Autor 3830 vizualizări


Fiecare neam, popor sau naţiune își are în istorie clipa de glorie, efemeră ca orice clipă, dar statornică în timp prin urmările ei. Pentru români, astrele istoriei s-au aliniat pe 1 Decembrie 1918. Nu eram nici prima, nici ultima naţiune care își desăvârșea unitatea naţională mai târziu decât alte naţiuni. Germanii și italienii o făcuseră în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, consecutiv războiului franco-prusac din 1870-1871. Polonezii, slavii de sud, cehii și slovacii o vor face concomitent cu noi. Turcii își vor regăsi identitatea naţională la începutul anilor ’20, sub conducerea lui Kemal Atatürk. 

Mai întâi a fost amintirea Daciei. Apoi, conștiinţa apartenenţei la două popoare nobile ale Antichităţii: dacii și romanii. O conștiinţă accentuată de faptul că locuitorii din spaţiul carpato-danubiano- pontic realizează că vorbesc aceeași limbă, au aceeași credinţă, aceleași tradiţii, același port. Transhumanţa și schimburile comerciale au făcut ca locuitorii de pe ambii versanţi ai Carpaţilor să-și dea seama că aparţin aceleiași comunităţi ca origine și limbă. Faptul acesta este remarcat de către toţi călătorii sau umaniștii care în secolelele XV-XVI au intrat în contact cu locuitorii celor trei ţări românești: Transilvania, Moldova și Ţara Românească. Toţi aceștia pleacă de la înseși mărturiile românilor în relevarea caracterului de popor romanic, al descendenţilor foștilor coloniști romani, precum și recunoașterea faptului că acest popor era prezent, cum a fost de-a lungul atâtor veacuri, pe întreg teritoriul vechii Dacii, cele trei ţări românesti nefiind nimic altceva decât părţi ale acesteia.

„Prin această constatare ei anticipau astfel însăși recunoașterea unităţii poporului român, pe baza limbii și a spaţiului său unitar” (Vasile Netea). Această unitate etnică era aproape în mod firesc dată de unitatea geografică. „Înfăţișarea pământului românesc, așa de unitară, a avut o urmare foarte însemnată sub raportul etnic; poporul care a locuit acest pământ a fost de asemenea un popor unitar. Cine locuiește mijlocul pământului românesc, podișul Ardealului, acela în chip firesc va locui și ţinuturile mai joase dimprejurul podișului” (Constantin C. Giurescu). Apoi, unitatea economică a celor trei ţări românesti era de netăgăduit. Produsele cerealiere și animaliere ale Moldovei și Ţării Românești își găseau un debușeu perfect pe piaţa transilvăneană, care în schimb putea oferi celor două ţări românești extracarpatice produsele manufacturate de care acestea aveau nevoie. Apoi a venit fapta Viteazului, o fulgerare de o clipă într-un mileniu, destul însă cât să înflăcăreze gândul contemporanilor și să devină imbold pentru posteritate. Imbold sublimat într- o formă literară de către Nicolae Bălcescu în a sa Românii supt Mihai Voevod Viteazul, devenită după 1863 (anul publicării ei de către Alexandru Odobescu) o adevărată Biblie a românismului. De altfel, aceasta și fusese intenţia marelui patriot, mort la doar 33 de ani, sfâșiat de dorul de ţară. „Voi să sfârșesc o scriere a lui Mihai Viteazul și să pun piatra de temelie a unităţii naţionale”, îi scria, în februarie 1850, Bălcescu prietenului său, Ion Ghica.

În a doua jumătate a veacului al XIX-lea și primele două decenii ale veacului al XX-lea apare o constelaţie de asociaţii, ligi și organizaţii care militau pentru unirea tuturor românilor, cele mai reprezentative fiind ASTRA, înfiinţată în 1861 la Sibiu, și Liga Culturală constituită la București în 1890. Toate aceste asociaţii formau nodurile unei plase care se întindea pe tot pământul locuit de români și care, cu gândurile spre trecut și cu „Istoria lui Mihai” scrisă de Bălcescu sub ochii lor, visau solar la o Românie Mare. De fapt, la o Românie firească, în care graniţele etnice să se suprapună natural pe graniţele statale. Nu-i vorba că politica deșănţată de maghiarizare a guvernului de la Budapesta a alimentat masiv curentul de simpatie din cadrul opiniei publice din România, tot mai atentă la suferinţele conaţionalilor de peste Carpaţi. „În conștinţa colectivă românească, Ardealul a căpătat preponderenţă în raport cu celelalte teritorii românești aflate în frontiere străine, și a sfârșit prin a deveni o obsesie naţională” (Florin Constantiniu). Refrenul cel mai popular în România era cel al marșului care clama: „Ardealul, Ardealul, ne trebuie Ardealul!” 

Unirea 

În contextul prăbușirii economicomilitare a Puterilor Centrale, ca urmare a epuizării provocate de război, popoarele asuprite din cadrul milenarului Imperiu Habsburgic, rebotezat, din 1867, Austro-Ungaria, declanșează acţiuni de eliberare și de constituire a unor noi state naţionale. Astfel, pe 28 octombrie 1918, după mari manifestaţii populare, e proclamat statul independent Cehia. Două zile mai târziu, exemplul cehilor este urmat de slovaci, care se unesc cu cehii, formând un nou stat, Cehoslovacia. În cursul lunilor octombrie și noiembrie, reprezentanţii popoarelor sud-slave pun bazele unei federaţii ce va lua oficial fiinţă pe 1 decembrie, în aceeași zi cu Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Pe 16 octombrie, marele om politic și militar polonez Jozef Piłsudski proclama „existenţa statului polonez independent”. Cele două „nuclee dure” ale Dublei Monarhii își oficializează și ele divorţul prin proclamarea Republicii Austria (12 noiembrie) și a Republicii Ungaria (16 noiembrie). Imperiul încetase să existe de facto și reprezentanţii românilor nu aveau decât să ia act de această nouă realitate și să acţioneze în consecinţă. Partidul Naţional Român și Partidul Social-Democrat au fondat, la Arad, Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C), „ca unicul for care reprezintă voinţa poporului român”. Totodată, pe întregul teritoriul Ardealului se formează consilii naţionale regionale și gărzi naţionale, care se subordonează C.N.R.C. În copilărie am trecut adeseori în drum spre grădiniţă sau școală pe lângă cocheta și atât de tradiţional-ardeleneasca casă a lui Ștefan Cicio- Pop din Arad, acolo unde de fapt a funcţionat adevăratul statmajor al Unirii, cel care a organizat inclusiv adunarea de la Alba Iulia.

Pe sub bolţile maiestuoasei intrări în casă (azi aflată într-o stare avansată de degradare prin „grija” autorităţilor locale) și-au purtat pașii, în acel înfierbântat 1918, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ion Fluieraș, Iosif Jumanca etc. La 18 octombrie 1918, Vaida-Voevod este împuternicit de către Partidul Naţional Român să declare în Parlamentul de la Budapesta celebrele cuvinte ce semnificau declaraţia de independenţă a Transilvaniei faţă de Ungaria și să declanșeze furia deputaţilor maghiari, gata să-l linșeze: „Naţiunea română așteaptă și pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea și valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplina viaţă naţională”. Guvernul ungar a încercat să oprească secesiunea românilor prin trimiterea lui Oszkar Jaszi, ministrul naţionalităţilor, la Arad, pentru tratative cu fruntașii transilvăneni. Jaszi dorea o formulă provizorie (până la decizia finală a Conferinţei de Pace de la Paris) federativă, pe model elveţian, care să permită într-o formă oarecare Ungariei să păstreze Ardealul. Delegaţia C.N.R, compusă din Ștefan Cicio-Pop, Enea Grapini, Vasile Goldiș și Iosif Jumanca, înclina spre găsirea unui modus vivendi cu guvernul de la Budapesta, pentru a evita vărsările de sânge, mai ales că, în estul Ardealului, secuii se înarmau masiv.

În acele momente de cumpănă, Iuliu Maniu, aflat la Viena, dându-și seama de dilema în care se aflau colegii săi, vine intempestiv la Arad, declarându-i în faţă lui Jaszi: „Naţiunea română pretinde independenţa de stat și nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluţii provizorii”, iar la întrebarea ministrului maghiar: „În definitiv, ce vor românii?”, Maniu îi răspunde tranșant și definitiv: „Despărţirea totală!” În aceeași zi în care tratativele româno-maghiare eșuează, 15 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român decide convocarea, la Alba Iulia, a unei Mari Adunări Naţionale care să decidă soarta românilor din Transilvania. Convocarea a fost redactată de către arădeanul Vasile Goldiș (1862-1934), directorul ziarului „Românul”, publicaţie interzisă de guvernul de la Budapesta în martie 1916, dar care a început să reapară în noiembrie 1918. Cuvintele chemării lui Goldiș cutremură și azi orice suflet românesc: „În numele dreptăţii eterne, naţiunea română să-și spună cuvântul asupra sorţii sale. În scopul acesta convocăm Adunarea Naţională a naţiunii române la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului, pe ziua de duminică, 1 decembrie 1918, la orele 10”. Totodată, C.N.R.C. din Arad decide să ia legătura cu guvernul român care se afla încă la Iași, trimiţând trei echipe spre capitala Moldovei cu speranţa că cel puţin una dintre ele va ajunge.

Prima echipă era condusă de către profesorul Nicolae Bălan, viitorul mitropolit, și de căpitanul Victor Precup, viitor general (personaj interesant, implicat în planul de asasinare a Regelui Carol al II-lea în 1934, recuperat de regimul comunist și eșuat într-o funcţie oarecare la Palatul pionierilor din București). A doua echipă era formată din avocatul Ghiţă Crișan din Arad, viitor ministru, și Teodor Roxin, avocat din Oradea. În sfârșit, a treia solie era constituită din medicul Emil Colbazi din Spring-Alba și Petre Popovici din Braşov. Ultima echipă nu a putut să treacă de Predeal, fiind oprită de armata lui Mackensen care se retrăgea spre Germania, în schimb, celelalte două au ajuns la Iași transmiţând guvernului român atmosfera și intenţiile liderilor ardeleni aflaţi la Arad. Alegerea Alba Iuliei ca loc de desfășurare a Marii Adunări Naţionale se impunea de la sine. Alba Iulia fusese orașul triumfalei intrări a lui Mihai Viteazul în „Ziua tuturor sfinţilor”, pe 1 noiembrie 1599, fusese, de asemenea, orașul înfricoșătorului martiriu al lui Horea și Cloșca, sfârtecaţi pe roată în februarie 1785.

Era deci locul care îngemăna cel mai bine bucuria cu suferinţa, uralele de entuziasm și strigătele de durere ale unui întreg popor. Mobilizarea maselor s-a făcut, evident, în primul rând prin viu grai, dar și prin presa românească a vremii: „Veniţi cu toţii la Marea Adunare Naţională care se va ţine la 1 decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniţi cu miile și cu zecile de mii! Lăsaţi pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun și fericit pentru întreg neamul nostru românesc”. Și, într-adevăr, zile bune înaintea datei de 1 decembrie, toate drumurile și trenurile erau pline de însufleţiţii români care veneau la cea mai mare sărbătoare a neamului lor. Trenurile erau împodobite cu mlădiţe verzi de brad și cu drapele naţionale. Pe lângă cei 1.228 de delegaţi oficiali din toate zonele Transilvaniei, învestiţi cu așa-numitele credenţionale, un fel de împuterniciri care le permiteau să participe în mod direct la dezbaterile din Sala Unirii și să voteze, peste o sută de mii de români, mai cu seama din zonele limitrofe, au umplut Platoul Romanilor, de lângă Alba Iulia, locul unde avea să se desfășoare conclavul românităţii ardelene. Siguranţa delegaţilor și a adunării era asigurată de trei cordoane de avanposturi prin care nu se putea trece decât în grupuri compacte sau cu legitimaţii speciale.

„Securitatea orașului era asigurată prin puternice pichete repartizate pe sectoare, respectiv plasate pe acoperișurile caselor și turnurilor de biserici, de unde se dominau împrejurimile” (Florea Marin). Pentru a preveni un atac din afară, clădirea unde urma să se ţină Adunarea Naţională precum și locul unde urma să se adune populaţia erau înconjurate de avanposturi aflate pe dealurile ce împrejmuiau Alba Iulia și care comunicau între ele prin telefon și patrule. „Pe două părţi a șoselei care urcă din orașul Alba Iulia în Cetate, apoi pe baza zidurilor Cetăţii, erau înșiraţi, la câte 20-30 de pași, gardiști din gărzile românești din Munţii Apuseni. Moţi tineri, voinici, toţi în haina de panură albă, cu căciuli negre. Pe umeri, arma… Era o priveliște splendidă, șirul de ostași-ţărani, stăpânind Cetatea dușmană cucerită” (Ionel Sava, participant la 1 decembrie 1918). Imensa câmpie din afara cetăţii era o mare de oameni, orânduiţi pe judeţe, ici-colo fiind improvizate estrade de la care cuvântau oratori improvizaţi, cât timp înăuntru se desfășurau lucrările Adunării Naţionale.

Mulţimea era formată majoritar din ţărani care formau o adevărată frescă naţională, etalându-și comorile etnografice de la Iza și Someş, până la Timiș și Cerna, de la cele trei Crișuri până la Mureș și Olt. Alt martor ocular la marele eveniment ne descrie, extrem de sugestiv, ambianţa din interiorul clădirii unde se va lua decizia Unirii cu Ţara-Mamă: „În marea sală a vechii Casine (cazinoun. n ) militare, frumos împodobită cu drapelele Aliaţilor și cu tricolorul român, s-au adunat cei în drept în ziua de 1 Decembrie a anului 1918, ca să hotărască soarta poporului român din Ardeal, Banat și Ungaria. La o masă lungă, așezată pe o tribună improvizată, au luat loc membrii Consiliului Naţional. În sală și în clădirile învecinate, pe lângă cei 1.228 de delegaţi oficiali și aproape 600 de supleanţi, tot ceea ce Ardealul avea mai select. Lojile erau ocupate de doamnele române, îmbrăcate – în marea lor majoritate – în costume naţionale” (Ionel Pop).

Goldiș, Maniu și ardelenii

După slujbele celor două biserici române ale orașului, delegaţii s-au întrunit în plen, ședinţa fiind deschisă de către Ștefan Cicio-Pop, președintele Marelui Sfat Naţional. Cuvântul lui Cicio-Pop a însemnat o patetică rememorare a drumului de jertfe și lupte parcurs de naţiunea română până în acea extraordinară zi: „Locul cel mai potrivit pentru această Adunare Naţională este Alba Iulia, această Mecca a românismului, unde zac moaștele celor mai mari martiri ai noștri: Horea, Cloșca și Crișan, loc sfânt pentru întreaga suflare românească. Fraţilor, acestea sunt momente înălţătoare, istorice, și cine ar putea găsi cuvinte să zugrăvească tablourile ce le vedem și interpreta sentimentele ce le avem?... Poporul român este matur, își cunoaște chemarea sublimă în lumea civilizată”. Apoi, secretariatul ședinţei condus de către Ioan Suciu prezintă raportul comisiei de validare din care rezultă prezenţa a 1.228 de delegaţi purtători de credenţionale reprezentând 130 de circumscripţii electorale din 25 de judeţe. Concluzia o trage tot Ioan Suciu: „Astfel, Adunarea Naţională este capabilă a aduce hotărâri decisive, prin urmare avem să trecem la constituire.” Venerabilul Gheorghe Pop de Băsești (1835-1919), venit pe ger și viscol la Alba Iulia, deschide lucrările Marelui Sfat Naţional cu memorabilele cuvinte: „Acum slobozește, Doamne, pe robul tău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului românesc”. După acest emoţionant moment i s-a dat cuvântul lui Vasile Goldiș care a citit „Expunerea istorică de motive” (Goldiș era el însuși un strălucit profesor de istorie) precum și „Rezoluţia de unire a Ardealului cu România”.

După ce a făcut un aspru rechizitoriu monarhiei habsburgice: „Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul și legitimul proprietar al pământului, ce fusese odată Dacia Romană, a fost străin și sclav pe pământul său strămoșesc”, Goldiș a propus: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi, la Alba Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează Unirea acelor români și a tuturor teritoriilor legate de dânșii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”. În continuare, hotărârea formula un șir de prevederi destinate să asigure individualitatea acestor teritorii în faza de tranziţie spre desăvârșirea instituţională. Chiar și azi, prevederile rezoluţiei surprind prin profundul lor democratism și perspectiva lor modernă, acum acceptată pretutindeni în lumea civilizată. Astfel, la punctul 3, alineatul 1 se prevedea: „Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba proprie, prin indivizi din sânul său, și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea ţării, în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”. La alineatul 3 se prevedea cel „mai curat regim democratic” bazat pe „votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţe, ori parlament”. Acest din urmă deziderat, referitor la votul femeilor, va mai aștepta însă 20 de ani pentru a fi transpus în practică. La punctul 4 se prevedea: „Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire; liberă propagandă a tuturor gândurilor omenești”. La punctul 5 „reforma agrară radicală”, iar la 6 „muncitorimii industriale, aceleași drepturi și avantagii cari sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus”. 

„Hotărârea de la Alba Iulia apare ca o sinteză între programul naţional și social precum și o sinteză între unirea necondiţionată și unirea condiţionată. Există mărturii că un grup de tineri ofiţeri ardeleni alarmaţi de zvonurile despre o unire condiţionată au pătruns în camera unde se redacta hotărârea și au exercitat presiuni pentru proclamarea unirii necondiţionate. În cele din urmă, Iuliu Maniu avea să găsească formula finală, dar numai după lungi discuţii cu Al. Vaida-Voevod, partizan ferm al unirii necondiţionate. Ea exprimă o anumită rezervă critică faţă de rânduielile din Vechiul Regat, rezultată dintr-un amestec de repulsie faţă de orientalismul moravurilor, mizeria ţărănimii și imaginea creată de îndelungata propagandă maghiară, ostilă României” (Florin Constantiniu). Este cert că o bună parte a ardelenilor, chiar și dintre liderii lor (cel mai reprezentativ caz fiind cel al lui Amos Frâncu), privea cu destulă mefienţă spre un București pe care ei îl considerau capitala „ciocoilor”.

Elocventă în acest sens este mărturia unui delegat la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, doctorul Gheorghe Popoviciu (Boscu), care în preziua evenimentului a venit de la Budapesta împreună cu trei delegaţi socialiști: „În compartimentul în care ne-am așezat, călătoreau trei socialiști. Unul dintre ei, tipograf, a ridicat în timpul discuţiilor noastre entuziaste câteva rezerve, spunând că el, delegat oficial, nu va vota decât cu rezerve. Cauza: domnia ciocoilor în Regat. După ce i-am asigurat că această domnie va fi înlăturată după Unire, graţie infuziei de ardeleni în viaţa politică a Regatului, părea că a devenit mai maleabil. Adevărul este că la Alba Iulia, socialiștii au votat Unirea fără rezerve”. Din nefericire, preconizata infuzie politică de onestitate ardelenească nu s-a prea produs, cu notabila excepţie a lui Iuliu Maniu, fapt care a dus în timp la o anumită dezamăgire a transilvănenilor faţă de unele dintre efectele Unirii.

Astfel, la 26 decembrie 1921, Alexandru Vaida-Voevod, partizan al unirii necondiţionate cu România, doar cu trei ani în urmă, i se destăinuia arhiepiscopului catolic de Bucuresti, Raymund Netzhammer: „Unirea noastră cu România veche nu putea să urmărească în niciun caz scopul ca noi dincolo, cu cultura noastră vest-europeană, să devenim precum cei de aici: un morman de mizerie bucureșteană! Aici te afli în mizerie, nu ești nici măcar în Balcani, ci în Asia!” După citirea „rezoluţiei Goldiș”, i se dă cuvântul lui Iuliu Maniu, în calitate de reprezentant al Partidului Naţional Român. După un moment plin de emoţie și tăcere, reprezentanţii celor două Biserici românești, Ortodoxă și Unită, se ridică în picioare și dau tonul aplauzelor și ovaţiilor. Era o spontană și unanimă recunoaștere a operei realizate de Iuliu Maniu ca șef al revoluţiei naţionale. „În acel moment când unanimitatea aclamaţiilor îl desemna ca șef al poporului român de pe teritoriul Ungariei, și Adunarea din Alba Iulia vota rezoluţia Unirii cu România, lua sfârșit lupta începută de Inocenţiu Micu. Istoria românilor intra într-o nouă fază” (Pamfil Șeicaru).

Maniu, vizibil emoţionat, va susţine un discurs patetic referindu-se la trecut, dar perfect articulat și logic în punctele sale vizând prezentul și viitorul naţiunii române în cadrul „civilizaţiei omenești”. „Decretând deci unitatea naţională vom continua a fi ceea ce am fost noi, neamul românesc, totdeauna și ceea ce trebuie să fim pentru vecie: sentinelă trează și conștientă a civilizaţiei omeneşti… Noi, onorată Adunare Naţională, privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf al libertăţii omenești. Noi nu voim să devenim din oprimaţi oprimatori, din asupriţi asupritori… Este adânc înrădăcinată în noi convingerea că numai un regim cu adevărat democratic ne poate întări ţara și înalţă neamul”. După cuvântarea lui Iosif Jumanca, ca reprezentant al social-democraţiei, Gh. Pop de Băsești consultă Adunarea dacă dorea să voteze rezoluţia propusă de Goldiș pe puncte sau în integralitatea ei. Unanimitatea celor prezenţi a cerut votarea documentului în întregimea sa. Octogenarul președinte se ridică în picioare și pune întrebarea așteptată de veacuri: „Primește onorata Adunare Rezoluţiunea?”.

Un tunet de aclamaţii a erupt în aprobări unanime: „Vrem o singură Românie, a tuturor românilor!” Ecoul aclamaţiilor din sală a reverberat în afara sălii în uralele zecilor de mii de români, care au primit Rezoluţiunea prezentată prin Vasile Goldiș în întregimea întinsei câmpii de lângă Cercul Militar. După minute în șir de însufleţire și bucurie, Gheorghe Pop de Băsești constată: „Adunarea Naţională a poporului român din Transilvania, Banat și Părţile Ungurene a primit Rezoluţiunea prezentată prin Vasile Goldiș în întregimea ei și astfel Unirea acestor provincii româneşti cu ţara-mumă și cu celelalte provincii surori deja unite este pentru toate veacurile decisă”. Iau cuvântul apoi cei doi episcopi prezenţi în prezidiul Adunării, greco-catolicul Demetrie Radu al Oradiei Mari și ortodoxul Ioan Papp al Aradului, ultimul asemănând ziua de 1 decembrie 1918 cu ziua de 15 mai 1848 de pe Câmpia Blajului, moment în care toată asistenţa intonează „Deșteaptă-te, române!”. Afară, hotărârile Adunării Naţionale sunt aduse la cunoștinţa zecilor de mii de oameni de alte înalte feţe bisericesti, episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, viitorul patriarh al României, și episcopul Iuliu Hossu, viitor martir în închisorile comuniste și cardinal al bisericii catolice. Cei doi se îmbrăţișează în faţa mulţimii în timp ce Miron Cristea profeţește: „Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţișati frăţește, așa să rămână îmbrăţișaţi pe veci, toţi fraţii României”.

Toţi participanţii la manifestare simt că trăiesc o clipă unică, un moment istoric, poate unul la o mie de ani. „Pe «Câmpia lui Horea», printre mulţimea de bărbaţi, coborâţi din Ţara Făgărașului, a Maramureșului, a Reghinului și Mureșului, a Haţegului și a Banatului, se zăreau siluetele drăgălașelor românce, lângă soţii și copiii lor, în tradiţionalele lor costume, care se desprindeau panoramic din albastrul cerului, având aerul unor statuete din epoca romană. Toţi simţiseră însemnătatea extraordinarelor clipe într-o beţie sufletească dezmierdătoare” (Vasile Mircu, participant pe 1 Decembrie la Alba Iulia). Tot orașul vibra de cântecele momentului: „Deșteaptă-te, române!” și „Hora Unirii”, iar pe dealurile de prin prejur cântecele moţilor din tulnice se transformau în hore nesfârșite. „Toată noaptea a continuat neîntrerupt tumultul dezlănţuit al reîntregirii și cântecul miilor de ţărani, meșteșugari, militari, intelectuali, artiști și studenţi, care-și dăduseră frâu liber sentimentelor acum împlinite, dar atâta amar de vreme reprimate” (Gheorghe Popovici-Boscu, participant pe 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia).

Blaga și Unirea 

Cu mult înainte de a nu încerca să strivească „corola de minuni a lumii”, tânărul Lucian Blaga strivea sub tălpile pantofilor săi caldarâmul străzilor Vienei, oraș unde urma cursurile Facultăţii de filosofie încă din toamna anului 1917. Începutul anului universitar 1918-1919 era marcat în capitala imperiului de o atmosferă generală de nervozitate determinată de incertitudine și de presentimentul sfârșitului milenarului Imperiu Habsburgic. În aula Universităţii nu se mai audiau prelegerile profesorilor, ci discursurile înflăcărate ale studenţilor revoluţionari. Lucian, alături de fermecătoarea sa iubită, Cornelia Brediceanu, studentă la Medicină și viitoarea sa soţie, asistau sideraţi la schimbarea unei lumi. În penultima zi de octombrie, Lucian Blaga se decide să plece acasă, la Lancrăm, paradisul său natal, aflat la câţiva kilometri de Alba Iulia. Conduși de D.D. Roșca (1895-1980), viitorul filosof, tinerii studenţi români din Viena reușesc, mituind un mecanic de locomotivă, să se urce într-un tren militar (cele civile fiind suspendate) cu destinaţia Budapesta.

Apoi, alt tren spre Arad și de acolo altul spre Braşov. La Vînţul de Jos, cei doi mari filosofi de mai târziu, Blaga și Roșca, vor reuși să iasă din trenul supraaglomerat doar spărgând geamul compartimentului cu picioarele. Drumul până la Sebeș, unde se stabilise familia Blaga, după moartea preotului Isidor Blaga, tatăl poetului, era prea scurt pentru ca tânărul Lucian să nu-l facă pe jos. Lionel, unul dintre fraţii mai mari ai lui Blaga, îl întâmpină, încă îmbrăcat în uniforma de locotenent austriac. Febra schimbărilor cuprinsese și micul oraș săsesc în care „toţi jandarmii unguri, deghizaţi în popi valahi, în ţărani cu iţari și în ciobani cu cojoace, au părăsit orașul…”. (Lucian Blaga) 

„Trăiască România dodoloaţă!”  

A doua zi, Lionel Blaga era ales de către comunitatea locală primar al localităţii Sebeș-Alba, primind și un credenţional (împuternicire) pentru a-i reprezenta oficial pe sebeșeni la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Mandatul pe care i-l dădeau alegătorii era foarte explicit: „Românii din Transilvania doresc alipirea la Regatul României”. Lucian Blaga își va însoţi fratele spre Alba Iulia, participând în acest fel la acest epocal eveniment. În fond: „Ca la un semnal lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu nume vechi) pe jos și cu căruţele” (Lucian Blaga). Și tot el ne descrie, atât de poetic, atmosfera zilei Marii Uniri: „Era o dimineaţă rece de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe de o parte a șoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgașele zăpezii căruţele românești, buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur șir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeași direcţie armata germană ce venea din România, tun după tun, ca niște pumni strânși ai tăcerii”.

Ajuns la locul unde se aduna poporul, Lucian Blaga, tânărul de 23 de ani, dă „peste o roire de necrezut”: „Pe câmp, se înălţau ici-acolo tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei”. În tot acest timp, în Sala Unirii, fratele său, primarul, alături de ceilalţi 1.227 de împuterniciţi ai naţiei votează Unirea Transilvaniei pentru totdeauna cu Regatul României. S-a săvârșit Unirea prin voinţa poporului. Obosiţi, cei doi se reîntorc cu trăsura, iar în Lancrăm, satul natal, din întunericul nopţii, lângă cimitir, un strigăt de copil: „Trăiască România dodoloaţă!”. Expresia „România dodoloaţă” a fost reţinută după atâţia ani, însemnând România rotundă, întregită, deplină. În urma lor, ardelenii rămași în Alba Iulia așteptau sosirea armatei regulate din România să intre în cetatea Bălgradului: „Într-o seară de decembrie, trupele mult așteptate și-au făcut intrarea în sufletul cetăţii. Entuziasmul și bucuria populaţiei s-au manifestat printr-o horă uriașă, ce-și spărgea cercul încolăcindu-se în spirală, după modelul nebuloaselor cerești ce încearcă o nouă închegare și un nou echilibru” (Lucian Blaga). 

Acest text este un fragment din articolul „1 Decembrie, ziua de glorie a naţiunii române”, publicat în revista Historia Special nr. 25, disponibilă în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum



 Cumpără Acum