1 decembrie 1918 – Ziua în care românii au făcut Marea Unire

Autor 4827 vizualizări


Intrată în Marele Război în august 1916, alături de Antanta (Franța, Anglia și Rusia) care făgăduise realizarea idealului românesc de unitate națională, măcar în ceea ce privește teritoriile aflate sub stăpânire austro- ungară (Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina), România, copleșită numeric și material de forța armatelor germano-austroungare, cu două treimi din teritoriu ocupate, va fi nevoită să încheie umilitorul Tratat de Pace de la București (7 mai 1918), din fericire niciodată ratificat de Regele Ferdinand I.

„Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și, din nou, în 1918, când aproape numai mulțumită ei Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina (Maria, n.n.), s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale” (Constantin Argetoianu).

În contextul prăbușirii economico- militare a Puterilor Centrale, ca urmare a epuizării cauzate de război, popoarele asuprite din cadrul milenarului Imperiu Habsburgic, rebotezat din 1867 Austro-Ungaria, declanșează acțiuni de eliberare și de constituire a unor noi state naționale. Astfel, pe 28 octombrie, după mari manifestații populare, se proclamă statul independent Cehia. Două zile mai târziu, exemplul cehilor este urmat de slovaci, care se unesc cu cehii, formând un nou stat, Cehoslovacia.

În cursul lunilor octombrie și noiembrie 1918, reprezentanții popoarelor sud-slave pun bazele unei federații ce va lua oficial ființă pe 1 decembrie, în aceeași zi cu Marea Adunare Națională de la Alba Iulia: Iugoslavia. Pe 16 octombrie, marele om politic polonez Józef Piłsudski proclama „existența statului polonez independent“. Cele două „nuclee dure” ale Dublei Monarhii își oficializează și ele divorțul prin proclamarea Republicii Austria (12 noiembrie) și a Republicii Ungaria (16 noiembrie). Imperiul încetase să existe de facto și reprezentanții românilor nu aveau decât să ia act de această nouă realitate și să acționeze în consecință.


Sala Unirii din Alba Iulia

La 31 octombrie, Partidul Național Român și Partidul Social- Democrat constituie la Arad, Consiliul Național Român Central, „ca unicul for care reprezintă voința poporului român”. Totodată, pe întreg teritoriul Ardealului se formează consilii naționale regionale și gărzi naționale, care se subordonează C.N.R.C.

În copilărie am trecut adeseori în drum spre grădiniță sau școală pe lângă cocheta și atât de tradițional-ardeleneasca casă a lui Cicio-Pop din Arad, acolo unde de fapt a funcționat adevăratul stat-major al Unirii, cel care a organizat inclusiv adunarea de la Alba Iulia. Pe sub bolțile maiestuoasei intrări în casă și-au purtat pașii, în acel înfierbântat noiembrie 1918, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Aurel Vlad, Ion Fluieraș, Iosif Jumanca etc.

La 18 octombrie 1918, Vaida- Voevod este împuternicit de Partidul Național Român să declare în Parlamentul de la Budapesta celebrele cuvinte ce aveau să declanșeze furia deputaților maghiari, gata să-l linșeze:

„Națiunea română așteaptă și pretinde, după multe suferințe de veacuri, afirmarea și valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplina viață națională”.

Guvernul ungar a încercat să oprească secesiunea românilor prin trimiterea lui Oszkár Jászi, ministrul naționalităților, la Arad, pentru tratative cu fruntașii transilvăneni. Acestor negocieri le-a pus capăt sec Iuliu Maniu, la 14 noiembrie afirmând:

„Noi vrem separarea deplină de Ungaria”.

În consecință, Consiliul Național Român a hotărât convocarea Marii Adunări Naționale și alegerea delegaților reprezentativi. Convocarea s-a publicat pe 20 noiembrie în următorii termeni:

„Convocăm Adunarea Națională a națiunii române din Ungaria și Transilvania, la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de duminică, 18 noiembrie (1 decembrie, pe stil nou) a.c., la orele 10 a.m. ARAD 7/20 noiembrie 1918, secretar Gh. Crișan, prezident dr. Ștefan Cicio-Pop”.

Alegerea Albei Iulia ca loc de desfășurare a Marii Adunări Naționale se impunea de la sine. Alba Iulia fusese orașul triumfalei intrări a lui Mihai Viteazul în „ziua tuturor sfinților” din noiembrie 1599, fusese de asemenea, orașul înfricoșătorului martiriu al lui Horea și Cloșca, sfârtecați pe roată în februarie 1785. Era deci locul care îngemăna cel mai bine bucuria cu suferința, uralele de entuziasm cu strigătele de durere ale unui întreg popor.

În aceeași zi de 20 noiembrie în care se decidea convocarea adunării naționale, a fost dat publicității și manifestul-protest intitulat „Către popoarele lumii”, act acuzator la adresa politicii duse de guvernul maghiar, dar și un apel patetic la respectarea drepturilor românilor din Ardeal:

„Din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, națiunea română este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia și atârnarea”.

Pe lângă cei 1.228 de delegați oficiali din toate zonele Transilvaniei, învestiți cu așa-numitele credenționale, un fel de împuterniciri care le permiteau să participe în mod direct la dezbaterile din Sala Unirii și să voteze, peste 100.000 de români, mai cu seamă din zonele limitrofe, au umplut Platoul Românilor, de lângă Alba Iulia, locul unde avea să se desfășoare, de fapt, conclavul romanității ardelene. Siguranța delegaților și a adunării era asigurată de trei cordoane de avanposturi prin care nu se putea trece decât în grupuri compacte sau cu legitimații speciale.

„Veniți cu toții la Marea Adunare Națională care se va ține la 1 decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul”

Mobilizarea maselor se făcuse, evident, în primul rând prin viu grai, dar și prin presa românească a vremii:

„Veniți cu toții la Marea Adunare Națională care se va ține la 1 decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniți cu miile și cu zecile de mii! Lăsați pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun și fericit pentru întreg neamul nostru românesc”.

Și într-adevăr zile bune înaintea datei de 1 decembrie, toate drumurile și trenurile erau pline de însuflețiții români care veneau la cea mai mare sărbătoare a neamului lor. Trenurile, după cum relatează documentele vremii, erau împodobite cu mlădițe verzi de brad și cu drapele naționale. Pe întreg parcursul drumului spre Alba Iulia nu conteneau chiotele de bucurie și cântecele patriotice: „Deșteaptă-te, române“, „Treceți batalioane române Carpații“, „Ardealul ne cheamă“, „Hora Unirii“ etc.


Documente ale Unirii – credenţionale celor 1228 de delegaţi oficiali din toate zonele Transilvaniei

Atmosfera tensionată de emoție a acelor zile este surprinsă în mărturiile unor participanți la marele eveniment:

„Pe două părți a șoselei care urca din orașul Alba Iulia în Cetate, apoi pe baza zidurilor Cetății, erau înșirați, la câte 20-30 de pași, gardiști din gărzile românești din Munții Apuseni. Moți tineri, voinici, toți în haină de panură albă, cu căciuli negre. Pe umeri, arma. Lângă poarta Cetății, în care mai e și azi o celulă în care a fost închis Horea, patru gardiști, ca patru statui, strănepoții celor frânți pe roată – acum victorioși. Și ca aspect – dar mai ales ca semnificație – era o priveliște splendidă, șirul de ostași-țărani, stăpânind Cetatea dușmană cucerită” (Ionel Sava, participant la 1 decembrie 1918).

În casele celor mai de seamă cetățeni ai Albei Iulia mesele încheiate cu veritabile conciliabule politice se țineau lanț, iar pe stradă nu era de mirare să te ciocnești de cele mai importante „VIP”-uri ale politicii transilvănene: Maniu, Vaida-Voevod, Octavian Goga, Pop de Băsești, Cicio-Pop, Petru Groza etc. Iată un sugestiv fragment din amintirile lui Ion I. Lapedatu, strălucit economist, viitor ministru de Finanțe, fratele istoricului și omului politic Alexandru I. Lapedatu, participant activ la evenimentele ce au premers actul de la 1 decembrie:

„Orașul furnica de lume românească. Cunoscuți și prieteni din toate părțile te agrăiau la tot pasul [...] Pe la 11-12 noaptea avea să sosească trenul de la Cluj, cu care știam că sosește și Badea Gheorghe Pop de Băsești, președintele partidului (Partidul Național Român, n.n.) […] La despărțirea de Badea Gheorghe, am plecat și eu spre locuință. În drum, m-am întâlnit cu câțiva prieteni tineri, dintre care îmi amintesc pe Silviu Dragomir, Iosif Șchiopu, Constantin Bucșan și Ghiță Pop, care căutau încă unul-doi colegi să redacteze o telegramă care, după părerea lor, trebuia trimisă monarhului (Regele Ferdinand) a doua zi după prima ședință. Am redactat noi un text care nu ne-a convenit [...] La despărțire, către casă m-am întâlnit cu Iuliu Maniu. I-am spus de textul telegramei, dar el, rece ca întotdeauna, mi-a răspuns: «Să nu vă pripiți. Nu știm dacă statul nostru va fi republică sau monarhie»“.

Tuturor acestor negocieri și speculații li se va pune capăt a doua zi, când venerabilul Gheorghe Pop de Băsești (1835-1919) va deschide lucrările Marelui Sfat Național cu memorabilele cuvinte:

„Acum slobozește, Doamne, pe robul tău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului românesc”.

I s-a dat apoi cuvântul lui Vasile Goldiș care a citit „Expunerea istorică de motive“ (Goldiș era el însuși un strălucit profesor de istorie) precum și „Rezoluția de unire a Ardealului cu România“. După ce a făcut un aspru rechizitoriu monarhiei habsburgice – „Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul și legitimul proprietar al pământului, ce fusese odată Dacia Romană, a fost străin și sclav pe pământul său strămoșesc” – Goldiș a propus:

„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Ţara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți, la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează Unirea acelor români și a tuturor teritoriilor legate de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”.


Episcopul Iuliu Hossu citeşte Rezoluţia de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918

În continuare, hotărârea formula un șir de prevederi destinate să asigure individualitatea acestor teritorii în faza de tranziție spre desăvârșirea instituțională, precum și alte cerințe, absolut indispensabile funcționării unui stat cu adevărat democratic: votul obștesc, egal, direct și secret pentru toți cetățenii indiferent de sex, de peste 21 de ani, reforma agrară, drepturi pentru muncitori etc. Nu fără ezitări, hotărârea a fost adoptată în unanimitate:

„Hotărârea de la Alba Iulia apare ca o sinteză între programul național și cel social și o sinteză între unirea necondiționată și unirea condiționată. (Există mărturii că un grup de tineri ofițeri ardeleni, alarmați de zvonurile despre o unire condiționată, au pătruns în camera unde se redacta hotărârea și au exercitat presiuni pentru proclamarea unirii necondiționate. În cele din urmă, Iuliu Maniu avea să găsească formula finală, dar numai după lungi discuții cu Al. Vaida-Voevod, partizan ferm al unirii necondiționate)” (Florin Constantiniu).

Oricum, până la unirea definitivă a fost înființat un Consiliu Dirigent în frunte cu Iuliu Maniu, menit să gestioneze afacerile Transilvaniei. O delegație în frunte cu Vasile Goldiș, Vaida-Voevod și episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu a fost însărcinată să prezinte actul Unirii la București, Regelui Ferdinand.

Zece zile mai târziu, pe 11 decembrie 1918, Regele Ferdinand I semna Decretul Regal nr. 3631, care stipula la articolul 1, unirea cu România a „ținuturilor cuprinse în Hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia de la 1 decembrie 1918”. Recunoașterea internațională a deciziilor de la Alba Iulia va veni odată cu semnarea Tratatului de la Trianon, dintre România și Ungaria, pe 4 iunie 1920.

""