1848... și iubirea (II). Nicolae Bălcescu, împărțit între iubire și politică

Autor 4628 vizualizări


Continuăm să evocăm și în acest număr câteva dintre poveștile de dragoste înfiripate în rândul martorilor și participanților la revoluția consumată în Bucureștii anului de grație 1848. Nici familia domnitorului Gheorghe Bibescu nu a fost scutită de scandal cu această ocazie: fiica principelui, Eliza, a declanșat propria revoluție (sentimentală, nu politică) amorezându-se de consulul britanic la București, Robert Gilmour Colquhoun și stârnind chiar un conflict diplomatic.

Vom continua poate cu cea mai frumoasă poveste de dragoste pașoptistă, cea înfiripată între Nicolae Bălcescu și Luxița Florescu, pentru a încheia cu nu mai puțin celebra iubire dintre C. A. Rosetti și englezoaica Maria (Mary) Grant, femeia pe care pictorul Rosenthal a ales-o drept model pentru tabloul alegoric „România revoluționară”.

Când diplomația merge mână în mână cu dragostea

Pasiunea pe care consulul Marii Britanii la București Robert Gilmour Colquhoun i-a inspirat- o fiicei domnitorului Gheorghe Bibescu, Eliza, putea constitui sursa unui vodevil, prin împrejurările amuzante pe care le-a creat. Comportamentul englezului s-a dovedit atât de nediplomatic, încât a plasat Bucureștiul prepașoptist într-un mic război de culise (fără miză și fără ecou) între liberala Engliteră și conservatoarele Austria și Rusia. Nu prea frumoasă, înzestrată însă cu un profil cabalin, Eliza refuzase partide remarcabile cum ar fi Dimitrie Sturdza, fiul domnitorului Moldovei Mihail Sturdza, hatman al Miliției pământene (comandant al armatei moldovenești) și, cu atât mai mult, pe Ion Filipescu, tânăr boier școlit în drept la Paris, dar fiul lui Alexandru Filipescu-Vulpe, unul dintre foștii competitori ai lui Bibescu la tronul muntean.

Prilejul întâlnirii Elizei cu Colquhoun, mai mare cu douăzeci de ani decât ea, i-ar fi fost oferit de balurile Curții lui Bibescu, organizate în palatul domnesc de la poalele dealului Mitropoliei, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, iar întâlnirile dintre prințesă și consul puteau fi foarte ușor mijlocite de guvernanta franceză a Elizei, așa cum arată genealogistul Emanoil Hagi-Mosco. Cum prezența consulului britanic pe lângă Bibescu nu era agreată de consulul austriac Timoni și nici de cel rus Dașcov, idila dintre fiica principelui și englezul cu aere de dandy tomnatic a fost de ajuns pentru a pune paie pe foc, reeditând un alt vechi scandal în care iubirea s-a amestecat cu diplomația.


Orașul București la mijlocul secolului XIX 

La începutul secolului, fiica domnului Ioan Gheorghe Caragea, frumoasa și inteligenta domniță Ralu, surprinsese Curtea domnească din București prin pasiunea inspirată consulului francez Ledoulx. Atunci însă nu a fost nevoie de intervenția unei puteri străine pentru a zădărnici idila, fiindcă Vodă Caragea a observat-o primul și a luat măsurile necesare zădărnicirii ei, se pare într-un mod violent care a avut ca rezultat chiar rănirea consulului, surprins într-o atitudine compromițătoare, prin intimitatea ei, alături de domniță.

De data aceasta, Colquhoun și Eliza n-au făcut nimic pentru a ascunde relația lor, astfel încât, în afara celor doi diplomați, legătura lor a mai fost observată și de alte personaje ale Curții ca prințesa Cleopatra Trubetzkoi, fiica banului Costache Ghica și nepoata fostului domn Alexandru Ghica, devenită soția prințului rus Trubetzkoi.

Un amestec în complotul urzit împotriva celor doi îndrăgostiți este posibil să fi avut și colonelul Banov, nelipsit de lângă Bibescu, în calitate de șef al statului major (al Ștabului domnesc) și poate aga Vilara, alt sfetnic de încredere al domnului. O căsătorie a fiicei lui Bibescu cu englezul ar fi aruncat Țara Românească, după mintea obtuză a lui Timoni și a lui Dașcov, în orbita liberalei Marii Britanii.

Așa că s-au grăbit să aducă la cunoștința principelui îngrijorătoarea stare de fapt. Cum a reacționat Bibescu? A chemat-o pe fiica sa la respect și și-a însoțit mustrarea de o pereche de palme, uitând, așa cum observa Emanoil Hagi-Mosco, „de proasta pildă ce dădea cât privește viața lui privată” (se referă desigur la legătura vinovată dintre Gheorghe Bibescu și Marițica Ghica, din cauza căreia au avut loc două divorțuri... al Marițicăi de spătarul Constantin Ghica și al domnitorului de soția lui Zoe, născută Mavrocordat).

Din acel moment, Bibescu a împiedicat orice contact al Elizei cu Colquhoun, ba a apelat la o măsură disperată... căsătoria forțată a Elizei cu mai vechiul ei admirator Ion Filipescu, fiul rivalului său politic. Ceremonia căsătoriei s-a desfășurat în palatul domnesc de lângă dealul Mitropoliei, fără fast, doar cu participarea puținelor rude apropiate, așa cum se cuvenea unui eveniment care nu era altceva decât rezultatul unor calcule pripite, făcute în baza unor raționamente politice.

Răzbunare sau sinceră comuniune de idei?

Se va fi resemnat Colquhoun, în urma acestui eșec sentimental? Posibil, dar expresia faptului că afacerea îi va fi lăsat o rană deschisă poate fi găsită (o spunem cu riscul de a exagera telenovelistic contextul) în trecerea ulterioară a consulului de partea taberei ostile lui Bibescu, a membrilor societății secrete „Frăția”, care pregăteau revoluția. Atașamentul lui Colquhoun față de revoluționarii pașoptiști a putut fi verificat în două împrejurări critice care au precedat victoria revoluționarilor în București.

Îngrijorat de tulburările care aveau loc în zona Olteniei, Gheorghe Bibescu instituie la începutul lui iunie 1848 în Capitală o adevărată stare de asediu. La ordinul expres al ministrului de Interne, aga Vilara, serdarul sau căpitanul Costache Chihaia (Chihăescu), supranumit și Costache Chioru, își pornește jandarmii și dorobanții pe urmele membrilor „Frăției”. Bucureștii trăiesc adevărate momente de teroare polițienească, întrucât Căpitan Costache se dovedise întotdeauna fidel devizei sale: „Îmi voi împleti biciul cu piele de român, îmi voi zugrăvi casa cu sânge de român, ca să poată ținea mai bine minte românul ce pate libertatea când se încearcă să vie pe aici.

Sunt arestați maiorul Christian Tell, C. A. Rosetti (de asemenea un oaspete frecvent al casei consulului) și alți lideri pașoptiști. În aceste împrejurări critice, consulul Colquhoun, protejat și de imunitatea sa diplomatică, l-a adăpostit în casa sa pe Nicolae Golescu, găsit de Gr. Grădișteanu în mahalaua armenească. Și tot Colquhoun a fost acela care a păstrat în casa sa foile cu textul Proclamației de la Islaz (actul programator al revoluției valahe), ieșite de sub teascurile tipografiei lui Ion Heliade-Rădulescu de la Obor. În felul acesta, documentele nu au putut fi găsite de poliția lui Bibescu.

Hârtiile cu pricina au fost răspândite ulterior de frații Mărgărit și Tache Moșoiu pe străzile Bucureștiului, contribuind astfel la mobilizarea cetățenilor și victoria revoluției. Abdicarea ulterioară a lui Bibescu, care va înceta să mai joace un rol activ în politica românească, este posibil să-i fi smuls lui Colquhoun satisfacția amară a unei tardive și nedorite răzbunări.

Consulul era conștient că, odată cu fuga domnului, o pierdea pentru totdeauna pe Eliza. În schimb, patrioții români câștigau un prieten, care se va dovedi fidel și în anii care vor urma înfrângerii revoluției, ca susținător (ce-i drept șovăitor în câteva rânduri) al ideilor de emancipare politică și unitate națională a Principatelor.

Oaspetele casei din mahalaua Scorțarului

Una dintre cele mai vechi case din București, devenită faimoasă datorită oaspeților care i-au trecut pragul, a fost casa Floreștilor din mahalaua Scorțarului, în apropierea vechiului Teatru de Operetă. Nu prea impunătoare, pentru o casă boierească, era lipsită de ornamente și dotată cu ferestre mici. Singurul element arhitectonic care ar fi putut atrage atenția era un peristil (galerie cu coloane) menit să-i pună în valoare fațada, la care se ajungea după parcurgerea unei scări. Colanele acestuia erau terminate cu capiteluri purtând motive florale. Dar elementul de pitoresc propriu casei era livada de piersici și curtea plină de boschete sau tufișuri.

Un act de vânzare din 1826 ne oferă următoarele date cu privire la amplasamentul casei și limitele locului din jurul ei: „în lung despre soare-răsare din ulița podului și până în Dâmbovița precum și din Dâmbovița dă să-ntinde iarăși până în ulița din dos, iar în lat merge din zidul metohului mitropoliei, ce au fost școală, până în bărbieria ce este lipită cu hanul Sfântului Spiridon vechi, merge pe amândoao părțile precum arată și zidul cel făcut de părinții noștri. Și se învecinește pe de o parte cu metohul mitropoliei și pe de altă parte cu hanul Sfântului Spiridon vechi.”

Dar, destul cu aceste date topografice! În această casă s-a născut în anul 1816, Alexandra (Luxița) Florescu, al treilea copil din cei zece ai marelui agă Iordache Florescu și al Anicăi Șuțu. În anul 1832, ca orice fiică de mare boier, Luxița a fost căsătorită cu parucicul Filip Krijanovski, ofițer din cadrul trupelor ruse staționate în Principate. Căsătoria a fost un eșec, ca multe căsătorii aranjate. Ea a fost desfăcută, de către Mitropolie, în anul 1836, anul în care Krijanovski era avansat la gradul de căpitan.

Cei doi soți erau astfel „slobozi a merge spre altă căsătorie, de vor voi”, după cum precizează actul de divorț religios. Nu știm ce soartă îi va fi rezervat viitorul proaspătului căpitan, dar despre Luxița știm că nu și-a mai făcut planuri matrimoniale. Poate că își aștepta „marea iubire”. Ea nu avea să mai întârzie mult, dar, ca orice mare iubire, va fi mai nefericită decât căsnicia prin care trecuse.

În anul 1840, tânărul iuncăr (ofițer) Nicolae Bălcescu cunoștea asprimea închisorii domnești de la Mărgineni, ca participant la complotul condus de Mitiță Filipescu împotriva regimului regulamentar al domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. Suferise în plus pălmuirea și degradarea din partea spătarului Constantin Ghica, fratele domnului, care condusese împreună cu aghiotantul principelui, Nicolae Golescu, represiunea.

Pentru Mitiță Filipescu închisoarea avea să însemne moartea, la doi ani după eliberare. Pentru Bălcescu (ieșit din temniță bolnav deja de tuberculoză), începutul unei lungi agonii, întreruptă de scurte momente de refacere, în urma tratamentelor sau curelor administrate de medicii ftiziologi pe care îi consulta (în special francezi). Boala nu-l va împiedica să fie o persoană deosebit de activă, să frecventeze săli de arme, de bal și de teatru, odată reintegrat în societatea bucureșteană prepașoptistă.

Corespondența cu Ion Ghica ni-l dezvăluie ca pe un om de lume deosebit de petrecăreț. Într-o scrisoare către prietenul său din 1843, Bălcescu declară că „Teatrul nostru s-a completuit de minune”, iar în alta din februarie 1844, scria despre „plăcerile carnavalului” și preciza că „o seară n-a fost slobodă de baluri, soarele, teatru” . „Soareaua” era serata... literară de obicei. În cadrul unor asemenea soarele, Bălcescu a legat prietenie cu Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac și alții.

Cu toate că „soarelele acestea au făcut mare zgomot în Capitală”, după mărturia epistolară a aceluiași Bălcescu, „stăpânirea ne lasă în pace, căci politică nu vorbim”. Întrunirile politice cu iz conspirativ aveau loc în altă parte și anume chiar în casa familiei Florescu, unde Bălcescu se întâlnea cu Ion Heliade-Rădulescu și frații Golești, rude ale Floreștilor. Așa va fi ajuns tânărul revoluționar s-o cunoască pe Luxița, ca oaspete al familiei ei și ca invitat la soarelele artistice organizate în casa din mahalaua Scorțarului.

La o asemenea soarea, scriitorul Camil Petrescu și-l imaginează pe Bălcescu în romanul „Un om între oameni”, dansând un „cadril-lancier” cu viitoarea actriță și artistă lirică Eufrosina (Frusinica) Popescu, crescută de altfel în casa Floreștilor, alături de Luxița și surorile ei. Dar nu Frosa Vlasto (pe care cu siguranță a cunoscut- o personal, poate chiar la un bal sau la o soarea) avea să devină stăpâna inimii și a gândului viitorului pașoptist, ci chiar fermecătoarea și mult încercata gazdă a acestuia.

Împărțit între iubire și politică

Cam așa s-ar putea caracteriza laconic destinul lui Nicolae Bălcescu, din momentul în care a cunoscut-o pe Luxița Florescu. Una dintre scrisorile lui, datând din octombrie 1843, evocă o întâlnire la țară cu aceasta, ca oaspete al doamnei Călinescu. Dar el nu a zăbovit mult timp departe de Capitală. Îl chema prietenia lui Ion Ghica, împreună cu care se lansează în peregrinări nocturne pe străzile Bucureștilor, de la casa lui Ghica, de peste drum de hanul lui Filaret (fosta piață a Teatrului, în dreptul actualului Hotel Continental) până la grădina lui Câmpineanu (fostă a lui Scufa) „unde găseau companie bună și petreceau ore plăcute până pe la patru și pe la cinci după miezul nopței.

Scopul acestor întâlniri conspirative era organizarea societății secrete „Frăția”. Într-o dimineață a anului 1843, „pe la culesul viilor” Bălcescu și Ion Ghica au ajuns sub Mitropolie, la viile din deal, după ce străbătuseră strada Brezoianu, ieșind la Mihai Vodă și de acolo la Filaret, pentru a dejuna „cu câte o pereche de cârnați trandafir și un pahar de must”.

La poalele dealului Mitropoliei, deci chiar sub ochii domnitorului, cei doi, împreună cu căpitanul Christian Tell, au pus bazele „Frăției”, fără să le pese de ochiul atent al poliției lui Bibescu sau al Agiei, diriguită de temutul agă Alecu Vilara și de ferocele său instrument, căpitanul Costache Chihaia: „Ne imputam unul altuia lipsa de patriotism și de energie; ne făceam răspunzători de starea nenorocită și umilită a țării, așa că la întoarcerea noastră în vale, la fântână, jurasem să ne consacrăm patriei cu trupul și cu sufletul, ne legasem frați de cruce și ca fiecare dintre noi să se supuie cu pericolul vieței și al averii, la hotărârile celorlalți doi; chiar în ziua aceea ne-am adunat de-am alcătuit statutele și regulamentele Frăției.

Între aceste preocupări, Bălcescu mai găsea timp să se întâlnească și cu iubita lui Luxița, dar, cum Bibescu devine bănuitor, iar Bucureștiul nesigur, din anul 1844, tânărul ia calea străinătății, lucrând peste hotare în vederea pregătirii revoluției. Întâlnirile cu Luxița urmează un periplu impresionant, din însorita Italie (Neapole, Pisa, Livorno) unde Bălcescu se trata de tuberculoză, până la Bellevue, în apropierea Parisului.

Tribulațiile amoroase alternează cu cele politice, mergând până la consfătuiri cu studenții români de la Paris și participarea activă la revoluția franceză din 1848, care va duce la căderea regimului lui Louis- Philippe. Motive suficiente pentru Luxița, care îi purta în pântece copilul, pe viitorul Bonifaciu, să nu se mai simtă sigură și destul de curajoasă pentru a împărți cu iubitul ei o existență atât de agitată.

Luxița se va întoarce la București, în vara anului 1848, pe urmele ei venind și Bălcescu, nerăbdător de a prelua conducerea revoluției. Nu-și va mai găsi, în Capitala atât de instabilă politic, iubita, care pleacă rapid, la vestea apropierii lui, ascunzându-i, nu fără un strop de cruzime involuntară, sarcina. Nu avea s-o mai revadă niciodată, singura legătură dintre cei doi păstrându-se prin intermediul corespondenței.

Divergențele cu alți revoluționari ca frații Brătianu și chiar C. A. Rosetti îi adâncesc lui Bălcescu starea de deprimare, exprimată atât de limpede într-o scrisoare către Luxița: „Nădăjduiam că ajungând aci voi găsi duhurile altu fel încât să am o ocupație, dar slabă viață de românii noștri; acum mă căiesc amarnic că am lăsat Parisul în momente când era atâta viață întrînsul. Aici mi-e urât de moarte. Nu poci nici ceti, nici lucra. Ce folos că sunt sănătos când moralicește sufer și nu poci să am viață.”

Mersul rapid al evenimentelor îl vor smulge din aceste frământări. Vânătoarea dezlănțuită de Bibescu în București impune ieșirea lui Bălcescu din oraș și însărcinarea lui cu pregătirea revoluției în zona Prahova. Urmărit de o trupă condusă de colonelul Banov, Bălcescu se ascunde în pădurile din jurul Bucureștilor, însoțit de locotenentul Racoviceanu, fiind ajutat în aceste clipe grele de către Elena Filipescu, sora răposatului său prieten Dimitrie Filipescu. Urmarea unui posibil capitol secret în viața intimă a eroului nostru? Nu vom ști niciodată.

Cert este că Bălcescu, poate conștient că, fiind bolnav, nu mai avea ce pierde, resemnat la gândul că era definitiv condamnat, își va dedica efortul, până la ultima suflare, revoluției, ca un autentic cavaler al cauzelor pierdute. După eșecul revoluției, dezamăgit de „trădarea”, lucidă de altfel, a lui Ion Heliade-Rădulescu și a maiorului Christian Tell (pe acesta din urmă îl va provoca ulterior la duel), Bălcescu urmează calea exilului, până la destinația finală – Palermo. Aici, la hotelul „Alla Trinacria” își va aștepta sfârșitul, nu înainte de a-i cere în scris Luxiței să-l ierte pentru toate grijile și necazurile pricinuite de firea sa aventuroasă și de neglijarea suferinței fizice care îl ucidea lent.

Luxița i-a înțeles sacrificiul. L-a crescut pe fiul lor Bonifaciu într-un respect profund față de tatăl pe care nu a apucat să-l cunoască și a regretat din suflet că nu poate veni la Palermo, așa cum o rugase el, pentru a-l veghea în ultimele ceasuri ale vieții. Ultima scrisoare a Luxiței (de a cărei sinceritate nu ne îndoim) către Bălcescu impresionează până la lacrimi prin tragismul și sensibilitatea care însoțesc rândurile: „Am aflat că ești în Sicilia, la Palermo, ca să petreci iarna, nu știu însă de mai ai vreun prieten, pe cineva cu tine și această idee că poate ești singur mă chinuiește amarnic; cu câtă mulțumire, prietenul meu, aș primi suferințele tale, să te văd scăpat de ele. [...] Eu, Bonifaciu și toți ai mei suntem sănătoși; toți îți trimit complimente. Bonifaciu îți sărută mâna și eu prietenul meu te sărut de mii de ori și te rog acuma ca întotdeauna să mă crezi a ta bună prietenă.

Citind aceste rânduri, Bălcescu va fi murit împăcat în seara zilei de 17 / 29 noiembrie 1852, meritând din plin elogiul pe care i-l aduce reputatul istoric Dan Berindei, fidelul și scrupulosul său biograf: „O viață frământată luase sfârșit. Inima celui dăruit către națiune încetase să mai bată, dar N. Bălcescu, exemplu însuflețitor de abnegație și jertfă patriotică va cunoaște cel dintâi dintre contemporanii săi nemurirea.”

Citește și:

1848... și IUBIREA: Gheorghe Magheru și Maria Caramalău - O căsnicie sortită eșecului

NOTE

Dan Berindei, Pe urmele lui Nicolae Bălcescu, Editura Sport-Turism, București 1984
Paul Cernovodeanu, Marian Ștefan, Pe urmele Magherilor, Editura Sport-Turism, București 1983
Emanoil Hagi-Mosco, București. Amintirile unui oraș, Editura Fundației Culturale Române, București 1995
Anastasie Iordache, Goleștii. Locul și rolul lor în istoria României, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1979
Nicolae Vătămanu, Icoane și fotografii de bucureșteni, Editura Litera, București 1981
""