Autor 2138 vizualizări


28 martie 1974, Marea Adunarea Naţională îl alege şi proclamă în unanimitate pe Nicolae Ceauşescu în funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România. Câteva minute mai târziu, Nicolae Ceauşescu primeşte din mâna lui Ştefan Voitec eşarfa tricoloră cu stema ţării şi sceptrul.

Primirea sceptrului a suscitat multe controverse Dacă eşarfa tricoloră primită simboliza naţiunea română, sceptrul se dorea a fi însemnul prezidenţial al puterii de stat şi de comandant suprem al forţelor armate. Acesta reprezintă momentul în care este oficializată dictatura personală a lui Nicolae Ceauşescu.

Cum a reuşit Nicolae Ceauşescu să îşi înlăture toţi adeversarii din partid? Care erau planurile „marelui conducător” pentru ţară? Ce a însemnat înfiinţarea funcţiei de preşedinte al României pentru cetăţenii de rând? La aceste întrebări, dar şi la multe altele vor răspunde istoricul Cristian Vasile şi Ciprian Plăiaşu, ediro „Historia”, într-o ediţie specială a dezbaterilor „Historia”, moderată de Ion M. Ioniţă şi transmisă de adevarul.ro, începând cu ora 11.00. 

Dezbatere „Historia”:Cum a ajuns Nicolae Ceauşescu primul preşedinte al României?  

Principalele declaraţii:

 

Acest moment de care vorbim astăzi, 28 martie 1974, e de fapt o încununare a acaparării puterii totale în stat şi în partid de către Nicolae Ceauşescu. Înainte, să nu uităm, el a fost prim secretar, nici măcar secretar general al PMR, devenit ulterior PCR, iar, dacă vreţi, un fel de şef al statuli era Chivu Stoica. El era preşedintele Consiliului de Stat. Practic, nu exista un preşedinte al României. Or, această realitate era un triumvirat îmediat după decesul lui Gheorghiu-Dej, a declarat istoricul Cristian Vasile.

Acesta a completat, spunând că, Ceauşescu a fost atât de abil încât în doi an şi jumătate l-a înlocuit pe Chivu Stoica de la preşedinţia Consiliului de Stat şi i-a succdat în această funcţie. Dar nu era preşedinte al RSR, al noului stat. Credinţa mea e că,   încă din marte 1965, Ceauşescu viza, această funcţie, de preşedinte al României.

De ce nu voiau liderii comunişti să declare şi preşedinţi ai statelor şi preferau să rămână prim-secretari?

Cristian Vasile (foto dreapta):După martie 1953, Hrusciov a tot vorbit despre acest pericol al acumulării de putere într-o singură persoană, într-o singură persoană. Or, în siajul acestui îdemn hrusciovist, în întregul bloc comunist s-a decis să de despartă acestă funcţie după '56. Ceauşescu, deja, cu abilitate, induce la renunţarea la această viziune. Şi reuşeste, după '66 să acapareze puterea.

Era funcţia prevăzută în Constituţia României sau o inventează Ceauşescu?

O inventează Ceauşescu. În Constituţia din 1965, din 21 august, era prevăzută funcţia pe care urma să o ocupe Chivu Stoica pentru doi ani şi jumătate. El dvenea preşedinte al Consiliului de Stat care reprezenta Marea Adunare Naţională, a spus Cristian Vasile.

Ciprian Plăiaşu, jurnalist „Historia“: Aş vrea să reamintesc un episod din decembrie 1989. Ceauşescu spune că „să mă judece Marea Adunare Naţională“. Şi vorbea perfect constituţional în momentula acela. Pentru că Marea Adunare Naţională fusese cea care îl alesese în momentul respectiv. Era cea care putea să-l revoce din acea funcţie. Deci, din punct de vedere constituţuional, el spunea adevărul.

Cristian Vasile, istoric: Pentru Ceauşescu nu era de ajuns să fie preşedintle Consiliului de stat, el dorea să fie preşedinte de ţară. Să ne amintim că Ceauşescu merge în decembrie în SUA, se vede cu Nixon, la începutul anului 1974 face călătorii în Africa şi America de Sud. Dar nu era vorba doar de nevoia lui de a îndruma politica externă şi a o conduce, era, cum am spus, o încununare de acaparare totală a puterii.

Cum „l-a felicitat“ Salvador Dali pe Ceauşescu

Cristian Vasile: Martie 1974 mai reprezintă ceva:Ceauşescu se voia în descendenţa voievozilor medievali.
Îl vedem într-o fotografie dând noroc cu voievozii români, Avem un tablou în care Ceauşescu dă oroc cu Ştefan cel Mare. Şi nu e doar Ceauşescu, este şi soţia lui, Elena Ceauşescu.  Mai este un alt exemplu statuar în care îl vedem cu Alexandru Ioan Cuza. Ce este interesant e că Ceauşescu apelează la un model monarhic.

Este şi o fotografie cu Ştefan Voitec, preşedintele Marii Adunări Naţionale, un fost socialist, care, în interbelic demoniza simbolurile monarhice în presa socialistă, în care îi înmânează lui Ceauşescu un sceptru prezidenţial. Trebuie să spunem că acest moment este de două ori suprarealist. Îl avem pe marele pictor Salvador Dali care văzând acest sceptru îl proclamă pe Ceauşescu şi îl apreciază profund pentru acest moment, că a inaugurat sceptrul prezidenţial. Şi îl felicită pe Ceauşescu, ironic!, dar presa comunistă, autorităţile propagandei comuniste nu sesizează această ironie. Ei n-au înţeles ironia lui Salvador Dali şi o publică în „Sânteia“. Salvador Dali spune:„Domnule preşedinte, vă felicit că folosiţi simbolul monarhic în exercitarea funcţiei dumneavoastră prezidenţiale“, după care Ceauşescu  preia această declaraţie precum un simbol.


Nicolae Ceauşescu primeşte din mâna lui Ştefan Voitec eşarfa tricoloră cu stema ţării şi sceptrul

Cultul personalităţii:la Ceauşescu şi la Dej

Cristian Vasile:Prin comparaţie, la Ceauşescu se declanşează cultul personalităţii, la Dej e ţinut sub control. Şi dacă, tot vorbim prin comparaţie, totuşi, au fost două perioade diferite. Dej a fost contestat până în 1957. El a trebuit să supravieţuiască politic. Să nu uităm că el, la rândul lui, lichidează alţi comunişti:să nu uităm cazul Pătrăşcanu. El este ucis şi executat după ordinul direct al lui Dej şi, culmea, după ce Stalin moare în 1953. Dej are o limitare şi de ordin extern:Hruşciov. Pentru că Hruşciov, în 1956 e decis să schimbe garnitura de lideri. Deci, Dej nu vrea să rişte deloc să-şi formeze un cult al personalităţii care să rimeze cu cultul lui Stalin, care era foarte periculor.

Trebuie să admitem:Ceauşescu a avut o perioadă de succes la nivel internaţional. E primit de Regina Marii Britanii, merge cu ea în caleaşcă, deci e „o echipă“ de valoare:un împărat comunist cu o împărăteasă la propriu.


De la stânga la dreapta:Ion M. Ioniţă, redactor-şef „Historia, Ciprian Plăiaşu (plan secund), editor „Historia”, şi istoricul Cristian Vasile, în studioul Adevărul Live FOTO Roberto Sălceanu