, Viena, Berlin, Moscova se întrecea în ameninţări privind soarta României dacă nu optează o dată, în avertismente asupra riscului de a le tot cumpăni.

Nu lipsesc nici provocările.

Pe 11 iunie 1916 [29 mai pe stil vechi – n.n.] se află că-n cursul nopţii trupele ruseşti trecuseră graniţia noastră, ocupaseră Momorniţa şi, „fără a ţine cont de protestele noastre“(I.G. Duca), străbat teritoriul românesc, prin judeţul Dorohoi, pentru a ajunge în Bucovina austriacă.

Ca răspuns, artileria austriacă îi bombardează pe ruşi. Lovind, evident, şi case româneşti. Situaţia e pe muchie de cuţit. Bucureştiul nu ştie cum să ia gestul ruşilor. I.G. Duca dezvăluie în Memoriilesale întrebările pe care şi le punea întreaga ţară:

„Să fi fost oare o simplă greşeală a unor detaşamente locale dornice să surprindă mai uşor un inamic în plină retragere? Dar atunci de ce nu au ţinut seamă de protestele noastre, de ce au tras asupra grănicerilor noştri, de ce timp de două zile nu şi-au revenit în fire? De doi ani luptau în acelaşi punct, trebuiau deci să-l cunoască cu de-amănuntul. De ce în trecut păstraseră necontenit o atitudine corectă, de ce tocmai acuma călcau în chip atât de neaşteptat şi de flagrant toate legile dreptului internaţional? Ştiam că de la ruşi te puteai aştepta la orice, chiar după suprimarea consumării alcoolului. Incidentul de la Hult era viu în amintirea noastră. Nu ne aflam, oare, în prezenţa unei tentative de violare a neutralităţii noastre cu scopul de a-i sili pe austro-germani la aceeaşi atitudine şi de-a ne forţa mâna, transformând teritoriul nostru într-un câmp de bătaie? Ruşii nu au reuşit să ne atragă în război prin argumente, oare nu încercau acum să ne constrângă prin mijloace brutale? Toate presupunerile erau îngăduite“. (Op. cit., pag. 121-122)

Românii au nervii tari

Într-adevăr, toate presupunerile erau îngăduite. Explicabilă precipitarea autorităţilor române. Ionel Brătianu e înştiinţat de situaţia gravă din Nord-Estul ţării la miezul nopţii de 10 spre 11 iunie 1916. Se grăbeşte să vină la Bucureşti. La 4 dimineaţa e convocat Consiliul de Miniştri. Important, decisiv chiar:evenimentul trebuie împins în planul secund al unei simple întâmplări. Altfel, ostaşii români ar fi trebuit să se angajeze într-o confruntare cu ruşii.

Se decide imediat, la propunerea lui Brătianu, trimiterea generalului Ioan Pătraşcu înaintea ruşilor, să le ceară lămuriri şi să le pună în vedere să părăsească teritoriul românesc. Trupele noastre urmau să stea în spatele lui, la o distanţă destul de mare, gata să intervină. Stanislav Poklevski-Koziell, ministru plenipotenţiar al Rusiei la Bucureşti, asigură guvernul că incidentul n-avea nicio semnificaţie politică. Era vorba, pur şi simplu, de o aiureală. Regele Ferdinand era plecat într-o călătorie pe Dunăre. E rechemat în capitală. I.G. Duca trebuia să-l aştepte la gara Cotroceni. Seara, discipolul lui Brătianu se duce mai întâi la un banchet ţinut la Hotelul Bulevard. Prilej de împunsături în Memoriifaţă de cei ce se întreceau în pălăvrăgeli patriotarde:

 

„Toţi iluştrii Baroului, toţi juriştii Bucureştiului erau adunaţi în sala de la Hotel Bulevard. Cu o sublimă uşurinţă se perora asupra idealului naţional şi a intrării noastre în război. Mă uitam la toţi aceşti patrioţi de faţadă şi de declamaţie. Le-aş fi dorit o clipă măcar să cunoască grija răspunderilor care pe noi ne covârşeau atunci, ca să priceapă că în ceasurile grele ale vieţii popoarelor se judecă mai mult şi se vorbeşte mai puţin“.(Op. cit., pag. 122-123)

De la I.G. Duca aflăm că Regele în uniformă de marinar, se scoborî cel dintâi, nerăbdător să afle ultimele ştiri“.

Momentul e considerat de Ionel Brătianu drept unul de cumpănă. La 12 noaptea se ţine un nou Consiliu de miniştri, prezidat de Rege. Regele aprobă deciziile lui Ionel Brătianu. Se dă publicităţii un Comunicatliniştitor. Gestul ruşilor e pus pe seama unei greşeli de război. În nici un caz, sugerează Documentul, nu poate fi taxat drept o încălcare a teritoriului românesc“, „fiind date relaţiunile noastre cu imperiul vecin“.

Incidentul e primejdios prin raportare la context. Declarată neutră, România e supusă presiunilor din ambele părţi. Puterilor Centrale, întâmplarea le pică bine. E un bun pretext de a ne trage de mânecă să ne zburlim la ruşi, dacă nu chiar să ne încăierăm cu ei. Iată de ce prima grijă a lui Ionel Brătianu e de a-i seda pe ambasadorii Puterilor Centrale la Bucureşti. Legaţiilor Austro-Ungariei şi Germaniei li se transmite că generalul Ioan Pătraşcu a vorbit cu generalul rus, Keller, care general şi-a arătat mirarea că trupele ruseşti au nimerit în România. Diplomaţii nu sunt însă veniţi cu pluta. Se prind şi ei de şmecherie. Drept pentru care baronul Hilmar von dem Bussche, ministrul Germaniei în România, o porneşte în pelerinaj pe la Cabinete pentru a-şi exprima dezamăgirea că ruşii n-au fost dezarmaţi.

Poposeşte mai întâi la şeful de cabinet al lui Brătianu. Pentru a fi sigur că părerea sa va ajunge mai sus, i-o spune şi lui Barbu Ştirbei, administratorul Domeniilor Regale, omul de încredere al Reginei Maria. Un consilier de la Legaţia Austro-Ungariei merge mai departe cu presiunea. Îi cere premierului să întărească forţa militară de pe malul Prutului. (Nu-l lăsa să doarmă grija faţă de România!). Ionel Brătianu îi făgăduieşte că aşa va face.

Ce să-i spună, săracul?!

Un colonel de la Legaţia Germaniei îl agaţă pe generalul Dumitru Iliescu, omul premierului. Vrea neapărat o explicaţie. Românul răspunde ce-i trece prin cap. Neamţul nu se lasă convins. Îl pisează pe general cu teza unei erori imposibile din partea ruşilor. Văzând că n-o scoate la capăt cu asta, trece la chestiunea măsurilor preventive. Generalul Dumitru Iliescu găseşte pe loc o soluţie:un regiment de Roşiori va patrula de-a lungul Prutului.

Neamţul îl contrazice. E nevoie de măsuri mai largi, menite să asigure apărarea graniţelor.

Toată lumea joacă teatru

Suntem în plină atmosferă caragialiană.

Diplomaţii Puterilor Centrale ştiu că fusese doar o zăpăceală rusească. Au însă misiunea de a mulge cât mai mult din afacere. Românii ştiu ce vor Puterile Centrale. Totul purtându-se în plan diplomatic, nu-şi pot permite să curme comedia. Se fac şi ei că sunt extrem de preocupaţi de evitarea unor astfel de incidente!

Rămânerea într-o poziţie fermă e supusă şi îndoielilor. Azi, când ştim scorul de la finalul Confruntării Mondiale, ne vine la îndemână să-i aplaudăm pe partizanii neutralităţii, salutându-le flerul, şi să-i muştruluim pe cei ai intrării imediate în război alături de o parte sau de alta. La vremea respectivă, politicienii ţării aveau în faţă o încleştare căreia nimeni nu-i ştia durata, proporţiile, rezultatul. Au fost mai întâi discuţii dacă se va declanşa sau nu războiul după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, prin focul de pistol de la 28 iunie 1914. Războiul s-a declanşat. Au fost controverse privind durata războiului. S-a văzut totuşi, după câtva timp, că se anunţă lung şi cu implicarea a tot mai multe ţări. În privinţa finalului, nimeni nu se putea mândri că-l ştie. Mai ales că dinamica evenimentelor era cea a oricărui eveniment de amploare istorică. A decide în funcţie de un moment de pe parcurs ar fi fost catastrofal pentru interesele noastre naţionale. În acelaşi timp, îţi trebuia o rezistenţă genială pentru a rezista presiunii dinspre ceilalţi politicieni, dinspre opinia publică, de a decide în funcţie de un rezultat de etapă.

Despre influenţa hotărâtoare a factorului extern vorbeşte situaţia de dinaintea Consiliului de Coroană din 3 august 1914. Carol I era împotriva neutralităţii şi pentru intrarea în război de partea Puterilor Centrale. Îl sprijinea P.P. Carp, fostul adversar de o viaţă. Ionel Brătianu era pentru neutralitate. Îl sprijineau adepţii Antantei, deoarece Antanta avea interes să rămânem deoparte deocamdată. Un argument pro sau contra îl oferea poziţia Italiei. Italia era legată de Puterile Centrale printr-un tratat asemănător celui pe care-l avea România, ţinut ascuns de Regele Carol I. Majestatea Sa aducea drept argument hotărâtor pentru intrarea în război prevederile Documentului. Adversarii, între care se numărau Take Ionescu, susţineau că tratatul cerea intrarea noastră doar dacă Puterile Centrale erau atacate. Or, Germania şi Austro-Ungaria atacaseră Serbia. Până la ora Consiliului de Coroană, părţile îşi disputau prognosticul în privinţa Italiei. Adepţii intrării declarau că Italia va opta pentru război. Adepţii neutralităţii susţineau că Italia va rămâne deoparte. Şedinţa de la Peleş se desfăşura intens, argumentele pro şi contra confruntându-se egal. Vine însă ştirea despre decizia luată de Italia. Povesteşte I.G. Duca în Memoriilesale:

„Pe când dialogul era mai înflăcărat, uşa se deschide şi apare un lacheu cu o telegramă pe o tavă de argint. O remite lui Brătianu, care o deschide grabnic:era ştirea oficială a neutralităţii Italiei. O adevărată lovitură de teatru. Se simţea că după aceasta regele nu va mai fi în măsură să-şi apere punctul de vedere. Tăcu, cu un gest de resemnare. Noi toţi ne bucuram şi ne uitam la Carp, care cu câteva minute înainte ne afirmase cu atâta siguranţă că Italia nu va rămâne neutră. Fără voie trebuie să fi ghicit în ochii noştri că îi spuneam:«nu vezi că aceeaşi valoare o au toate argumentele d-tale?»“. (I.G. Duca, Memorii, vol. I, Editura Expres, Bucureşti, 1992, pag. 61)

În cazul Italiei, lucrurile au fost simple. Judecând după atmosfera de la Roma, după informaţiile date de ministrul Italiei la Bucureşti, ţara avea să opteze pentru neutralitate, deşi avea, ca şi noi, un tratat cu Puterile Centrale. Apoi – fapt extrem de important – decizia Romei nu se lăsase aşteptată. Venise destul de repede. Alta era situaţia cu prognosticul privind rezultatul final al încleştării. Era un război lung. Pe parcursul lui aveau să apară rezultate parţiale. Victorii de o parte şi de alta. Dificil să rezişti la a nu lua o decizie în funcţie de rezultatul de etapă, ţinând de şerpuirile unui eveniment de proporţii mondiale.

Un exemplu elocvent de încercările cumplite la care era supus Brătianu rămâne situaţia din vara lui 1914, după hotărârea de rămânere în neutralitate.

Francezii obţinuseră victoria de la Marna. Ruşii înaintau ca-n brânză pe teritoriul Austro-Ungariei. (Curios cum un imperiu ce avea să se prăbuşească peste trei ani administra lovituri cumplite unui imperiu ce sta şi el să cadă!). După ce luaseră Bucovina, Lembergul, ruşii ajunseseră la Carpaţi. Ne aflam în faţa unui rezultat de etapă. I.G. Duca scrie despre de calculele făcute în România plecând doar de la acest rezultat:

„Mărturisesc că situaţia era ispititoare. Austro-Ungaria zdrobită, niciun soldat în tot Ardealul. În Franţa, Germania bătută. Ne întrebam atunci:putea-va Austro-Ungaria să-şi mai refacă armata, iar Germania să-i mai ţie piept pe două fronturi? Nu cumva intram în faza finală a războiului? Pe de altă parte, ne vom mai întâlni cu o ocazie aşa de favorabilă, cu o Ungarie în imposibilitate să se apere? Şi dacă ruşii pătrund în Ungaria, se poate să-i lăsăm să înainteze, să ocupe ei Ardealul?“. (Op. Cit, . pag. 79)

Impulsurile de intrare imediată în război de partea Antantei devin urieşeşti. Seduşi de rezultatul de moment, înşişi miniştrii lui Ionel Brătianu se revoltă împotriva premierului:

„Când ruşii au scoborât de la Sighetul Marmaţiei spre Baia, în guvern a fost un fel de răzvrătire. Am cerut să convoace de urgenţă Consiliul de Miniştri şi să intrăm imediat în război. Eram şi eu – o recunosc – printre cei mai nemulţumiţi de rezistenţa lui Brătianu. Ne-am întâlnit deci la Sinaia în vila lui Costinescu. Afară era o zi de toamnă întunecoasă, rece şi ploioasă. Discuţia între Brătianu şi noi a fost violentă;la cererea noastră imperativă de intrare în acţiune, el a răspuns printr-un refuz categoric. Am insistat. Costinescu, deşi bolnav, a fost de o energie şi de o vehemenţă neobişnuite. În cele din urmă, Brătianu ne-a declarat categoric că mai bine demisionează decât să urmeze sfatul nostru“. (Op. cit., pag. 80)

I.G. Duca recunoaşte că hotărârea şi mai ales siguranţa lui ne-au impus“. Dar dacă Brătianu se înşela? Dar, dacă, într-adevăr, acela era momentul? A fi atât de încăpăţânat într-o poziţie încât să ameninţi cu demisia nu e riscant? Contemporanii, toţi, subliniază că Ionel Brătianu lua foarte greu deciziile, cumpănind argumentele zile întregi. După ce se hotăra, nimeni şi nimic nu-i mai puteau sta în cale. După un astfel de proces, decisese să rămână neutru până-n clipa când atât condiţiile războiului, cât şi tratatele cu Antanta îi vor fi îngăduit să acţioneze. Era însă un risc enorm. Viitorul putea să-i joace o festă, câtă vreme meciul se mai juca încă. Se pare că avea intuiţii ieşite din comun. Sau, poate, avea pur şi simplu noroc. Sigur e că, a doua zi după scandal, viaţa l-a confirmat. Scrie I.G. Duca:

„A doua zi, cazacii au fost respinşi de la Baia, iar ruşii definitiv opriţi în Carpaţi. Încă o dată Brătianu a avut dreptate“. (Op. cit., pag. 80)

„Ne rugăm zadarnic, ţară neutrală!“

Joi, 15 iunie 1916, Armata a 19-a rusă rupe frontul austriac şi atinge frontiera în Galiţia. Pe 4 iulie 1916, ruşii intră în Cernăuţi. Austriecii sunt în derută. Se mişcă şi Frontul de Vest. Pe 25 iunie începe ofensiva de pe Somme. România se trezeşte într-o situaţie extrem de dificilă. Se întrevedeau semnele unui început al sfârşitului pentru Puterile Centrale. Exista riscul ca războiul să se încheie fără participarea României. Pentru interesul naţional asta ar fi fost o catastrofă.

Situaţia internaţională îi dădea brânci lui Brătianu să pună capăt neutralităţii.

În ţară, Opoziţia, care era în favoarea Antantei, presa, cercurile universitare, opinia publică se năpustesc asupra primului ministru. Antantiştii pun la cale manifestaţii după manifestaţii, folosindu-se de instituţii create ad-hoc precum Federaţia Unionistă“, „Liga românilor de pretutindeni“.Pe 18 iunie 1916, Federaţia Unionistă“se întruneşte la sala „Dacia“ din Capitală. Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Octavian Goga ridică spre guvern pumni strânşi patriotic. Pregătit de orice incident, guvernul dispune plasarea de trupe în jurul Legaţiilor austriacă şi germană. Măsuri excepţionale se iau şi în Piaţa Teatrului Naţional, în Piaţa Palatului. Take Ionescu freamătă într-un nor de întrebări:

„Dacă Austria, trântită la pământ, cere pace? Dacă ungurii, cărora puţin le pasă de soarta Austriei, cer astăzi pacea pe care ar căpăta-o fără să piardă un deget de pământ?... Dacă se întâmplă, aşa e că s-a sfârşit cu visul nostru milenar?“.

Octavian Goga e furios şi categoric:„Ne-am săturat de strategiile savante ale neutralităţii“.

În proză, bardul de la Ciucea e banal. Strălucit, genial chiar, e în poezie. Deplângerea neutralităţii e mult mai impresionantă în „Ţara mea de suflet“, din volumul Cântece fără ţară, apărut în vara lui 1916:

„Ţara mea de suflet, tu ce-nchizi subt glie

Moaşte-nfăşurate în străvechea fală,

Flacără aprinsă noaptea-ntr-o pustie,

Te-am slăvit de veacuri, ne rugăm azi ţie,

Ne rugăm zadarnic, ţară neutrală!”

Antantiştii nu cunosc oboseala.

Joi, 9 iunie, Partidul Conservator al lui Nicolae Filipescu şi Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu ţin întruniri separate la sediile lor, pentru a sărbători eliberarea Cernăuţilor de către ruşi. Barbu Delavrancea strigă:„Cereţi ca visul nostru să se împlinească odată“.Îl secondează conservator-democratul Nicolae Xenopol:„Am vrea ca victoria să nu se decidă la Verdun, ci la Alba Iulia“.

Dând curs unui obicei al pavajului bucureştean, politicienii îşi dau întâlnire în stradă. Apar ca din pământ mai mult decât binecunoscuţii cetăţeni. Drumul e ştiut:spre mult încercata statuie a lui Mihai Viteazul, locul unde şi-a făcut ucenicia într-ale demagogiei redutabilul Coriolan Drăgănescu.

La restaurantul lui Aurel Dumitrescu luau prânzul ambasadorii Germaniei şi Austro-Ungariei. Cetăţenii simt nevoia unei reacţii patriotice:„Jos nemţii!“, „Trăiască Aliaţii!“strigă ei. La Legaţia rusească, sentimentele se schimbă. Se aud strigăte de un fel deosebit:„Trăiască armatele victorioase“.

Ale Rusiei, fireşte!

Presa bate şi ea toba a război

Sfânta naivitate a demagogiei politicianiste!

Peste doar un an, armatele victorioase fugeau în debandadă de pe frontul Moldovei, lăsându-ne baltă, având grijă să-i mai ardă şi un jaf prin satele străbătute în goana cailor şi în năuceala beţiei! Cum era şi de aşteptat, la statuia lui Mihai Viteazul apare momentul coral. Cetăţenii nu mai zbiară. Cetăţenii cântă:Deşteaptă-te române“şi La arme!“.

2 iulie1916.

Alt miting, aceeaşi piesă. La sala „Dacia“ sunt aduşi delegaţi din întreaga ţară. Antantiştii din Bucureşti vin în grupuri, cu drapele şi muzici. Nicolae Filipescu e bolnav. Prezenţii dau citire scrisorii sale, în care vorbeşte de datoria de cinste şi de patriotism de a participa la izgonirea prin toate mijloacele a netrebnicului Ionel Brătianu“.

Un nou actor se produce pe scena demagogiei:Nicolae Titulescu. La vremea respectivă, takist, viitorul diplomat nu sare în ochi din plevuşca politicianistă. Zice el, asemenea celorlalţi oratori:„Noi nu suntem incendiatorii, suntem numai purtătorii de torţe ale căror flăcări pot să şi ardă dacă nu sunt lăsate să lumineze“.

Bănuind că „torţele“ pot provoca incendii, guvernul scoate din nou Armata în stradă. Măsuri de precauţie inutile. Antantiştii sunt politicieni români get-beget. Ei ştiu că una e să ameninţi cu pumnul şi alta e să dai. Ca şi în alte împrejurări de acest fel, cetăţenii se pun în mişcare prin Bucureşti. Condus de liderii „Federaţiei Unioniste“, cortegiul ajunge la clubul Partidului Conservator din Piaţa Teatrului Naţional. Respectând tipicul, mulţimea cântă „La arme!“. Take Ionescu iese în balcon. El fusese şi la „Dacia“, de unde tragem concluzia c-o rupsese la fugă spre club după încheierea mitingului. Cum cetăţenii strigau „La palat!“, vorbitorul îi potoleşte. După amiază se agită şi studenţii.

Explicabil.

Rector al Universităţii Bucureşti e Thomas Ionescu, fratele lui Take Ionescu.

Presa pune şi ea Guvernului sula în coaste. Zilnic, din paginile unor gazete precum Adevărul“, „Facla“, Ionel Brătianu e somat să intre în război de partea Antantei.

Stilul dă seamă de atmosfera epocii. Adevărul”din 15 iunie 1916 trâmbiţează:„Ceasul României a sunat! Prin urmare, la Palat cu lozinca:Sire, scoate ordinul de mobilizare!“.

Din câte se vede, nici vorbă de răceală profesională, de corectitudinea informaţiei. Articolele de gazetă sunt aidoma discursurilor din reuniunile cu gălăgie. Aceleaşi strigăte:

„Un moment de răgaz nu mai trebuie acordat d-lui Brătianu. Duminică se impune atacul decisiv. Sub ferestrele Palatului cu lozinca:Ardealul!“. („Adevărul”, 5 iulie 1916).

Aceleaşi bătăi de tobe răsună şi pentru formarea unui guvern de uniune naţională. A unui guvern în care să intre şi cei rămaşi pe tuşă. Epoca“din 27 iunie 1916 cere guvern al tuturor românilor patrioţi şi cinstiţi pentru realizarea unităţi neamului“.

Presiunile interne nu erau prea periculoase. Îşi aveau cauze diverse, toate sădite în realitatea social-politică a ţării. Intra în joc, de exemplu, influenţa financiară a forţelor în conflict. Şi Antanta, şi Puterile Centrale pompau bani la Bucureşti. Fiecare dintre beligeranţi îşi avea agenţii de influenţă printre politicieni şi vectorii săi de propagandă printre jurnalişti. Aşa cum avea să se vadă în tragicul an al ocupaţiei, acţiunea nemţilor fusese şi ea temeinică. În 1916, oamenii Berlinului tăceau, simţind că nu era momentul. Când va veni momentul, se vor exprima cu o forţă şi o agresivitate ieşite din comun. Nerăbdarea opoziţiei îşi avea rădăcinile în obişnuitul cadril politicianist. Aşteptarea impusă de Ionel Brătianu era o sursă de indignare previzibilă. Nu în ultimul rând, anii neutralităţii dezvăluiau personaje avide de glorie obţinută prin larmă:Take Ionescu, Nicolae Filipescu.

Un alt avid de vedetism – N. Iorga – fusese anihilat de Brătianu prin plasarea în imediata sa apropiere a lui I.G. Duca, ministrul Instrucţiunii şi Culturii, cu misiunea precisă de a satisface orice hachiţă a marelui vanitos.

Am greşi dacă am pune toate presiunile interne doar pe seama interesului mărunt. Erau mulţi politicieni şi intelectuali care n-aveau habar de dramatica bătălie dusă de Ionel Brătianu pentru a smulge Antantei, Rusiei îndeosebi, condiţii cât de cât acceptabile. Seduşi şi de rezultatele de etapă ale conflagraţiei – ofensiva Aliată –, mulţi români se temeau ca războiul să nu ia sfârşit fără ca România să participe.

Ceea ce ar fi însemnat un adevărat dezastru în planul interesului naţional.

Vara şantajului din partea Antantei

Presiunilor interne li se poate face faţă. Ionel Brătianu deţine geniul de a mânui oamenii. Nu susţin contemporanii săi că avea un dulap cu fişele tuturor politicienilor?! Iorga e anihilat de I.G. Duca. Antantiştii sunt potoliţi de Emil Costinescu, însărcinat în Guvern cu legătura dintre Putere şi Opoziţie. Adepţii Germaniei, precum Al. Marghiloman, sunt traşi pe sfoară de Regele Ferdinand. Mai greu pentru premier e să ţină piept presiunilor venite dinspre Antantă. Anglia şi Franţa se împotmoliseră. Ofensiva rusă ascundea cu greu putreziciunea Imperiului. Explicabilă astfel nerăbdarea Londrei şi a Parisului de a vedea România intrând în confruntare. Calculele erau simple. La vremea respectivă, Bucureştii reprezentau o forţă militară semnificativă. Cel puţin în plan virtual, deoarece, după cum se va vedea, în plan real, situaţia era alta. Renunţarea la neutralitate ar fi făcut ca România să atragă spre Est însemnate forţe ale Germaniei. Anglia şi Franţa ar fi răsuflat uşurate. Interesele României erau însă altele. Ionel Brătianu ştia că nu-şi poate permite o aventură pe seama naţiunii. Intuia costurile intrării în război. Voia însă un câştig cât mai mare. Optând de mult pentru Antantă, el avea nevoie de anumite condiţii. Recunoaşterea drepturilor noastre asupra Ardealului, Bucovinei şi Banatului (Basarabia nu se discuta, nimănui nu-i trecea prin cap că Rusia ţaristă se va face varză). Trecerea Carpaţilor presupunea apoi asigurarea spatelui, pentru ca Bulgaria să nu ne atace, dar şi o mai bună pregătire în armament, absolut necesară după anii de neglijare a domeniului, dar şi de corupţie cu furniturile Armatei. Aceste condiţii nu picau bine puterilor Antantei, Rusiei îndeosebi, mandatată să negocieze cu noi. Petersburgul n-avea interes într-o Românie puternică, stavilă în calea expansiunii sale în Balcani. Capitalele Antantei voiau să intrăm cu costuri cât mai puţine pentru ele. De aceea, vara lui 1916 e una a şantajului. Prin folosirea politicienilor năbădăioşi, în genul lui Take Ionescu sau Nicolae Filipescu. Prin manipularea unor ziare precum „Adevărul“lui C. Mille. Dar, mai ales, prin trecerea la presiuni externe formidabile. Formula standard:ameninţarea cu excluderea de la masa învingătorilor.

Ofensivei ruseşti i se conferă notele unui moment pe care România nu trebuie să-l piardă. Stând mai departe în expectativă – se sugerează, când nu se spune de-a dreptul – ea riscă să nu-şi mai îndeplinească obiectivul reîntregirii. În prima linie a acestui formidabil şantaj:presa străină. „Le Matin”avertizează de la Paris, la 22 iunie 1916:România trebuie să ştie de acum dacă ceasul ei a sunat“.

Oficiosul Le temps“sare peste metafore. Pune piciorul în prag:

„Retrăgându-se prea mult timp într-o aşteptare, România riscă să scape ora propice, care nu se va mai ivi niciodată. Dacă în Austro-Ungaria în plină dezagregare, iar în Germania, sortită iremediabil la înfrângere, vor apărea brusc şanse de a încheia pace, Europa nu va continua să se bată pentru realizarea programului naţional român”. (18 iunie 1916)

Ziarul rus „Birjevia Vedomosti“le ţine isonul. Trăgând spuza pe interesul Imperiului:„Să nădăjduim că ceea ce n-a putut fi obţinut de la România de către diplomaţia noastră vom realiza cu ajutorul strategiei noastre“.

Pe canale discrete se pronunţă însă şefii. Miniştrii Antantei la Bucureşti primesc indicaţii ferme să-l ia cu asalt pe Ionel Brătianu. Sunt mobilizaţi, de asemenea, şi ataşaţii militari în România. Stanislav Poklevski-Koziell din partea Rusiei, Contele de Saint-Aulaire din partea Franţei, cer audienţe la primul-ministru, se întreţin cu liderii formaţiunilor Antantiste. Toate, cu un singur ţel:să-i intre României în cap că n-o mai poate scălda!

La Paris, la Petersburg, reprezentanţii României sunt convocaţi la ministerele de Externe sau abordaţi de diplomaţii Antantei, pentru a-i face să trimită la Bucureşti mesaje îngrijorătoare. Aristide Briand îl ia din scurt pe Alexandru Lahovari. Ministrul de Externe rus, Serghei Sazonov, îl convocase la Petersburg pe Constantin Diamandi. Fără să ştie că nu peste mult timp intrigi de alcov îl vor scoate din joc pe diplomatul rus, ambasadorul nostru se grăbeşte să vină la Bucureşti pentru a-l informa pe Ionel Brătianu. C. Diamandi îi face primului ministru un raport idilic despre puterea rusească, fără a sesiza că Imperiul se afla pe marginea prăpastiei.

Ambasadorii români din diferite capitale sunt hărţuiţi de ambasadorii Antantei. Maurice Paléologue, reprezentantul Franţei la Petersburg, îl agaţă pe Constantin Diamandi, reprezentantul nostru, ca să se plângă de Ionel Brătianu:„Tergiversările d-lui Brătianu îmi par o greşeală gravă“.

Ionel Brătianu e supus însă şi unor presiuni directe. Liderii politici şi militari ai Antantei îi trimit mesaje care cu greu scapă semnificaţiei de ultimatum. Pe 22 iunie, ambasadorul francez la Bucureşti, Camille Blondel îi trimite premierului mesajul lui Aristide Briand:România nu trebuie să scape ocazia!

Pe 2 iulie 1916 vine rândul ambasadorului rus. Poklevski merge în audienţă împreună cu colonelul Tatarinov, ataşatul militar al Rusiei la Bucureşti. Tatarinov primise de la generalul Mihail Vasilievici Alexeev, şeful marelui Stat Major Rus (Stavka), însărcinarea de a face presiuni asupra guvernului. Cu scrisori asemănătoare se pomeneşte Brătianu, prin ataşaţii militari, de la Comandamentele francez, englez şi italian. Concluzia implicită a tuturor mesajelor:„Trebuie să intraţi acum sau niciodată!“

Franţa se dovedeşte cea mai nerăbdătoare. Rusia, în schimb, pentru că se credea pe cai mari prin noua ofensivă, dar şi pentru că nu-i prea convenea o Românie cu pretenţiile teritoriale satisfăcute, se străduie să amâne satisfacerea condiţiilor noastre. Oricum, Ionel Brătianu era conştient că pătrunderea ruşilor în câmpia ungară făcea prea târzie decizia României. Cetatea de încăpăţânare în care se zidise cădea treptat-treptat şi pentru că Antanta se întrecea în făgăduinţi. Primului ministru i se spunea că Aliaţii sunt în pragul unei ofensive generale. În acelaşi timp, i se dădeau asigurări că toate condiţiile noastre vor fi îndeplinite. Brătianu se temea de un atac din partea Bulgariei. Puterile Antantei jurau că serviciile lor secrete garantau asupra slăbiciunilor Bulgariei, care slăbiciuni o vor opri să ne atace. Culmea e că şeful Marelui Stat Major Român, generalul Dumitru Iliescu, susţinea aceeaşi teză, invocând rapoartele serviciilor noastre secrete. Drept pentru care Brătianu începe pregătirile necesare guvernării.Se decide o declaraţie din care rezultă că neutralitatea e pe ducă.

Lovitura de teatru de la Petersburg

23 iulie 1916. La Petersburg se anunţă înlocuirea lui Serghei Dimitrievici Sazonov din fruntea Externelor cu Boris Vladimirovici Stürmer.

Duca trece în revistă întrebările neliniştitoare de la Bucureşti:

„Cine era acest necunoscut? Ce înţeles avea această neaşteptată plecare a lui Sazonov? Puteam noi să ne mai aşteptăm la aceeaşi atmosferă binevoitoare la Petersburg cu altcineva de la Externe decât cu cel care fusese încă dinaintea izbucnirii războiului mondial iniţiatorul şi principalul propovăduitor al unei alianţe ruso-române? Diamandi, chemat în grabă, nu putu să desluşească enigma. Pe Sturmer nu îl cunoştea şi, când părăsise Petersburgul, cu câteva săptămâni mai înainte, nimic nu prevestea această schimbare. Sazonov, la apogeul puterii sale, părea că se bucură de deplina încredere a suveranului său. Poklevski, întrebat, se arată tot mai mirat ca şi noi, aşteptând de la Petersburg lămuriri“. (I.G. Duca, Memorii, vol II, Editura Helicon, Timişoara, 1993, pag. 129)

Prudentul Ionel Brătianu se opreşte. Avea toate temeiurile să se întrebe dacă Rusia va duce mai departe tratativele ajunse deja într-o etapă avansată. Noul şef al diplomaţiei imperiale reia procesul de unde îl lăsa precedesorul. Suspiciosul Ionel Brătianu se linişteşte. Numai că schimbările de la Petersburg erau semnele nenorocirii ce avea să se abată asupra Rusiei peste nici câteva luni. O spune acelaşi I.G. Duca:

„Nimeni nu putea bănui că influenţa ştiută a lui Rasputin ajunsese până acolo încât să dea actelor lui Nicolae al II-lea toată înfăţişarea de adevărată nebunie. Rareori bolile mintale se cunosc la primele simptome. Răsturnarea lui Sazonov era cel dintâi simptom al crizei ce avea să ducă ţarismul la prăbuşire şi anarhie, la dezastru“. (idem)

Şi totuşi Ionel Brătianu era doar om!

Ce concluzie să tragem de aici?

Că excesiva prudenţă a lui Ionel Brătianu era, totuşi, un fapt omenesc. Asemenea oamenilor de rând, oamenii politici sunt limitaţi în pătrunderea viitorului. Ionel Brătianu avea să se decidă, semnând, în 17 august 1916, Tratatul politic şi Convenţia militară cu Antanta. Nu prevăzuse însă, cu toate calculele sale omeneşti, mai multe întâmplări ale viitorului:

– Că Aliaţii nu-şi vor respecta argumentele.

– Că Rusia va ieşi din Război după căderea ţarului în 1917.

– Că America, intrată în război pe ultima sută de metri, va declara nule toate acordurile încheiate de celelalte puteri.

– Că generalul Dumitru Iliescu era un bou sinistru.

– Că în timpul operaţiunii de la Flămânda va ploua.

– Că înaintea bătăliei de la Bucureşti un ofiţer român va fi atât de căscat încât va nimeri în mijlocul nemţilor având asupra sa planurile de luptă.

– Că masoneria îşi va spune cuvântul la Conferinţa de pace de la Paris.

Ca de atâtea ori în viaţă, şi în Istorie, bietul om a fost sub vremi!

""