Autor 3963 vizualizări


Urmărind emanciparea şi prin renaşterea culturală a poporului, foştii paşoptişti au reuşit ca, la 1 aprilie 1866, prin decret al Locotenenţei Domneşti, să înfiinţeze Societatea Literară Română , cu scopul declarat de a stabili ortografia limbii române, de a elabora şi publica dicţionarul şi gramatica limbii române.

Începutul a fost iniţiat cu 21 de membri aleşi din toate provinciile româneşti: trei din Moldova, patru din Muntenia, trei din Transilvania, câte doi din Banat, Maramureş şi Bucovina, trei din Basarabia şi doi din Macedonia (reprezentanţii „gândirii şi graiului românesc” din regiunile exterioare frontierelor moldo-valahe au fost numiţi de Guvern). Reprezentativitatea pe provinciile istorice, cu excepţia Moldovei şi a Valahiei, aflate în componenţa unor imperii vecine, trădează şi scopul ascuns al unificării naţionale prin normele lingvistice.  
În casa spătarului Costache Grigore Ghica , de la vechea intrare în Grădina Cişmigiu, astăzi conturată de spaţiul verde din partea dreaptă a Monumentului Valter Mărăcineanu, s-au deschis, la 1 august 1867, lucrările Societăţii Literare Române . În cuvântarea sa, Preşedintele Consiliului de Miniştri a ţinut să sublinieze că: „Societatea este şi rămâne independentă şi liberă, cum liberă şi independentă a fost, este şi va fi limba poporului român, oricâte servituţi şi vicisitudini au putut înconvoia grumajii unora dintre noi”.
Zappa.
Cum aflăm din ziarul „Românul” şi din litografiile lui Trenk şi Kaiser, solemnitatea deschiderii a început cu dezvelirea bustului negustorului aromân Evanghelie Zappa , care, stabilindu-se în Valahia din cauza persecuţiilor îndreptate contra etniilor negreceşti din abia renăscuta Eladă, oferise în anul 1860 5.000 de galbeni pentru întocmirea unei gramatici şi a unui dicţionar ale limbii române, donaţie suplimentată mai târziu cu încă 1.000 de galbeni. Spicuim din testamentul său, din 30 noiembrie 1860: „Să (se) dea pe fiecare an una mie galbeni la orânduita Societate Literară Română pentru desvoltarea şi regularea limbii române, conform Întăririi Domneşti sub No. 503 din anul 1860 Octombrie 17, urma petiţiunii mele, date pentru aceasta, spre a se pune şi acestea cu dobândă anuală a celor 5.000 de galbeni pe care i-am oferit pentru regularea acestei limbi prin un Dicţionar naţional şi o gramatică şi alte opere clasice spre desvoltarea ei, precum s-a zis în mai sus menţionata petiţiune a mea”.
Dar Societatea a preluat şi Fondul Cuza, de 5.600 galbeni, creat la 28 martie 1863 şi reglementat în 14 iunie acelaşi an, în vederea acordării premiului „Principele Alexandru Ioan” de către Ministerul Instrucţiunii.

Transformarea.

Peste o săptămână, în ziua de 6 august, s-au desfăşurat lucrările primei şedinţe a Societăţii Literare Române. În cadrul lor, Dionisie Romano, Episcopul Buzăului, a donat biblioteca căpitanului Constantin Cornescu Oltelniceanu, valoroasă prin număr şi conţinut – 6.000 volume şi 400 manuscrise – punând, astfel, temelia Bibliotecii Societăţii. A fost urmat curând de Carol Davila şi, la finele lunii august, de Timotei Cipariu, care a oferit „o serie din Arhivulu pentru filologie şi istorie”. Se pornise cu dreptul.
În urma discuţiilor s-a considerat oportună lărgirea caracterului ştiinţific al Societăţii Literare, aprobându-se un Statut – în prima şedinţă a Societăţii, ţinută în ziua de 1 august 1867 – ce menţiona constituirea Societăţii Academice Române cu trei secţiuni: literatură-filologie, istorie-arheologie şi ştiinţe naturale. În acest Statut, aprobat la 24 august, se prevedea componenţa Academiei: membri actuali, corespondenţi şi onorari, precum şi membri donatori.

În ziua de 31 august a fost aleasă prima conducere a Societăţii Academice Române: Ion Heliade Rădulescu-preşedinte, Timotei Cipariu-vicepreşedinte şi August Treboniu Laurian-secretar, apoi, în cadrul altei şedinţe, a fost propus sigiliul reprezentat de zeiţa Minerva cu inscripţia Societatea Academică Română. Bucuresci. MDCCCLXVII . Următorul pas a fost declararea, în ziua de 15 septembrie, a Domnitorului Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen , membru de onoare şi protector al Societăţii Academice Române.
Prima lucrare premiată: Gramatica lui Timotei Cipariu. Dar constituirea acesteia nu se încheiase. Veneau la rând „Analele Societăţii Academice Române”, publicaţie înfiinţată în 26 august 1868, şi alegerea primilor membri ai Societăţii Academice, întâmplată în 16 septembrie acelaşi an.
Instituţia, acum funcţională, a trecut la premierea primei lucrări de nivel academic, aleasă fiind Gramatica limbii române. Partea analitică redactată de Timotei Cipariu. Întrucât, cum am menţionat, ţelul ştiinţifico-cultural avea în subsidiar un scop politic unionist, în dezbaterile pe marginea Dicţionarului limbii române, din cadrul şedinţei din 12 august 1869, s-a specificat că acesta era „o urgentă necesitate chiar pentru viitorul nostru naţional”. În mod semnificativ, sala de la Cişmigiu era pavoazată cu harta tuturor ţinuturilor locuite de români, cu litografia reprezentând Columna lui Traian încadrată de portretele lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul.
1879: Academia Română. Pentru istoria Academiei foarte importantă este şi data de 14 septembrie 1869, când Alexandru Papiu Ilarian şi George Bariţiu au deschis seria discursurilor şi răspunsurilor de recepţie.
Considerându-se că toate etapele au fost consumate şi că proiectele corespund exigenţelor celor mai înalte, în ziua de 29 martie 1879, prin Înalt Decret Domnesc, Societatea Academică Română a fost declarată Institut Naţional cu denumirea Academia Română, având „de scop cultura limbei şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi frumoaselor arte”, „persoană morală şi independentă în lucrările sale de orice natură”.
În săptămânile următoare s-au adoptat Statutul Academiei Române (21 iunie 1879) şi a fost ales primul Birou de conducere: Ion Ghica-preşedinte, Dimitrie A. Sturdza, P.S. Aurelian şi George Sion-vicepreşedinţi, Alexandru Odobescu-secretar general (2 iulie 1879). Lucrările se ţineau în localul Universităţii, iniţial numit al Academiei, în sala utilizată şi de Senatul României.
Se va discuta despre necesitatea unui nou local, cât şi despre un local al Bibliotecii, ale cărei fonduri, mereu în creştere, impuneau luarea unor măsuri de depozitare şi conservare urgente; aceasta va fi o problemă continuă, temporar rezolvată în timpul domniei lui Carol II, în ultimii ani de conducere a lui Gheorghiu-Dej şi în zilele noastre, însă, cu siguranţă, se va impune iar atenţiei în deceniile ce vor veni.
Înaltul Decret Domnesc va fi întărit prin emiterea „Legii pentru Academia Română” cu unele precizări. Articolul 1 specifica: „Societatea Academică Română, instituită prin Decretul Domnesc No. 1246 din 26 august 1867, se declară Institutul Naţional cu denumirea Academia Română”, iar în articolul 6 se arăta: „Academia Română întreţine relaţiunile sale cu Guvernul prin Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice”.

Etymologicum Magnum Romaniae.

În martie 1883, Regele Carol I anunţa Academia că va oferi anual 6.000 de lei pentru un dicţionar care să cuprindă toate cuvintele vechi şi „care altminteri vor fi pierdute pentru generaţiile viitoare”. După un an de dezbateri, realizarea acestui proiect grandios – Etymologicum Magnum Romaniae – a revenit eruditului Bogdan Petriceicu Hasdeu, care va reuşi să redacteze trei tomuri şi introducerea celui de al patrulea tom.

Academia, deşi funcţională, îşi ţinea şedinţele, cum se spunea, „prin străini”. La insistenţele lui D.A. Sturdza, secretar perpetuu, şi cu eforturile lui Ion Bianu, Ministerul Instrucţiunii Publice va cumpăra, în anul 1890, pentru sediul Academiei, casa Cesianu din Calea Victoriei, peste drum de Biserica Sf. Nicolae Tabacu.
Spaţiul insuficient a determinat completarea sediului cu proprietăţile Minei Zaleski şi Ştefan Bellu (ambele în 1896) , decretul cedării Ministerului amintit către Academia Română fiind emis în mai 1896, când încep şi lucrările pentru amenajarea Bibliotecii. În 1898, după construirea Aulei între casele Cesianu şi Zaleski, s-a inaugurat prima clădire a Academiei Române şi a avut loc deschiderea primei săli de lectură a Bibliotecii Academiei Române cu 32 de locuri. Terenul de pe Calea Victoriei va fi completat în 1913 cu proprietatea Cantacuzino.

„Cartea de aur”.

Demn de menţionat este Înaltul Decret regal din 10 februarie 1903, prin care s-a decis ca manuscrisele, documentele şi biblioteca Muzeului Naţional de Antichităţi să treacă în patrimoniul Academiei Române . La 8 martie 1906 va intra în vigoare Regulamentul pentru acordarea premiilor literare şi ştiinţifice ale Academiei, care, din 18 aprilie 1907, vor fi decernate în şedinţă publică solemnă. Foarte important pentru bunul mers al ilustrei instituţii va fi Regulamentul pentru serviciile Academiei Române, aprobat în 23 mai 1909, conceput sub conducerea lui Anghel Saligny.
De nepreţuit pentru istoria instituţiei şi a studiului asupra conştiinţei naţionale va fi „Cartea de aur”, înfiinţată la 27 mai 1914 , pe drept cuvânt „un monument de pietate ridicat în memoria acelora care, prin donaţiunile lor, au întărit Academia Română”. Cine are dubii faţă de naţionalismul luminat care, până în 1948, a fost viu pe întinsul tuturor regiunilor româneşti, să consulte „Cartea de aur”.
După războiul încheiat cu edificarea primului stat naţional al tuturor românilor, conceput pe anvelopa unirii săvârşite de Mihai Viteazul în anul 1600, Academia Română devine farul de cultură al românităţii, calitate ce-i va permite să fie membru fondator, în octombrie 1919, al Uniunii Academice Internaţionale. Totodată, această instituţie impune în 22 octombrie 1920 promulgarea Legii de înfiinţare sub egida sa a Şcolilor Române de la Paris şi Roma, care vor avea propriile publicaţii.
Adevărata integrare europeană, neafectată de ştirbirea suveranităţii de stat, era înfăptuită. Timp de o jumătate de secol, modelul politic pentru construcţia României Întregite avusese în Academie modelul cultural.