Autor 2641 vizualizări


România a intrat într-o debandadă aproape caragielească în anii neutralităţii:ţăranii erau temători faţă de război, dezbaterile din presă deveniseră mai degrabă pamflete şi calomnii, iar în ochii opiniei publice, obiectul dorinţei românilor pendula între Transilvania şi Basarabia, ca într-o carte poştală pe care se reflectă câte o altă imagine, în funcţie de punctul din care priveşti. O singură problemă:împotriva cui şi pentru ce luptăm?

„În cursul unei convorbiri cu contele Czernin (n.r. – ministru de externe al Austro-Ungariei în timpul Primului Război Mondial), la Sinaia, d. Costinescu (n.r. – Emil Costinescu, ministru de finanţe în perioada 1914-1916) i-ar fi spus:«Dacă ruşii vor să intre, noi nu-i putem împiedica». «Bine, dar în acest caz intrăm şi noi aci», răspunse contele Czernin. «Poftim, a adaus ministrul, şi se va vedea care din doi ie mai tare». Şi relatând această convorbire între negustorul de cuie şi diplomatul austriac, «Opinia» (n.r. – ziar din Iaşi) face următorul comentar:«D-lui Costinescu i-ar surâde să ne transforme cel puţin în câmp de luptă“, scria ziarul „Steagul“, organ al Partidului Conservator, pe 13/26 iulie 1916. Autenticitatea discuţiei poate fi îndoielnică, însă cert este efectul pe care cotidianul conservator îl urmărea:discreditarea guvernului Brătianu şi descurajarea simpatizanţilor Antantei.
Războiul ideilor

Neutralitatea expectativă impusă în 1914 a fărâmiţat speranţele şi dorinţele societăţii româneşti. Exista un sigur vis, acela al unei ţări întregite, însă mai multe opţiuni pentru România, care s-au coagulat rapid în curente naţionale. Fiecare facţiune avea opozanţii săi:intervenţioniştii se contraziceau cu susţintorii neutralităţii care aşteptau ivirea momentului potrivit pentru intrarea în acţiune, iar adepţii Puterilor Centrale combăteau partizanii Antantei. Fiecare căuta să îl submineze pe celălalt, lupta cu toate mijloacele pentru cauza sa, era elocvent şi vivace în spaţiul public şi în convorbirile intime.

Pe frontul polemicilor se confruntau, în principal, germanofilii şi antantofilii. Motivele ţineau şi de sentiment, de ataşamentul faţă de cultura franceză ori germană, dar şi de raţiuni obiective, de strategie. Totuşi, cele două curente, care au adus împreună intelectuali şi oameni politici deopotrivă, au fost îmbrăţişate, fiecare, de cele două mari partide politice ale României lui Carol I:Partidul Naţional Liberal, aflat la guvernare, susţinea neutralitatea cu expectativă armată şi o posibilă intrare în război de partea Antantei, iar cea mai mare parte a membrilor Partidului Conservator, în frunte cu P.P. Carp, Alexandru Marghiloman şi Titu Maiorescu, se pronunţa în favoarea Puterilor Centrale.


Cum se apără „instinctul naţional“

S-au distins, totuşi, doi lideri conservatori care au dus stindardul colaborării cu Franţa şi Anglia – al „politicei instinctului naţional“, cum o numiseră chiar ei:Take Ionescu şi Nicolae Filipescu. Primul era preşedintele Partidului Conservator-Democrat, pe care îl înfiinţase în 1908 din dorinţa de a pune capăt sistemului rotativei guvernamentale – în zadar, căci Carol I nu a dorit să se adapteze noii configuraţii politice şi nu a ajuns la guvernare decât după moartea regelui, şi numai în guverne de coaliţie. 
Nicolae Filipescu era liderul unei grupări conservatoare care, în septembrie 1915, a înfiinţat Federaţia unionistă. În primăvara anului următor, cele două facţiuni conservatoare au fuzionat, iar în primele zile ale lui iulie 1916 a fost organizată o întrunire generală în care s-a făcut public manifestul coaliţiei. Atmosfera de la sala „Dacia“, unde a avut loc marele congres, a stat sub auspiciul aplauzelor furtunoase şi prelungi:Filipescu l-a acuzat pe premierul Brătianu de toate relele – de la amăgirea românilor până la înşelarea aliaţilor străini, cu verdictul că „istoria va pomeni că în timpul războiului mondial la guvern era un grup de sectari dispuşi la război civil, iar nu la război extern“ – iar Take Ionescu, fire mai simandicoasă, a evitat atacul asupra guvernanţilor şi a recurs la o manifestare energică pentru intrarea în război de partea Antantei – s-a făcut apel la sensul morţii soldaţilor:„mor francezi, mor englezi, mor italieni, mor ruşi, ca să facă patria noastră;nu este cu putinţă ca numai noi să rămânem pe dinafară“. În răspuns, conservatorii lui Marghiloman l-au numit a doua zi „un caraghioz sinistru“.
Curat împotriva Rusiei

Cei care condamnau astfel de izbucniri spontane de efervescenţă naţionalistă erau adepţii Puterilor Centrale. „Erau acei care credeau că opun politica de calcul, politicei de sentiment“, explică istoricul Constantin Kiriţescu în „Istoria războiului pentru întregirea României:1916-1919“. Cu alte cuvinte, argumentele lor se explicau printr-un calcul geopolitic simplu:România nu se poate alia cu Rusia din motive ce ţin de istorie şi de securitate. Românii nu trebuie să uite:secole la rând, Rusia a fost putere asupritoare, a ocupat Basarabia, avea dorinţe expansioniste la strâmtorile Mării Negre. Tratatul cu Austro-Ungaria din 1883 avusese ca temei tocmai teama de Rusia, iar situaţia nu se schimbase între timp.

O victorie a Rusiei însemna robia economică a României, susţine Kiriţescu. Şi o Românie învigătoare alături de Rusia ar fi fost degeaba:ar fi stat prinsă sub bocancul cazac. Înfrângerea Rusiei, pe de altă parte, ar fi însemnat câştigarea teritoriului pierdut şi independenţa ţării. Românii din Basarabia duceau un trai mai greu decât cei din Ardeal, căci Imperiul Rus era o autocraţie obscură care susţinea un proces de rusificare a teritoriului, pe când Ungaria era un stat constituţional, care dăduse o serie de drepturi românilor din Transilvania. Aşadar, basarabenii aveau prioritate şi şansa ar fi fost de partea lor în acest război.
Când venea vorba de ajutorul efectiv pe care l-ar fi putut primi România în război, germanofilii considerau că nu Rusia era soluţia, ci Germania. O armată condusă de comandanţi slab pregătiţi, cu o dotare tehnică precară şi geografic departe de ceilalţi aliaţi de la care primeau ajutoare. Împreună cu Puterile Centrale, România ar fi putut beneficia din plin de ajutorul pricepuţilor generali nemţi şi de toate proviziile necesare.
Ce este regatul român fără Ardeal?

Înainte de izbucnirea războiului, cea mai mare parte a elitei intelectuale româneşti simpatiza Germania. Regele era neamţ, mulţi studiaseră în universităţile germane şi admirau conduita şi stilul prusac, arată istoricul Lucian Boia în volumul „Germanofilii“. Totuşi, atunci când s-a ivit oportunitatea unei uniuni cu Transilvania, majoritatea opiniei publice a susţinut alianţa cu Antanta. Onorarea tratatului cu Austro-Ungaria ar fi însemnat „gâtuirea fraţilor noştri şi primejduirea statului“, susţine Kiriţescu. Antantofilii vedeau clar:era mult mai uşor de câştigat şi de păstrat Ardealul decât Basarabia, pentru că puterea de regenerare a unei Rusii învinse ar fi fost mult mai mare decât cea a unei Austro-Ungarii aflată deja în pragul colapsului. În plus, teama de Rusia putea fi diminuată de faptul că primejdia ar fi fost ţinută în şah de celelalte puteri din alianţă. La toate acestea se adăuga şi eterna simpatie pentru Franţa, pentru fraţii de neam latin.
Curentul pro-Antanta s-a evidenţiat mai ales prin fervoarea cu care se manifestau public reprezentanţii săi. Totul se făcea şi se striga pasional. „Ce este regatul român fără Ardeal? O absurditate geografică. O fâşie de pământ întortochiată şi frântă în semicerc“, declara Nicolae Filipescu. Patimile societăţii româneşti pentru această unire coborâseră din înaltul discursurilor politice în stradă. I.C. Filitti nota în jurnal, la data de 18/31 august 1914, un episod dramatic:„La Capşa, franco-isteria şi ruso-francăria la culme. Oamenii fără căpătâi decretând moartea regelui şi a tuturor partizanilor unei acţiuni cu Tripla Alianţă“. Ameninţările cu moartea se întâmplau cu mai multă uşurinţă în acele vremuri, când oamenii erau aprigi la mânie şi fără legi solide care să le interzică. De altfel, şi Marghiloman a primit porţia lui, imediat după ce a susţinut neutralitatea României în Consiliul de Coroană din 1914. Nu s-a arătat afectat, le-a trimis unui coleg spre păstrare şi aducere aminte.

Continuarea articolului pe Adevărul.ro

""