1907 crimă în masă sau simplă represiune?

Autor 6538 vizualizări


Răscoala din 1907 este unul dintre subiectele cel mai puţin analizate de istoriografia românească postcomunistă. Liberalii veniţi la putere ca să reprime răscoala au fost acuzaţi ulterior de proasta gestionare a situaţiei, iar comuniştii au folosit prilejul în scopul propagandistic de a demonstra proasta situaţie în care trăiau ţăranii până în 1948. Pentru a vedea ce a însemnat reprimarea răscoalei, dacă a fost o crimă în masă sau o represiune, am cerut părerea câtorva specialişti în domeniu. Răspund istoricii:Alin Ciupală, Ion Bulei şi Paul E. Michelson.

Alin Ciupală:„Nu a existat un plan stabilit“

Modernizarea societăţii româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea s‑a făcut într‑un ritm rapid de către o elită politică grupată în jurul regelui Carol I şi formată din liberali şi conservatori. Chiar dacă liberalii erau legaţi în primul rând de interesele burgheziei în formare, iar conservatorii se simţeau într‑o mare măsură legaţi de vechea aristocraţie proprie­tară de moşii, această deosebire nu trebuie absolutizată. Liberalii aveau şi ei moşierii lor (principele Basarab‑Brâncoveanu, cel mai mare proprietar de pământ din Vechiul Regat, a fost unul dintre liderii PNL până în 1913), iar conservatorii au acceptat oameni noi, valoroşi, dar fără origine boierească (Titu Maiorescu, Take Ionescu şi alţii). În opera de guvernare a existat o continuitate legislativă între liberali şi conservatori, dar iniţiativele au aparţinut în general primilor. Principala deosebire a constat în ritmul aplicat modernizării.

Lumea rurală românească nu s‑a aflat însă în centrul operei de modernizare, ci undeva la periferia acestui proces, cu toate că societatea românească era una agrară, la 1900 aproximativ 80% din populaţie trăind în mediul rural.

După părerea noastră, principala cauză a răscoalei s‑a datorat incapacităţii statului şi a instituţiilor sale de a supraveghea respectarea legii în domeniul contractelor agricole care aveau rolul de a intermedia înţelegerile dintre proprietari şi ţărani. O reformă agrară radicală era respinsă de liberali, cel puţin până în 1913, şi de conservatori, dar din considerente diferite. Liberalii credeau că simpla împroprietărire, în absenţa unei emancipări spirituale şi culturale a ţărănimii, nu putea avea efectele scontate. În acest sens se remarcă iniţiativele lui Spiru Haret şi curentul pe care l‑a fondat, haretismul. Conservatorii nu acceptau cedarea pământurilor pe care le deţineau de generaţii.

Represiunea a fost dură şi s‑a datorat panicii teribile care a cuprins elita politică, surprinsă de amploarea răscoalei şi, în unele regiuni, de atrocităţile comise de către răsculaţi. Ziarele de orientare socialistă „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ au vorbit în epocă de 11.000 de ţărani ucişi, fără a avea vreo dovadă în acest sens. Istoriografia din timpul regimului comunist a redescoperit cifra, pe care a consacrat‑o din considerente ideologice. Probabil nu vom şti niciodată câţi ţărani au fost ucişi la 1907. După părerea noastră, au fost între 2000 şi 3000 de victime. Important ni se pare nu cifra, cât faptul că la începutul secolului al XX‑lea au fost omorâţi cu brutalitate oameni care cereau, în fond, respectarea legii.Nu putem vorbi de o crimă în masă pentru că nu a existat, programatic, un plan aprioric stabilit.

Despre autor

Alin Ciupală este conferenţiar universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Autor al lucrărilor:„Reprezentări ale identităţii feminine în secolul al XIX‑lea“, „Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a sistemului instituţional“.

 

Ion Bulei:„Răul are dimensiunile sale“

Acţiunea armatei române de la 1907, pentru potolirea răscoalei ţăranilor din acel an, n‑a fost un genocid (termen cu conotaţii etnice folosit după al Doilea Război Mondial), n‑a fost nici o crimă în masă, ci represiune, reacţia autorităţilor în faţa unei răzvrătiri, care risca să pericliteze ordinea interioară a statului român. Privind această represiune, se ştie că regele Carol I a ţinut în arhiva sa personală multe din documente.

Motivul lui Carol nu a fost acela pe care i‑l spune lui P.P.Carp, venit în 1912 să‑l întrebe unde sunt dosarele răscoalei de la Ministerul de Interne (Carp, ca prim‑ministru, fusese, la rândul său, întrebat în Parlament). „Sunt acolo unde trebuie să fie“, îi spusese el, şi îi şi cere lui Carp să comunice acest răspuns în Parlament. Nu la rege trebuiau să stea documentele statului, ci în Arhivele Centrale. Regele voise în acest fel să scoată răscoalele din confruntările politice dintre partide. Şi mai voise să nu se pună din nou în evidenţă caracterul lor antisemit în Moldova, care nu făcea decât să umbrească şi mai mult în Occident imaginea ţării.

O discuţie în Parlament, atunci, ar fi oprit poate încă în acele timpuri fanteziile diverşilor gazetari plătiţi, ca acelea ale lui Constantin Mille din „Adevărul“, preluate peste timp de politicieni. Printre documentele din arhiva regală este şi un raport din mapa primului‑ministru D.A. Sturdza, unde sunt tabelele cu evidenţa represiunii răscoalei pe zile, între 28 martie ‑ 5 aprilie 1907, adică exact în perioada ei de maximă expansiune. În total, tabelele înregistrează 421 de morţi, aproximativ 112 răniţi şi 1751 de arestaţi. Sunt cifre confidenţiale comunicate şefului guvernului. În răspunsul său, dat în Cameră îndată după terminarea răscoalei, I.I.C. Brătianu indică 419 victime. Deci o cifră foarte apropiată de aceea comunicată de Ministerul de Interne şi de Război lui D.A. Sturdza.

Sunt aceste cifre mincinoase, cum afirma acuzator C. Mille în „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ şi în „Le Courier europeen“, unde dă date de 13.000, 12.000 şi, în urmă se stabileşte cifra de 11.000 de morţi? Cifrele indicate provin din rapoartele oficiale ale Ministerului de Război. Ale ziarelor de mai sus de unde provin? Se bazau „pe documente ale propriului său director, pentru a cere neîncetat pedepsirea autorilor mârşavului masacru“, cum explica publicaţia franceză. Cu alte cuvinte, pe informaţiile lui C. Mille.

Informaţii la fel de credibile ca şi ale revoluţionarului balcanic, „mare prieten“ al României, Cristian Racovski, care vorbea în aceeaşi perioadă în Occident de zeci de mii de morţi. Cum a ajuns până la noi numărătoarea lui Mille şi cum a fost înmormântată aceea oficială? Prin nepriceperea unora şi ura „de clasă“, întreţinută politic, a altora. Indiferent de numărul de victime, răul social din 1907 rămâne desigur de neiertat. Dar şi răul are dimensiunile sale.

Despre autor:

Ion Bulei este profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.

 

Paul E. Michelson:"Patru mari consecinţe"

Consecinţele Răscoalei din 1907 s‑au manifestat pe patru direcţii principale. În primul rând, au existat în perioada 1907‑1908 anumiţi paşi, mărunţi şi total inadecvaţi, în sensul ameliorării situaţiei ţărănimii (o lege nouă privind contractele agricole, înfiinţarea unei bănci pentru creditul rural şi a Casei Rurale sau abolirea trusturilor de arendaşi). Toate aceste măsuri au fost duse la îndeplinire într‑un mod deficitar, suprafeţele arabile puse la dispoziţie erau insuficiente şi cei mai mulţi dintre ţărani nu îndeplineau condiţiile necesare acordării de asistenţă.

În al doilea rând, a fost distrus mitul ţărănimii fericite, docile şi servile (aşa‑numita „talpă a ţării“). Oligarhia aflată la conducere nu mai putea promova nici una dintre iluziile referitoare la starea deplorabilă a ţărănimii din România, la situaţia sa economică mizeră sau natura represivă a sistemului pe care se baza.

Apoi, a fost zguduit mitul unei Românii pacifiste şi neutre în mijlocul Balcanilor clocotind de violenţă. Poziţia României pe plan internaţional a fost semnificativ slăbită în momentul în care realităţile sale au devenit cunoscute nu doar pe plan intern, ci şi la nivel internaţional. Duritatea represiunii din 1907 (spre exemplu, bombardarea unor sate întregi, unele dintre acestea fiind practic rase de pe faţa pământului), în ciuda încercărilor ulterioare de a suprima o parte dintre documentele relevante, a produs o impresie profund nefavorabilă asupra opiniei publice occidentale.

În al patrulea rând, elita conducătoare, crud trezită la realitate, a fost temporar destabilizată, având ca efect o schimbare de generaţie ce a început cu mandatul de prim‑ministru al lui Ion I.C. Brătianu din 1909. Ca o excelentă referinţă clasică în acest sens, recomand lucrarea lui Caragiale „1907 din primăvară până‑n toamnă:câteva note“ (1907), o scriere extrem de acidă şi de o onestitate brutală.
Nu se ştie care ar fi fost evoluţia României în aceste circumstanţe, datorită intervenţiei Războaielor Balcanice şi a Primului Război Mondial.

Războiul Balcanic din 1913 a reprezentat, cu siguranţă, o revelaţie pentru ţăranii români înrolaţi în rândurile armatei, aceştia fiind uimiţi să constate starea mult mai prosperă a corespondenţilor lor bulgari, „înapoiaţi“ comparativ cu propria lor situaţie, ­ceea ce a determinat o atitudine de profundă nemulţumire la întoarcerea în ţară. Este suficient să menţionăm că „problema ţărănească“ a continuat să afecteze România mult după 1914.

Despre autor

Paul E. Michelson, profesor la Universitatea Huntington (SUA), a realizat cercetări în România în cadrul a trei burse de cercetare Fulbright. A fost distins cu Premiul Bălcescu acordat de Academia Română.

 

1962:Comuniştii exploatează Răscoala

În aprilie 1962,  Gheorghe Gheorghiu‑Dej anunţa finalul procesului de colectivizare început cu 13 ani mai devreme. Raportul ­oficial este prezentat pe 27 aprilie 1962 în faţa Marii Adunări Naţionale şi în prezenţa a 11.000 de ţărani – cifra simbolică a victimelor din 1907. În 1962 se împlineau 55 de ani de la înăbuşirea răscoalei din 1907, iar cifra de 11.000 fusese deja consacrată de istoriografia regimului.

Pentru organizarea unui astfel de eveniment, la sfârşitul anilor ’50, a fost evaluată ca necesară realizarea unui Centru Expoziţional cu vocaţie internaţională în Bucureşti. Astfel, în 1959 autoritatea administrativă a Capitalei decide construirea unui spaţiu folosind soluţii arhitecturale de avangardă, cu o suprafaţă totală de 17.000 metri pătraţi. În 1960 se realizează, sub conducerea arhitectului Ascanio Damian, planurile pavilionului 1, Cupola centrală, iar în aprilie 1962, pavilionul este inaugurat, cu prilejul anunţului de încheiere a colectivizării.

Este singura dată când regimul prezintă cifre oficiale privind procesul de trecere în proprietatea statului a terenurilor agricole şi a inventarului aferent. Astfel, 96% din suprafaţa arabilă a ţării, ­respectiv 93, 4% din suprafaţa agricolă fusese colectivizată, iar 3, 2 milioane de familii fuseseră integrate în sistem.

Totodată, Dej prezintă şi partea sumbră a colectivizării:80.000 de oameni fuseseră arestaţi, iar 30.000 fuseseră implicaţi în procese publice. Acestea sunt singurele cifre oficiale, însă se pare că, în realitate, ele sunt mai mari. Responsabilitatea părţii negative a colectivizării revine, conform lui Gheorghiu‑Dej, Anei Pauker şi lui Teohari Georgescu, folosiţi tardiv ca ţapi ispăşitori. (S.D.)