Autor 1089 vizualizări


 

Interviul-eveniment cu Nicolae Stroescu Stînişoară continuă astăzi cu un episod aparte dedicat metodelor prin care Securitatea din România acţiona asupra "Radio Europa Liberă".

 

Care erau metodele prin care Securitatea acţiona la „Europa Liberă”, dincolo de atentatele cu bombă pe care astăzi le cunoaştem;la ce fel de presiuni erau supuşi angajaţii?

Din capul locului, trebuie spus că Postul de Radio Europa Liberă în calitatea sa de organizaţie neguvernamentală subvenţionată de Congresul american nu era, în nici un fel, deţinătoare de secrete de stat sau militare. 

Temeiul principal şi de drept internaţional al Europei Libere a fost articolul 19 al Declaraţiei Uiversale a Drepturilor Omului, care afirmă că este dreptul oricărui bărbat sau femeie acela de a căuta, primi şi de a comunica mai departe informaţii sau idei prin orice mijloace şi neţinînd seama de frontiere. Aşa că noi nu aveam de ascuns ceva, ci de arătat, nu conspiram, ci luptam împotriva marei conspiraţii dezinformative comuniste. 

E adevărat că împrejurările istorice ale unui exil format din oameni refugiaţi din Ţara căzută sub represiunea comunistă favorizau teama şi suspiciunea într-o măsură care chiar m-a surprins cînd am ajuns în Germania Federală, în septembrie 1969, dar în Ţară nu îmi ascunsesem niciodată neaderarea la comunism, neplătind tributul prudenţelor excesive şi deci nici al fricii de denunţ şi nu vedeam deloc dece l-aş plăti acum, aşa că, atunci cînd l-am cunoscut pe Noel Bernard, directorul Europei Libere m-am bucurat că nici el nu suferea deloc de boala „espionitei”. Nu e mai puţin adevărat că în timpul activităţii mele în acest post de radio am avut de a face cu aspecte care implicau o indiscutabilă datorie de discreţie şi apărarea secretului în privinţa românilor care, în diferite forme, luau legătura cu noi, ne scriau anonim, ne transmiteau prin alţii care puteau călători în străinătate mărturii – chiar confesiuni-, proteste, sugestii, cereri de desvăluire a nedreptăţilor, a persecuţiilor, a crimelor comuniste, într-un cuvînt cereri de ajutor. 

Mi-aduc, de pildă, aminte de felul cum am procedat atunci cînd o doamnă care putuse călători cu trenul în Occident, mi-a adus, în două rînduri – ascunse la piele – două rapoarte, unul referitor la jalnica stare în care sunt abandonate monumentele istorice, celălalt referitor la  demolarea în Bucureşti a unor case şi morminte istorice . 

Ambele mi le trimisese, cu precauţiile de rigoare, un istoric, coleg de rezistenţă anticomunistă. 

Primul l-am primit la începutul colaborării mele cu Europa Liberă, pe timpul lui Noel Bernard, şi consta într-un număr de pagini bătute la maşină. Istoricul din Ţară intrase foarte tînăr în închisoare, pentru mulţi ani de zile, pentru apartenenţa la o întinsă organizaţie de rezistenţă din Oltenia. Am procedat în modul următor:Mai întîi l-am dat să-l rescrie o dactilografă din serviciul nostru, ştiind că în Ţară toate maşinile de scris sunt înregistrate şi pot fi deci identificate. După aceea am dus raportul la Noel Bernard. Desigur, lealitatea lui era mai presus de orice îndoială, dar, avînd în vedere bine cunoscuta lui spontaneitate, exista posibilitatea ca lui să-i scape ceva faţă de o persoană mai puţin sigură, iar orice referire la mine, ca primitor al raportului respectiv, dacă ajungea la Securitate ar fi fost fatală, căci respectivul istoric român făcuse parte din cercul meu de prieteni – se găsea în dosarul meu de urmărire – şi ar fi fost imediat identificat. I-am spus deci lui Noel Bernard că îl cunosc personal pe autorul raportului şi grantez pentru veridicitatea acestuia, dar sunt angajat prin cuvînt de onoare să nu divulg numele, iar pentru a-l proteja este bine ca difuzarea raportului să nu pornească de la München – unde prezenţa mea ar putea să le deschidă securiştilor o pistă spre omul meu de la Bucureşti -. Am sugerat ca raportul să fie trimis la Paris lui Virgil Ierunca, pentru a fi dat în emisiune de acolo ca din partea lui. Noel Bernard a fost, fără nici o ezitare, de acord cu propunerea mea. Mai tîrziu am putut afla cîtă stupefacţie, iritare şi furioasă dar zadarnică anchetă a declanşat acea emisiune radiofonică. 

Al doilea raport mi l-a adus aceeaşi călătoare româncă, mai tîrziu, pe timpul directoratului lui Vlad Georgescu. De data aceasta, raportul referitor la demolarea unor case istorice din Bucureşti, inclusiv monumente funerare, ca de pildă, cele ale boierilor Buzeşti, -aflate, dacă mi-aduc bine aminte, pe strada Bateriilor – nu era dactilografiat, ci înregistrat pe două audio-casete. Ceea ce implica noi riscuri căci conţinea vocile a trei istorici de la Muzeul de Istorie al Bucureştiului. Desigur că nici în privinţa lui Vlad Gerogescu nu exista nici un fel de îndoială în privinţa lealităţii, dar i-am spus şi lui că mi-am dat cuvîntul de onoare de a nu divulga nici un nume sau pune în pericol prin recunoaşterea vocilor de pe casetă, dar garantez pentru obiectivitatea amănunţitului raport şi că e bine să procedăm cu toate precauţiile luate cu ani mai înainte în privinţa celuilalt raport. De data aceasta situaţia era mai sensibilă, întrucît Vlad era el însuşi istoric şi mai mult ca sigur că ar fi putut recunoaşte vocile de pe casetă. La vremea aceea, relaţia dintre mine şi Vlad nu atinsese, dincolo de deosebiri de temperament şi formaţie, acea afectuasă înţelegere şi nedesminţită camaraderie care ne-a însoţit zi de zi pînă la ultima clipă a vieţi lui năpraznic scurtate şi a fost, la vremea aceea, din partea acestui om puternic, cu fermă trăsătură decizională, un semn nu numai de înţelepciune, ci şi de generoasă depăşire de sine, acceptarea păstrării secretului chiar şi faţă de el, aflat în funcţia de director al departamentului român.

Cît despre emisiunea extrasă din cele două casete-audio, dactilografiate şi, apoi, redate în lectura unui crainic la microfonul Europei Libere, ea a izbit din plin la Bucureşti, cu Securitatea încă odată deslănţuită fără rezultat şi cu ascultătorii noştrii încîntaţi de funcţionarea imaginarei reţele de agenţi pe care am avea-o noi în România. De partea Securităţii, indiferent de succesele şi insuccesele ei şi ale serviciului secret al României comuniste, am avut prilejul, încă de la primele mele contacte cu Europa Liberă, să-mi dau seama de obervarea foarte atentă la care era supus Postul de Radio Europa Liberă. 

Începusem, sub numele de Nicolae Stînişoară, unele colaborări sporadice în programele culturale şi  religioase, cînd directorul Noel Bernard m-a chemat la el şi mi-a spus că ar dori ca eu să traduc în româneşte un Cod Profesional al Europei Libere – pe atunci, denumirea era „Guidance”, „Ghid, „Îndreptar”. Rezulta din această discuţie că, pînă la ora aceea, textul exista numai în versiune engleză.

L-am luat acasă, l-am tradus şi i-am adus lui Noel Bernard atît traducerea cît şi textul englezesc, iar el a fost foarte mulţumit. Dar, la scurt timp, a apărut în Ţară un articol al lui Eugen Barbu, în care el ataca vehement Europa Liberă şi se întreba dacă conducerea americană a postului ştie cît de duşmănoase şi lipsite de obiectivitate sunt emisiunile Departamentului Românesc. Pentru a-şi argumenta retorica, Eugen Barbu cita din Codul Profesional al Europei Libere anumite pasagii faţă de care programele Departamentului Românesc s-ar afla în crasă contradicţie. Era un mod de a denunţa Departamentul Românesc la managementul american al Europei Libere.

Articolul lui Eugen Barbu

Noel Bernard m-a chemat la el şi mi-a arătat textul articolului lui Eugen Barbu, spunîndu-mi că aceasta înseamnă că traducerea sau, în orice caz, textul originar englezesc a ajuns în mîinile Securităţii de la Bucureşti. L-am asigurat că nimeni nu putuse copia traducerea de la mine de acasă. L-am rugat să-mi mai dea cele două texte – originalul şi traducerea. 

Confruntîndu-le, i-am spus că nu putem, ca eventual, să ne autoliniştim cu presupunerea că Serviciul secret român a obţinut, în fond, textul englezesc al Codului Profesional al Europei Libere, conceput pentru toate secţiile naţionale. Căci constatam în pasagiile citate de Eugen Barbu unele formulări sau întorsături de frază mai speciale, care aparţineau în mod neîndoielnic traducerii mele. Deci acesta era textul cel proaspăt, care a şi ajuns la Bucureşti. 

I-am repetat că textul acesta nu s-a scurs din casa sau din biroul meu. La care Noel Bernard mi-a răspuns:„Domnule Stroescu, nici o clipă nu s-a pus această problemă. Ca să te liniştesc, îţi voi spune că de fapt ştiu cine este persoana din Departamentul Românesc care a transmis, în secret şi atît de rapid, Securităţii de la Bucureşti acest text folosit acum în atacul lui Eugen Barbu”. Pe cît am putut eu, ulterior, să-mi dau seama şi de data aceasta nu e cazul să supradimensionăm. Căci la mijloc nu era chiar o mare poveste de „spionaj”, ci dedesubturile, oricum, duceau la conflicte personale de exil, în speţă la cel dintre Iacob Popper, redactor cultural al departamentului român, un om cultivat şi talentat dar extrem de susceptibil, impulsiv şi aprig la conflict, şi Noel Bernard, cu care pînă la urmă a avut un proces susţinut destul de fantasmagoric din partea lui şi pe care l-a pierdut în ciuda dialecticei deslănţuite în faţa tribunalului bavarez. 

Un alt membru al exilului, un anti-comunist înveterat, dar şi anti-Bernard, îl ajutase atunci pe Popper, transmiţînd spre Bucureşti Codul Profesional al Europei Libere, procurat de Popper în proaspătă traducere a mea. De altfel, trebue spus că Iacob Popper nu era, pe departe, singurul adversar al lui Noel Bernard în Departamentul român. Printre care şi unul de altă clasă, George Ciorănescu, fost director adjunct al lui Bernard, a cărui demisie, în urma unui dezacord, din această funcţie, N.Bernard o interpretase drept demisie din organizaţie, pe care George Ciorănescu a trebuit să o părăsească. Şapte ani a durat procesul intentat de el administraţiei Europei Libere, încheiat cu cîştigarea, însoţită de mari despăgubiri şi confirmarea posibilităţii de reangajare. 

Noel Bernard s-a declarat gata să-l reprimească în redacţia Departamentului român, dar George Ciorănescu a preferat să-şi reia activitatea în cadrul secţie de cercetări româneşti a Europei Libere. Cei şapte ani de absenţă din Europa Liberă nu au fost pierduţi pentru cultura şi cauza românească:„Un român prin Grecia”, „Morior ergo sum”, „Catrene definitorii diezate”, „Românii şi ideea federalistă”, „Bessarabia – Disputed land between east and west”, „La mission de Stanislav Bellanger dans l’Empire ottoman” (publicat de Institutul pentru Studii Balcanice, Salonic 1981) (Stanislav Bellanger a vizitat la vremea aceea Bucureştiul şi Iaşii, receptînd aspecte şi informaţii pline de interes).

Răspunsul pe-ndelete

În cursul convorbirii mele televizate cu Ion Cristoiu, la Bucureşti în 20 septembrie 2006, acesta îşi exprima surprinderea pe care a avut-o parcurgînd nu puţine documente ale Securităţii în care erau invocaţi informatori – denumiţi „surse” – care, „erau trimişi de la Bucureşti, veneau la München, şedeau de vorbă cu dumneavoastră, luau masa cu Vlad Georgescu ....... Cine erau aceştia ...... sunt o invenţie a Securităţii?”  I-am răspuns atunci domnului Ion Cristoiu, sub limitele impuse de timpul ce ne mai sta la dispoziţie. 

Voi încerca să rezum ceva mai pe-ndelete acum. Desigur, nu erau o invenţie a Securităţii. Au fost mai multe categorii:cea mai constantă şi poate mai importantă o reprezentau cei cu un caracter de permanenţă, în sensul că veneau cu oarecare regularitate în vizită, găsindu-se în străinătate în interes de serviciu. Deci nu erau aceia, mai numeroşi şi imprevizibili, care ca turişti sau vizitatiori ai unor rude din occident luau contact cu noi, chiar dacă ar fi fost numai telefonic, în scris, sau prin prietenii lor, pentru a ne da unele informaţii, descrie anumite situaţii, a ne face unele sugestii etc.. 

Pe ei nu îi confund cu acei turişti din România cărora birourile noastre de sondare a proporţiilor şi cerinţelor ascultării din Ţară, funcţionînd la Viena, Roma, Bruxelles, Paris, Londra, le supuneau contra unui mic onorar concise chestionare asupra gradului de preferinţă în raport cu alte emisiuni occidentale în limba română, orele şi programele preferate sau lipsite de interes, ce şi-ar dori în plus etc.. 

Îmi amintesc cum în octombrie 1969, sosit în München, la prima întîlnire cu Noel Bernard, acesta m-a întrebat în ce proporţie, în comparaţie cu alte posturi de radio occidentale, se numără ascultătorii Europei Libere. Eu fusesem într-adevăr vreme îndelungată şi pe mai multe posturi occidentale un ascultător relativ constant. Surprins de întrebare, am stat puţin pe gînduri şi i-am răspuns:„Cred că aproximativ în proporţie de 62 %. – Formidabil – mi-a răspuns-este cifra estimată şi de noi.” Mai tîrziu am putut constata că Europa Liberă avea buletine speciale cu studii şi analize, inclusiv pe observaţii culese la faţa locului, cu privire la posibilitatea, calitatea şi cantitatea audiţiei.

Cei numiţi „surse” în dosarele Securităţii puteau fi şi cei întrebaţi ocazional de Securitate la întoarcerea din străinătate, dar mai ales cei de-acum posedînd statut de permanenţă şi probabil o anumită competenţă şi încredere probată. În baza vechimei unora dintre ei, eu şi Vlad i-am moştenit de la Noel Bernard. Putea fi vorba, de pildă, de un universitar care făcea parte dintr-o comisie internaţională de rezolvare a litigiilor comerciale sau juridice, posedînd un paşaport diplomatic şi care întorcîndu-se de la Roma sau Paris, trecea şi prin München, unde se oprea să-l întîlnească pe Noel Bernard, pe mine, pe Vlad Georgescu. 

Nu i-aş numi pe aceştia agenţi informatori, pentru că, indiferent de aparenţele respectate, noi ştiam că ei au misiunea de a ne aborda, observa, discuta cu noi şi raporta la întoarcerea în Ţară. Dar şi aici este de evitat o gîndire schematică. Ceea ce vreau să spun prin aceasta, cred că e bine să ilustrez prin cîteva relatări faptice concrete. Cu acel membru al comisiei de rezolvare a unor litigii internaţionale m-am întîlnit de mai multe ori de-alungul anilor înainte şi după venirea la München a lui Vlad. Dar odată ne-am întîlnit să luăm cina împreună la un restaurant, în trei:Respectivul, Vlad Georgescu şi eu. Pentru mine, exilatul de o bucată de vreme, cei doi, Vlad şi, să-i zicem, Profesorul, degajau un aer de Românie. Contribuia poate şi modul uşor jucăuş în care au început căutarea unei mese potrivite în localul încă destul de gol, făcîndu-se că iau în considerare posibilitatea unor microfoane ascunse cu premeditare. Pe urmă, abia ne începusem cina, cînd Vlad, într-un gen care-i aparţinea i-a spus:„Domnule profesor, ar fi greu să presupuneţi că noi nu ne dăm seama că veţi comunica Securităţii ce am vorbit aici la München!” La care Profesorul, neobişnuit cu asemenea directe interpelări, s-a simţit ofensat şi a ripostat cu iritare spunînd, printre altele, că, data trecută, la întoarcerea în Ţară, l-au luat, într-adevăr, doi colonei de Securitate la întrebări, printre altele reproşîndu-i că în urma unei întîlniri cu mine eu am vorbit despre el în societatea müncheneză taxîndu-l de agent informator. 

Discuţia se înfierbîntase – după părerea mea fără rost – şi atunci am intervenit:„Domnule Profesor, trebue să spun că pe mine nu mă deranjează deloc dacă dumneavoastră le-aţi povesti unora de la Securitate ce aţi vorbit cu mine şi ce v-am spus eu. Pentru că atît faţă de dumneavoastră, cît şi faţă de oricine, eu nu am nimic de ascuns în ceea ce priveşte ideile, convingerile, intenţiile mele. În ceea ce priveşte reproşul acelor colonei legat de întîlnirea dumneavoastră cu mine, este adevărat că eu am spus ceva într-un cerc de români münchenezi, dar nu aşa cum se vede că li s-a comunicat în mod fals coloneilor, ci în felul următor:Unul dintre interlocutori a găsit de cuvinţă să mă prevină, -ştiind, fără să-i fi spus eu, că noi ne-am întîlnit – că dumneavoastră desigur că aveţi o misiune din partea Securităţii. La care i-am răspuns că nu îmi fac nici o problemă devreme ce în conversaţiile noastre niciodată nu m-aţi întrebat nimic de interes pentru Securitate. Ceea ce era adevărat, fără a însemna că Profesorul nu avea nici o misiune, dar probabil mai subtilă, de natură atmosferică în ambele direcţii, de păstrare a unei linii de comunicare, de observare, de tatonare psihologică, eventual de influenţare şi chiar mai mult. 

Dar complexitatea situaţiei, a iniţiativelor şi a mobilurilor nu se oprea aici, pentru că, de mai multe ori, nu numai că mi-am putut da seama că, de fapt, Profesorul nu-l place pe Ceauşescu – poate că era mai degrabă în calitate de vechi membru de partid cu funcţie de ministru adjunct în trecut şi dintr-o familie în care existase cel puţin un ilegalist, o persoană apropiată de vechea gardă neceauşistă, la care se adăugau şi cunoştiinţele lui politice superioare şi/sau de-adreptul deviaţioniste – ba chiar mi-a comunicat lucruri încă necunoscute şi cu totul nefavorabile regimului şi Securităţii. De pildă, trecînd prin München, mi-a povestit că tocmai se produsese un incident destul de grav în România, în regiunea carboniferă din Judeţul Gorj. Printre minerii de acolo începuseră să se mainifeste anumite proteste şi revendicări din ce în ce mai răspicate, legate de condiţiile de lucru şi salarizare. Ceea ce l-a determinat pe Nicolae Ceauşescu, cu gîndul la cele întîmplate cînd cu greva din Valea Jiului, să întreprindă o vizită acolo. Dar în timpul aterizării, cîţiva tineri mineri au aruncat cu pietre spre helicopterul prezidenţial. Nicăieri în presa internaţională sau sub altă formă nu apăruse nici un cuvînt despre un asemenea grav incident. Profesorul era un realist din cap pînă-n picioare, la antipodul oricăror mitomanii, iar povestea debitată era antipropagandă.

De-a lungul timpului, în convorbirile cu mine nu alunecase niciodată pe panta palavragelii, a farselor, nici măcar a vorbelor inutile. Constatasem din relatările făcute de ambele părţi că, faţă de mine ca nou venit, părăsea partea de condimentare cu amestec de umor şi jovialitate uşor cinică vis a vis de francheţea fără exces de sinchiseală a lui Noel Bernard. Nu devenea profesoral, dar parcă i-ar fi plăcut să-i fiu student şi, la nevoe, parcă vădea nostalgia unei seriozităţi de catedră. Nu credeam că minţea în povestea cu pietrele aruncate în helicopterul lui Ceauşescu, dar noi avem o regulă clară, aceea de a nu da pe post o ştire sensibilă dacă nu avem cel puţin două surse pentru asigurarea veracităţii, iar în cazul profesorului nu puteam exclude misiunea de a-mi întinde o cursă, anume să preiau o falsă informaţie cu grave implicaţii şi să o transmitem la radio ca pe urmă să fim „demascaţi” ca nişte falsificatori şi notorii instigatori.

Precauţia s-a dovedit însă superfluă, căci la interval de o zi două un ziarist francez, care, cu preţul unor neplăceri greu de evitat, ajunsese în zona respectivă, a publicat în presa pariziană un reportaj în care relata ceea ce mai înainte îmi destăinuise Profesorul în trecere prin München. Au mai fost momente în care acest universitar în misiune de contact cu Europa Liberă mi-a vorbit nu numai cu vădită detaşare – desigur că s-ar putea repede spune că aceasta nu era decît „masca” agentului, dar simplele iuţi şi clare deducţii adeseori nu au priză la complexităţile realităţii – ci şi cu analiză critică despre neîndemînarea şi lacunele de competenţă curente din politica românească.

Pe de altă parte, nu m-a întrebat niciodată nimic despre mecanismele, oamenii, acţiunea Europei Libere. Iar cînd s-a apropiat de această temă, şuviţa mai enigmatică parcă nu avea cu adevărat de a face cu vreo misiune securistă. De pildă, la începutul activităţii lui Vlad Georgescu, mi-a vorbit, cu o tentă de încredere, spunîndu-mi că ar fi bine dacă i s-ar uşura debutul în aşa fel încît să aibă o prezenţă mai amplă la microfon. Or, nu exista nici o îndoială asupra radicalităţii poziţiei critice a lui Vlad faţă de politica lui Ceauşescu, cu iniţiative şi conexiuni care depăşeau sfera de acţiune a Europei Libere. Sau altă dată, cînd ne întîlnisem, în trei, şi la despărţire Vlad i-a spus că va pleca într-un scurt concediu în Statele Unite, Profesorul i-a spus în mod neaşteptat:„E bine. Stai mai mult acolo!”

Aceasta se întîmpla nu cu mult timp înainte de bomba explodată la München la sol pe linia faţadei clădirii, nu în partea opusă a acesteia unde, la extermitatea opusă, se găseau, la etajul I, birourile redacţiei Departamentului român. Vlad nu l-a privit nicio clipă pe Profesor altfel decît prin prisma unui strict realism sceptic. În timp, treptatul îngheţ al politicii ceauşiste a rărit pînă la dispariţie vizitele Profesorului la München. După „Revoluţie”, într-o dimineaţă mi-a telefonat la birou spunîndu-mi că e în scrută trecere prin München şi întrebîndu-mă dacă în drum spre gară m-ar putea vedea cîteva minute, şi dacă am numărul de telefon din Statele Unite al lui Mihai Botez. I-am spus că voi căuta numărul şi l-am invitat să vină la mine la birou. Mi-a răspuns că e prea în grabă şi dacă ne putem întîlni în faţa Europei Libere, să facem şi cîţiva paşi împreună? Am fost de acord şi am rugat pe secretara mea, Alice, să caute numărul lui Mihai Botez, prietenul lui Vlad, cu care eu nu vorbisem niciodată. Din primele zile ale venirii sale la München, Vlad se referise la Mihai Botez ca la un valoros partener de idei şi de acţiune al lui.

Mi-amintesc că la un moment dat i-am spus că după plecarea mea îl va putea aduce ca director adjunct la München, cu atît mai mult cu cît el însuşi intenţiona să-şi înceapă o carieră universitară în Statele Unite. Dealtfel, după moartea lui Vlad, Mihai Botez a vizitat managementul american din München, sondînd eventualitatea unui viitor directorat al Departamentului român. Cu acel prilej, am înregistrat şi transmis o discuţie la masa rotundă despre situaţia din România post-comunsită.

A fost un interlocutor interesant, dar s-a remarcat printr-o atitudine net rezervată faţă de partea noastră de analiză critică în privinţa politicii lui Ion Iliescu. Trebue să adaug faptul surprinzător că de la o vreme încolo Vlad începuse să lase să se vadă o nemulţumire din ce în ce mai evidentă cu privire la prietenul lui. Era cert că se iviseră unele divergenţe neaşteptate şi serioase între ei. Mai mult nu ştiam. Acum, Alice găsise un număr de telefon al lui M.Botez.

M-am întîlnit în grabă cu Profesorul căruia i-am îmînat numărul notat. M-a întrebat dacă îl cunosc pe M.Botez. I-am răspuns că aproape deloc. Încolo, cîteva cuvinte amabile şi ne-am despărţit. Mai tîrziu, la prima mea vizită, după douzeci de ani de absenţă, la Bucureşti, trecînd pe stradă prin dreptul lui, unde se oprise şi vorbea cu un domn, nu sunt sigur că nu m-a văzut, dar nu a schiţat nici un gest. Mihai Botez a dat urmare unei invitaţii oficiale la Bucureşti. S-a crezut că s-ar putea ca Ion Iliescu să-l numească prim-ministru, dar după 48 de ore M.Botez s-a întors în Statele Unite.

Planul apartamentului

Profesorului nu am nimic să-i reproşez, nici măcar banalitatea de a-i fi furnizat Securităţii planul apartamentului meu din München. Căci de aceasta îmi dădusem seama cu mult înainte de apariţia cărţilor lui Pelin, în ziua în care invitîndu-l la masă la mine acasă, am constatat că într-un scurt interval cînd nu eram de faţă a întrebat-o pe soţia mea care este balconul la etajul I, care dă într-o stradă laterală? De intrarea şi scara principală nu era nevoe să întrebe. După cum se vede, încă trăesc, şi sincer vorbind, sunt convins că Profesorul nu-şi dorea nicidecum contrariul. Cît despre securitate ea a fost şi rămîne infailibilă.....

La categoria vizitatori ocazionali purtători de mesaje ar fi multe de povestit. Am făcut de timpuriu cunoştinţă cu aceştia, căci abia începusem să colaborez Europa Liberă şi am fost chemat la telefon din München de un inginer român sosit în acea zi în legătură cu lucrările întreprinderii române de construcţii în străinătate, ARCOM, şi care mi-a spus că doreşte să mă vadă pentru o scurtă comunicare importantă. Ştiam că lucrase cîndva în Ţară împreună cu un alt inginer, bun prieten al meu şi că numai comunist nu e! Ne-am întîlnit şi mi-a spus că se vroia să ştiu că numai cu două zile mai înainte o şedinţă a Comitetului Executiv al Prtidului Comunist Român respinsese punct cu punct o notă a Comitetului Central sovietic. Trecusem cu ani în urmă printr-o anchetă amănunţită a Securităţii şi ştiam că reţinuseră şi acel păcat de tinereţe al meu, susţinerea ideei că în timp ce Uniunea Sovietică condamnă colonialismul occidental, dar coloniile occidentale devin de fapt state independente una după alta, adevăratul colonialism îi aparţine din plin Uniunii Sovietice care numai în Europa Răsăriteană a subjugat o sută de milioane de oameni. Ştiam că acest inginer care refuzase pînă la capăt să devină membru de partid nu era un mitoman şi că e animat de bune intenţii, dar după acea scurtă întîlnire am ştiut două lucruri:întîi că Securitatea a luat act de colaborarea mea externă cu Europa Liberă, doi, că se doreşte ca eu să le comunic americanilor o nouă dovadă a nesupunerii faţă de presiunile sovietice.

Altădată mă vizita un vechi cunoscut şi tot atît de necomunsit din Bucureşti, europenist în cultură şi moldo-valah în humor, care în timpul mesei devine dintr-odată serios şi persuasiv:„-Măi, sunteţi şi voi români, de ce nu combateţi la radio revizionismul maghiar?” Nostimada consta în faptul că, fiind totuşi un om inteligent, ştia, din relaţiile noastre din Ţară, că sunt mai preocupat de românism decît el. Iar dacă uitase, i-am atras atenţia că nu-l accept în nici un caz în postură de judecător de patriotism. Soţia mea era de faţă şi m-am oprit aici. La următoarea vizită, nu l-am mai invitat la mine acasă, ci la un restaurant în oraş, unde am vorbit altfel. Pierdusem ceva, căci în amintirea mea de pînă atunci îl păstrasem altfel. Nu ştiu ce cîştigase şi ce pierduse el, dar, oricum, i-a dus de ambele dăţi unui prieten al meu din Bucureşti echivalentul mărcilor germane pe care i le dădusem la München, precum şi nişte lucruri utile, cu discreţia şi aceeaşi elegantă corectitudine de altă dată....

Tema avertismentelor primite în problema maghiară sau pornind de la aceasta este foarte voluminoasă. Mă voi limita la reproducerea, în mare parte, a unei scrisori, datată cu 29 iulie 1988,  -să nu uităm că în acea lună neurochirurgul V.Olteanu din München îi descoperea o tumoare malignă la creer-primită de Vlad Georgescu de la colonelul Mircea Călinescu de la Bucureşti. Nu e nevoe să indic arma din care făcea parte.

                                    „ Domnule Vlad Georgescu,

Recunoscîndu-vă calităţile de istoric mi-am permis să vă atenţionez încă din vara anului 1982 asupra periculozităţii activităţii secţiei vecine, asupra recrudescenţei iredentismului unguresc la dimensiunile şi amploarea atinse în perioada interbelică, precum şi cu privire la implicarea unor colegi ai dumneavoastră în această activitate josnică, care vizează integritatea teritorială a României.

Atunci aţi tratat această problemă cu superficialitate şi lipsă de încredere. Din păcate realităţile de astăzi demonstrează, că atît secţia maghiară a Europei Libere cît şi cercurile naţionaliste ungureşti din Occident în consens cu istoriografia oficială a Budapestei promovează şi susţin teze şi puncte de vedere care relansează iredentismul cu o forţă de nepermis pentru anul 1988.

Este îmbucurător că v-aţi mai schimbat opinia, dacă îmi amintesc bine eraţi de părere că <<lucrările ostile românilor, care le răstălmăcesc istoria, nu merită luate în considereare>>. Trecînd peste aceste prejudecăţi, probabil mai mult impuse, la Paris v-aţi adus aminte că mai înainte de a  fi <<ziarist>>aţi fost istoric şi aţi combătut falsitatea lucrării editate de Academia ungară de ştiinţe.

Îmi exprim speranţa că veţi avea în continuare curajul şi autoritatea necesară pentru a acorda spaţiul cuvenit unor analize de nivel dedicate istoriei poporului român, mai ales că şi conducerea americană a postului a sesizat cu lăudabilă rapiditate că românii nu sînt dispuşi să asculte sfaturi despre alianţe cu ungurii, indiferent de steagul sub care s-ar face – istoria a fost prea dură în lecţii cu noi pe tema Transilvaniei, ca să mai credem aşa-ceva-.

Păcat că, aceeaşi conducere nu observă de ani de zile strategia unor redactori ai secţiei ungureşti a postului şi poate chiar mai sus...., la ce a dus ea (rolul în relaţiile SUA-România printre altele) şi cui serveşte...

Nu vă cere nimeni să <<faceţi jocul Bucureştiului>>, aşa cum lansează anumiţi Iuda sau Iancu R., despre cei care au onestitatea de a apăra interesele româneşti în privinţa Transilvaniei. Dar, aş zice că bunul simţ românesc vă obligă la a lua poziţie, cel puţin ştiinţifică, pe această temă.

Sper ca de această dată răspunsul dumneavoastră nu va fi construit pe resentimente ci pe situaţia de fapt a ofensivei iredentiste ungureşti, uşor sesizabilă, cu toate că se ascunde sub masca <<apărării>>unor drepturi umanitare. ............

Dacă ungurii nu sînt în stare să înţeleagă lecţiile istoriei (mai aproape în timp a se vedea tactica lui Horthy), e cel puţin surprinzător că analiştii de marcă de la Europa Liberă ai fenomenelor politice nu sesizează că încurajează de atîta timp un monstru inconştient care poate deveni peste noapte ceea ce atentatul de la Sarajevo a fost pentru primul război mondial.

Nu putem crede că asta doriţi domnule Vlad Georgescu

                        Cu aceleaşi sentimente,

                      Mircea Călinescu”

O undă de ameninţare putea fi detectată şi în această scrisoare semnată de colonelul care nu-şi ascundea identitatea. Dar, între timp, Vlad Georgescu primise o ploaie de negre ameninţări, inclusiv cu moartea sau cu răpirea copilului. Operaţia îndeplinită cu deosebită măiestrie şi suflet românesc de neurochirurgul V.Olteanu, care m-a ţinut la curent zi de zi şi pînă în ultima clipă, nu a putut opri creşterea vertiginoasă a tumorii, iar după ce s-a făcut o ultimă încercare de salvare extrem de chinuitoare, cu o metodă încă experimentală, în Statele Unite, Vlad s-a întors la München pe targă, convins că a fost lovit de braţul Securităţii, dar privind în faţă moartea cu acelaşi curaj cu care luptase în viaţă.

Prin lunile februarie-martie 1988, Aristide Buhoiu a publicat în ziarul „Universul", pe care îl scotea în Statele Unite, o lungă scrisoare atribuită cuiva din ţară în care era discutat „cazul Gheorghe Apostol". Se arăta că acesta va părăsi postul de ambasador în Brazilia şi se va întoarce în ţară. Se afirma şi că G. Apostol are intenţia să discute cu Nicolae Ceauşescu situaţia creată ca urmare a greşelilor politice comise de acesta.

Am discutat în viteză cu Vlad Georgescu despre această scrisoare, a cărei autenticitate nu o puteam verifica şi ale cărei mobiluri se încadrau în campania anti-Ceauşescu fără a ne putea oferi mai mult decît obiect de speculaţii.

Ulterior, cineva din partea lui Aristide Buhoiu i-a comunicat lui Vlad că G. Apostol ar dori să-1 vadă cînd va trece prin Germania în drum spre casă. Vlad a răspuns că este de acord. Oricît de neobiş­nuită părea, la prima vedere, această dorinţă a unui vechi comunist şi nomenclaturist, de talia lui G. Apostol, de a se întîlni cu directorul Departamentului românesc al Europei Libere,  trebuie spus că acelaşi G. Apostol mai avusese o întîlnire cu un director al Departamentului românesc, Noel Bernard, în august 1976, la München. În condiţiile istorice de atunci, Noel Bernard putea spune, în raportul lui strict confidenţial asupra întîlnirii respective, că ea reprezenta poate cea mai extraordinară experienţă a lui în cei cincisprezece ani de lucru la Europa Liberă.

Se pomenise cu un telefon din partea unui român în trecere prin München, care fără să-şi dea numele şi-a exprimat dorinţa de a-1 vedea pe el sau pe redactorul Emil Georgescu. Stabilindu-se că va mai da un telefon peste o jumătate de oră, Noel Bernard a avut atunci surpriza de a auzi în receptor:„Domnule Bernard, nu vă speriaţi, numele meu este Gheorghe Apostol. Vă este cunoscut acest nume?"

 

Noel Bernard cu soţia

A urmat o întîlnire în München, Noel Bernard cu soţia, Ioana Măgură Bernard, şi G. Apostol cu soţia, Adriana Codreanu, cîntăreaţa de operă, pe care N. Bernard o mai întîlnise cu cîţiva ani mai înainte la München.

Noel Bernard mărturisea că fusese totuşi oarecum intrigat de demersul acesta inedit al unui fost prim-secretar al CC.-ului şi — neputînd exclude cu totul intenţia de a i se întinde o cursă — 1-a rugat pe Russell Poole, din Serviciul Personal, să-1 însoţească.

În esenţă, G. Apostol îl declara pe N. Ceauşescu ca fiind singurul răspunzător pentru întregul eşec economic şi social din România. Pe Gheorghe Gheorghiu-Dej îl considera a fi jucat un rol pozitiv.

Revenind la Vlad Georgescu, în 1988, aş vrea să evoc aici una dintre componentele mai întunecate şi mai apăsătoare ale atmosferei dinaintea întîlnirii lui cu G. Apostol. Dacă Noel Bernard, acest om curajos, deschis şi nebănuitor, îşi putuse totuşi pune problema posibilităţii unei capcane atunci cînd, în august 1976, pornea la întîlnirea cu G. Apostol, între timp spectrul unor represalii criminale din partea puterii comuniste din România putuse pătrunde mai adînc în imaginaţia celor de la Europa Liberă, primul motiv fiind însuşi felul cum se reflectase moartea prin cancer la plămîni a lui Noel Bernard, în 1981. Nu numai unii dintre membrii Departamentului românesc, dar chiar Noel Bernard însuşi gîndise că fusese iradiat cu o substanţă radioactivă la ordinul lui Nicolae Ceauşescu. Această idee a fost întărită de menţionarea în cartea lui Pacepa a unui posibil mecanism de iradiere utilizabil împotriva duşmanilor lui Nicolae Ceauşescu. Nu numai oameni de la Europa Liberă,  ci şi din afară şi din ţară împărtăşeau această convingere, iar oameni ai Securităţii profitau de ea şi o încurajau pe sub mînă, mergînd pînă la scrisori de ameninţare adresate unor membri ai Departamentului românesc, în care li se profeţea o moarte prin iradiere asemănătoare cu cea a lui Noel Bernard. Între timp, murise tot de cancer şi Mihai Cismărescu, fost director adjunct şi apoi director al Departamentului românesc.

Vlad Georgescu era un spirit puternic, nevulnerabil la scenarii ale imaginaţiei anxioase, dar primise destule scrisori de ameninţare şi, pe de altă parte, acorda credibilitate cărţii lui Pacepa.

În acest context, eu rămăsesem mai departe sceptic sau, în orice caz, înclinat să rezist valului de presupuneri şi speculaţii întunecate.

Dar, ştiind că multe sunt posibile sub tenebrele raţiunii de stat şi de partid comuniste şi că, în afară de iradiere, există oricum o prodigioa­să toxicologie a serviciilor secrete, l-am sfătuit pe Vlad să fie extrem de precaut în timpul întîlnirii, pentru că o voinţă criminală poate fi activă chiar şi fără ştirea interlocutorului lui, G. Apostol (de pildă, i-am spus să nu piardă nici o clipă din atenţie paharul etc., etc).

Una dintre cele mai simpatice trăsături ale lui Vlad Georgescu era o îmbinare aparte de realism şi nonşalanţă, aşa că nu eram prea convins că va aplica cu stricteţe asemenea sfaturi.

Stam în faţa lui ca unul care nu a fost niciodată în slujba unui serviciu secret şi îl îndemnam să procedeze ca un adevărat specialist în arta agenţior secreţi, şi, oricum, să solicite şi CIA-ul pentru o observare discretă a perimetrului şi locului întîlnirii cu G. Apostol.

Luni, 25 aprilie, a fost chemat la telefon de la Frankfurt de soţia lui G. Apostol, iar vineri, 29 aprilie 1988, s-au întîlnit la orele 15, la Hauptwache Caffe, în Frankfurt. Discuţia a durat pînă la orele 18, prelungindu-se la un restaurant din Römerplatz unde i-a invitat Vlad. G. Apostol nu citise articolul din „Universul" şi a considerat drept „provocare" fraza despre intenţia lui de a se întoarce în Ţară pentru a pune în discuţie problemele politice. G. Apostol a fost extrem de critic cu privire la N. Ceauşescu (despre care credea că are bani la băncile elveţiene). Afirma că i s-au pus la cale două accidente de automobil, unul în 1967, la ordinul lui Drăghici, şi al doilea în 1972, din ordinul Elenei Ceauşescu. Pe N. Ceauşescu îl descria ca fiind impulsiv, încăpăţînat, deştept, dar îngîmfat şi neomenos. A omorît oameni în cadrul ofensivei de colectivizare a agriculturii din anii '50, la Vadul Vrancea. Întrebat cum vede succesiunea la putere, G. Apostol a răspuns că omul viitorului este Ion Iliescu. Cînd se va întoarce la Bucureşti vrea să-i vadă pe Mizil, Verdeţ, Brucan.

G. Apostol i-a mărturisit lui Vlad că îi este frică şi crede în iradierea cu substanţe radioactive. Afirma că generalul Ioniţă a fost iradiat.

Baza puterii din România este Securitatea, dar în ea există mai multe grupuri. „E nevoie de o făclie. Iliescu ar putea să o poarte."

G. Apostol i-a vorbit lui Vlad Georgescu şi despre cele două vizite la Moscova, în 1944 şi în 1952. În 1944, a fost împreună cu Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker. Aflaseră că Rakosy vrea să-1 influenţeze pe Stalin pentru ca Ungaria să preia Nordul Transilvaniei. Stalin, despre care G. Apostol a spus că era un „om simplu, direct, surîzător", le-a cerut să nu mai vină la el cu această problemă, pentru că Transilvania îi revine definitiv României.

În 1952, grupul care a mers la Stalin era format din Gheorghe Gheorghiu-Dej, G. Apostol, Chişinevski şi Miron Constantinescu. Scopul era să obţină aprobarea pentru înlăturarea Anei Pauker.

La început s-a discutat despre planul cincinal şi industrializare. Stalin le-a cerut să acorde mai multă atenţie agriculturii. În ceea ce o privea pe Ana Pauker, Molotov a cerut ca ea să nu fie înlăturată (erau de faţă şi Mikoian şi Beria). Gheorghiu-Dej a propus ca Ana Pauker să fie scoasă din CC, dar nu şi din partid. El arăta că Ana Pauker, împreună cu Vasile Luca şi Teohari Georgescu cereau imediata accelerare a colectivizării agriculturii. Gheorghiu-Dej era pentru o colectivizare în etape. G. Apostol i-a spus lui Vlad că şi în trecut Stalin fusese pentru această strategie a lui Gheorghiu-Dej, avertizîndu-1 că ţărănimea nu trebuie pierdută. Să nu se repete greşelile făcute în privinţa aceasta în Rusia.

Ultimul cuvânt

Cît despre Ana Pauker, Stalin le-a spus că dacă face greutăţi să o dea afară.

Au plecat de la Stalin pe la 12 noaptea, dar la ora 2 au fost chemaţi să ia masa cu el. Reluînd tema Anei Pauker, Stalin s-a pronunţat în felul următor: „Dej, ţi-am spus s-o îndepărtezi dacă îţi

face greutăţi? Ţi-am spus! Am crezut că ai în vine sînge de proletar, dar văd că e sînge de mic-burghez. În locul tău de mult o lichidam". Miron Constantinescu a intervenit spunînd că Gheorghiu-Dej „este un sentimental". Stalin a remarcat că aceasta este o confirmare a ceea ce spusese el despre acelaşi Gheorghiu-Dej. La plecare le-a spus: „Faceţi cu Ana Pauker ce vreţi!".

După convorbirea lui cu G. Apostol, Vlad Georgescu nota că a avut de a face cu un om îmbătrînit, căruia îi tremurau mîinile, auzea slab etc. Criticile aduse de el lui N. Ceauşescu erau deschise şi vehemente, dar Vlad considera că Apostol nu îşi va împinge curajul mai departe de discuţii anti-Ceauşescu în cercul limitat al unor vechi tovarăşi de partid. Cu doisprezece ani mai înainte, impresia esenţială pe care i-a făcut-o fostul prim-secretar al C.C.-ului lui Noel Bernard a fost că, pentru un om care timp de două decenii făcuse parte din triumviratul de la vîrful României, G. Apostol dovedea o conside­rabilă experienţă, dar, în general, un nivel de inteligenţă mediu sau submediu.

Atît Noel Bernard, cît şi Vlad Georgescu îşi schiţaseră, la capătul întîlnirii neobişnuite şi confidenţiale cu un personaj de la vîrful comunismului care a stăpînit în România, un portret simplu şi în linii clare al lui G. Apostol, din perspectiva nevoilor politicii şi ale acţiunii.

Schimbînd puţin perspectiva sau chiar numai aprofundînd-o cît de cît, portretul ar cîştiga nu în relevanţă, ci în expresie şi deschidere spre imprevizibilul şi generozitatea ascunse în orice viaţă.

Nu l-am văzut niciodată pe G. Apostol, dar am ascultat şi am urmărit spusele într-o înregistrare a convorbirii telefonice avute de el cu Aristide Buhoiu, aflat în Statele Unite, înainte ca G. Apostol să fi părăsit America. Întrucît în cursul acestei convorbiri G. Apostol a acceptat propunerea lui Aristide Buhoiu de a se întîlni cu Vlad Georgescu, la trecerea spre casă prin Germania, Aristide i-a transmis lui Vlad înregistrarea ei.

Avînd în minte istoria întîlnirii lui G. Apostol, mai întîi, cu Noel Bernard şi, peste ani, cu Vlad Georgescu şi acea convorbire telefonică a lui G. Apostol, cîteva remarci.

Mai întîi, curajul — unic în acea elită gregară a C.C.-ului — de a lua iniţiativa unei întîlniri secrete cu „marele duşman". G. Apostol însuşi îl avertiza pe A. Buhoiu cît este de periculoasă — chiar şi pentru cei aflaţi dincolo de graniţă — orice formă de împotrivire faţă de conducerea de stat şi de partid comunistă, mai ales neavînd, ca el, experienţa activităţii în ilegalitate. Riscurile asumate de G. Apostol erau mărite şi de caracterul relativ al confidenţialităţii într-o organizaţie de tipul Europei Libere.

În ceea ce priveşte simplitatea modului lui de exprimare, cu o voce nestilată, aceasta era asociată cu o formă de înţelepciune naturală neerodată prea mult de experienţa şi mentalitatea comuniste. Aici se revelau şi nişte trăsături de caracter care păreau că rezistaseră presiu­nilor ideologiei şi rătăcirilor totalitare: neatrofierea modestiei, un anumit simţ al măsurii, un gust al normalitaţii.

În povestirea ultimei întîlniri cu Emil Bodnăraş, aflat pe patul de moarte, deveneau perceptibile nu numai frustrările şi tristeţile eşecului comun, ci şi o dorinţă de a spăla impurităţile istoriei relaţiei lor.

Că G. Apostol rămînea şi el prizonier al trecutului greu de exor­cizat se vedea în faptul că el continua să-1 admire pe Gheorghiu-Dej.

Dar despre G. Apostol nu noi avem ultimul cuvînt.

Împotriva lui Ceauşescu

Atît Noel Bernard, cît şi Vlad Georgescu împărtăşeau aversiunea lui G.Apostol împotriva lui N.Ceauşescu. Aceasta nu-1 împiedicase pe Noel Bernard să-mi mărturisească la un moment dat surprinderea de a fi constatat, în timpul unei vizite şi conferinţe de presă a condu­cătorului comunist la Helsinki, că acesta avea o reală inteligenţă şi (ceea ce i se părea „culmea") chiar şi umor. Lui Vlad Georgescu i-au atras în mod cert atenţia spusele lui G. Apostol despre cartea lui Pacepa ca reprezentînd o descriere fidelă a adevăratului Ceauşescu. La aceasta, se adaugă şi convingerea exprimată de G. Apostol că de două ori s-a încercat lichidarea lui printr-un „accident" de automobil (despre aceste accidente puse pe seama unui ordin de sus îi vorbise G. Apostol şi lui Noel Bernard în 1976). Sunt sigur că pe Vlad Georgescu nu 1-a lăsat indiferent nici afirmaţia lui G. Apostol că generalul Ioniţă (care rezulta a fi fost o personalitate puternică, pe care Vlad o cunoscuse personal) a fost lichidat prin iradiere.

N-au trecut decît şapte luni de la întîlnirea cu G. Apostol, şi Vlad Georgescu murea, în noiembrie 1988, în urma unei tumori canceroase la creier, depistată, operată şi revenită galopant. Am fost printre primii căruia Vlad i-a comunicat ştirea terifiantă a descoperirii acelei tumori la creier şi l-am însoţit pînă la sfîrşit, cu toată camaraderia, simpatia

îndurerată şi încercarea permanentă de a salva pentru el o dîră de speranţă, după ce, de-a lungul timpului, puternicele mele rezerve faţă de conceptul nud de „Realpolitik" pe care-1 adusese cu el se mai aşezaseră, iar reflexele lui de neîncredere legate de exercitarea puterii se transformaseră în totală încredere faţă de mine, iar eu mă bucuram de noile accente ale relaţiei noastre şi de constatarea desprinderii lui de iniţialul agnosticism religios.

De la începutul pînă la sfîrşitul calvarului său, Vlad Georgescu s-a comportat cu un admirabil curaj şi cu o impecabilă demnitate în faţa chinului şi a morţii.

Nu mai era loc pentru vorbe despre bănuiala iradierii, dar sunt sigur că discreţia virilă a lui Vlad conţinea şi acest gînd.

Dacă el avea o corespondenţă în realitate, ar însemna că în spaţiul postului de radio Europa Liberăcel puţin trei slujitori neînduplecaţi ai libertăţii cuvîntului au murit pentru că deranjaseră prea mult puterea comunistă din România.

Un scenariu posibil, pe fundalul paranoid-perfid al mentalităţii conducerii comuniste, ar fi acela că s-a ajuns la concluzia că cei doi nu sunt numai ziarişti inamici, ci persoane malefice angajate într-o conspiraţie sacrilegă împotriva conducătorului statului. Pe urmă a răsunat un ordin sau numai o interjecţie sîngeroasă într-un conciliabul de etaj superior la Bucureşti. Restul e chestiune de tehnică (şi eventual de trădare).

După cum am spus, eu începusem prin a nu fi adept al acestei ipoteze şi dacă astăzi nu îmi mai pot permite să o resping chiar cu atîta hotărîre, aceasta se datorează şi faptului că între timp am mai învăţat cîte ceva. Oricum, nu există (cel puţin pînă acum) nici o dovadă că aceşti directori ai Departamentului Românesc de la Europa Liberă au murit de un cancer indus prin iradiere. La întrebarea pusă la începutul anilor '90, de directorul Serviciului de protecţie şi secu­ritate al Europei Libere,  directorului SRI-ului, în această chestiune, răspunsul a fost că SRI-ul nu deţine nici un document sau indiciu în direcţia aceasta.

Nestor Rateş mi-a relatat că a discutat îndelung cu un funcţionar al FBI-ului despre acest subiect. Răspunsul nu a fost confirmarea ipotezei iradierii. Dar cît de mult se poate conta pe sinceritatea unui serviciu secret sau chiar pe posibilitatea acelui slujbaş al FBI-ului de a avea el însuşi acces pînă la informaţiile neprefăcute ale CIA-ului, într-o chestiune delicată şi penibilă pentru diplomaţia americană? Serviciul secret francez şi-a putut permite, la un moment dat, un aviz diferit asupra iradierii în cazul lui Noel Bernard. Din afara ţarcului secretului de stat şi în lipsa oricărui document, a unei mărturii autentice, a unei urme cît de cît verificabile, lanţul deducţiilor este neputincios.

Poate că şi managementul american al Europei Libere a fost şi el în neputinţă să ajungă la o concluzie definitivă.

Serviciile secrete comuniste nu au desfăşurat împotriva celor care lucrau la Europa Liberă numai un continuu război psihologic, ci, din cînd în cînd, şi acţiuni teroriste directe, de la uciderea scriitorului Marcov, la Londra, cu un proiectil minuscul declanşat din vîrf ui unei umbrele, pînă la bomba de 15 kilograme plasată la sediul Europei Libere,  la München, şi de la încercarea de otrăvire în masă la restaurantul Europei Libere,  pînă la înjunghierea unor redactori... Dar iradierea care, dacă a existat, a privit numai Departamentul românesc, echivala cu o ameninţare perpetuă şi nepalpabilă, calchiată pe imaginile înfricoşătoare care îmbinau un pericol de vîrf al civilizaţiei noastre tehnologice cu unul dintre flagelurile medicale ale timpului nostru, cancerul. Cel puţin pentru terorizarea psihologică, această ameninţare potenţială a fost folosită de la un timp încolo de agenţii puterii de la Bucureşti.

A acredita, chiar pe departe, existenţa reală a acestei practici ar fi însemnat să favorizezi succesul unei arme care poate că era numai psihologică, dar redutabilă. Astfel că m-am opus cît am putut răspîndirii acestei legende negre a iradierii nu numai pentru că nu existau dovezi, ci şi pentru că ea lucra în folosul tiraniei contra căreia noi luptam. Dar, prin extrapolare, s-ar putea presupune că şi vîrfurile managementului american aveau motivări şi dileme asemănătoare. Eu le comunicasem mai demult directorilor mei americani că, personal, nu cred în realitatea practicii iradierii, că şi în cazul că aş crede altfel, nu mi-aş modifica comportarea, dar şi că zvonul insistent despre arma iradierii poate avea consecinţe negative în ţară şi la München. Mi-aş fi dorit o dezminţire categorică şi publică de la nivel înalt, dar ea nu s-a produs (ceea ce poate fi pus şi pe seama unei onorabile obiectivităţi). De cîteva ori mi s-a părut a fi brusc contrazis în ideile mele critice asupra iradierii. De pildă, pe timpul cînd, Vlad fiind în spital după operarea tumorii canceroase de la creier, ţineam legătura cu excelentul neurochirurg român din München care efectuase operaţia, doctorul Vladimir Olteanu, îl consultam zi de zi, căutam să găsesc motive de speranţă că nu se vor produce metastaze, şi apoi încercam, fără a deforma adevărul, dar folosind la maximum toate argumentele de sens pozitiv, să conving managementul american că pesimiştii care se pronunţau pentru retragerea definitivă a lui Vlad de la conducerea Departamentului românesc nu au dreptate.

În timpul unei discuţii despre Vlad, cu Dl. Joel Blocker, director adjunct al Europei Libere,  cînd am evocat zvonul iradierii şi scepticismul ştiinţific cu care îl întîmpina doctorul Olteanu, am sesizat o schimbare în privirea şi în modulaţia vocii lui Joel Blocker. Am simţit că pătrunsesem dintr-o dată într-o zonă de comunicare neconvenţională şi că Blocker dorea în clipa aceea să pătrundă în miezul întrebării, să se apropie mai mult de un răspuns, să îşi dea mai bine seama dacă şi cum ar fi fost posibilă declanşarea deliberată a unui proces de cancerizare, într-un cuvînt, dacă aceasta se întîmplase în cazul lui Vlad. Parcă se ridicase un tabu şi interlocutorul nu se sfia să arate că nu este chiar nereceptiv la ideea că ar putea fi vorba de o iradiere reală.

Poate că bariera se ridicase şi datorită relaţiilor deschise şi afabile care existau între mine şi Blocker, care îl simpatizase pe Vlad şi urmărea aprobativ eforturile mele de a-i apăra speranţa şi interesele. Dar nu era mai puţin adevărat că în această convorbire eu plecasem de la ipoteza neverosimilităţii iradierii, şi Blocker, de fapt, deschidea poarta tezei contrare, iar întrebările lui spontane traduceau o disponi­bilitate clară la a gîndi că Vlad a fost totuşi iradiat de agenţii Bucureştiului. Oricum, venite de la un om în poziţia lui şi cu posibi­lităţile de informare suplimentară pe care le avea, declanşarea neaştep­tată a analizei investigatoare, acea privire întrebătoare, puteau da de gîndit.

În aceeaşi perioadă am mai avut un semnal de genul acesta, foarte scurt, dar mai puternic. Într-o zi, m-am întîlnit pe coridor cu vicepreşedintele Staţiilor de Radio Europa Liberă şi Libertatea,  dl. Marsh, mîna dreaptă a preşedintelui organizaţiei, om cu multă experienţă şi acces la bune surse de informaţii. Dl. Marsh, cu care nu aveam relaţii sau contacte speciale venea din direcţia opusă şi, apropiindu-se, a început să mă privească avînd o expresie de concentrată îngrijorare. În mod normal ne-am fi salutat şi atîta tot, dar de data aceasta s-a oprit, s-a uitat atent la mine şi m-a întrebat:„Sunteţi bolnav?".

Poate că în ziua aceea arătam mai tras la faţă ca de obicei, dar nu mă ştiam bolnav şi i-am răspuns că mă simt bine, ceea ce i-a produs o vizibilă uşurare.

Aceste scurte întîmplări, şi poate alte cîteva observaţii din aceeaşi categorie, le-am păstrat multă vreme numai pentru mine.

O contactare cu tîlc a Europei Libere din partea unui scriitor român de însemnată rezonanţă, inclusiv politic-guvernamentală, şi năzuind către aura de bard naţional nu în disonanţă cu aspiraţiile puterii, s-a petrecut cu prilejul unei vizite la München a lui Adrian Păunescu. Iată ce îmi notam în 9 martie 1981:

„Acum vreo săptămînă, scriitorul Adrian Păunescu, pe care redactorii noştri adeseori l-au atacat, după cum revista Flacăra condusă de el a atacat în toate felurile Europa Liberă, a trecut prin München şi a luat în mod discret contact cu instituţia noastră.

De altfel, un volum de poezii publicat de Adrian Păunescu la Bucureşti şi despre care se aude că autorităţile l-ar fi retras din circu­laţie, conţine o întreagă gamă de confesiuni neîndoielnice ale tristeţii, indignării, revoltei faţă de lumea în care trăieşte, ale dezgustului de sine pentru a fi servit şi a se fi umilit în faţa puterii şi imposturii. Apar şi accente religioase, la un poet care se bucură de trista faimă de a fi organizat festivaluri politico-muzicale în Săptămînă Patimilor şi în noaptea învierii, pentru a-i separa pe tineri de slujba religioasă cea mai vibrantă şi mai profund înrădăcinată în tradiţiile neamului nostru.

Mă ciocnesc de obiecţii unanime atunci cînd exprim părerea că este posibil ca în interiorul sferei pestriţe, stridente şi cîteodată incan­descente a personalităţii lui Păunescu să se mişte dezordonat nişte bile etanşe, printre care şi una de simţire şi aspiraţie sinceră, dezinteresată.”

Ceea ce lăsase la o parte atît conversaţia cît şi însemnarea mea era că fusesem informat că Adrian Păunescu nu numai că abordase tema unui deziderat de consens  între linia reafirmării şi potenţării valenţelor şi intereselor naţionale ale conducerii din Ţară şi concepţia editorială a Europei Libere, ci a vorbit şi despre disponibilitatea lui de a deveni parte a organizaţiei noastre cu condiţia de a i se acorda o corespunzătoare funcţie de conducere. Cel puţin surpriza mea cred că este lesne de înţeles. Personal, nefiind din capul locului neîncrezător în ceea ce priveşte dorinţa de consens asupra intereselor naţionale majore, ca atare.

Un război al nervilor

În afară de activitatea informativă, dar paralel cu ea, Securitatea a desfăşurat, cu intensităţi variabile, un război al nervilor împotriva Europei Libere. Acesta îi ţintea, în încercările de înfricoşare, intimidare, demoralizare, compromitere, subminare pînă la supunere şi intervertirea lealităţilor, nu numai pe membrii Europei Libere, ci şi pe rudele şi apropiaţii lor. Trebue spus că fluctuaţiile situaţiei internaţionale, iar în ceea ce priveşte România şi barometrul relaţiilor cu Kremlinul, s-au putut reflecta în cantitatea şi calitatea acestor operaţiuni. În istoria ofensivei războiului nervilor pe timpul „războiului rece” poate fi citată o acţiune care chiar  dacă fusese pornită de serviciul secret cehoslovac – desigur cu acordul celui sovietic – urma să-i lovească pe membrii tuturor departamentelor.

Pe la mijlocul anilor 50, a putut fi dejucată în ultimul moment tentativa pusă la cale de Serviciul secret cehoslovac de otrăvire în masă a personalului Europei Libere cu ajutorul umplerii solniţelor din restaurantul-cafenea, care funcţiona în imobilul organizaţiei, cu o sare conţinînd atropină, o substanţă care poate provoca halucinaţii şi, în cantitate mai mare, moartea. Despre această acţiune a seviciului secret comunist, devenită de-acum un fel de palid mit prevenitor, am aflat încă de la începuturile colaborării mele cu Europa Liberă.

O altă istorisire din trecutul viforos, alunecat între timp în legendă, al Europei Libere, o am de la neuitatul Mihai Cismărescu, neroasă, ci irizată de timp, căci vine de la acel minunat coleg şi prieten mai mare de la Europa Liberă, secerat de cancer, se referă la momentul – înclin să cred că legat de criza cubaneză din 1962 – cînd membrii departamentului român, ca şi ai altor departamente, au fost alertaţi şi transportaţi în grabă la aeroport, căci plutea pe-aproape pericolul de război – să nu uităm că Bavaria avea, prin graniţa cehoslovacă, directă vecinătate cu diviziile blindate sovietice. Nu a durat mult şi s-a dat încetarea alarmei.

Privind înapoi, mai ales dinspre punctul nostru de observaţie, nu se poate ca, dincolo de partea obişnuinţei, care, din păcate, funcţionează şi în raport cu răul, să nu te năpădească o indignată uimire faţă de imensa maşinărie de uneltiri, instigări, tentative de şantaj şi intimidare, terorism psihic şi fizic, pe care a montat-o şi pus-o în mişcare regimul comunist de la noi contra unor emisiuni radiofonice, cu rezultatele care se cunosc.

Nu am nici o îndoială asupra bunului coeficient de inteligenţă al românilor şi sunt sigur că, lăsat să lucreze nedirijat cu ambiţii paranoice şi neghiobii ideologice, această inteligenţă ar fi funcţionat cu mai multă sagacitate în acţiunile serviciului de informaţii român din acea perioadă – observatori competenţi remarcaseră de-a lungul timpului talentul, priceperea şi subtilitatea Serviciului de siguranţă al României precomuniste - . Cel în cauză acum (DIE), în care nu se poate să nu fi existat şi minţi mai treze şi mai cumpănite, a mizat de prea multe ori pe propria supraevaluare şi putere brutală, factori contraproductivi prin excelenţă. Atunci cînd, în noiembrie 1987, Vlad Georgescu făcuse la microfon o recenzie a cărţii critice publicate în Statele Unite de fostul şef, acum „transfug” în occident, al lui DIE, Ion Mihai Pacepa, intitulată „Red Horizonts – Orizonturi Roşii”, Securitatea a invitat-o pe cumnata lui Vlad Georgescu, care tocmai urma să-l viziteze la München şi i s-a spus că, dacă Vlad va dispune citirea la microfon a unor pasaje din cartea respectivă, o va plăti cu viaţa.

După cum se ştie, Vlad nu s-a lăsat intimidat şi, într-adevăr, a murit, în împrejurările deja descrise. Ca pe urmă, tot Securitatea şi agenţii ei, profitînd de morţile în împrejurări neelucidate ale lui Noel Bernard şi Vlad Georgescu, să-i avertizeze cu insistenţă în scris sau prin telefon în special pe principalii redactori ai Emisiunii „Actualitatea Românească”: Şerban Orăscu, Emil Hurezeanu, Neculai Constantin Munteanu, că, dacă „nu se astîmpără”, vor avea aceaşi soartă. La începutul lui 1988, Emil Hurezeanu primea un telefon prin care i se spunea: „Dacă nu te astîmperi pînă la mijlocul lui februarie, vom avea grije de tine!”. Pe urmă au început să curgă scrisori de ameninţare din partea unei aşa zise organizaţii, „Fii lui Avram Iancu”. Trebue spus că în această ploae de ameninţări se mai aflau şi unele semnate de organizaţia Legionară din occident. Aici Securitatea română falsifică încă odată, împrumutînd numele acestei organizaţii, aşa cum s-a putut constata ulterior. În ceea ce priveşte celălalt spectru ameninţător, Fii lui Avram Iancu, Emil Hurezeanu nu l-a trecut sub tăcere în emisiunile sale, ci demascîndu-i natura şi scopul, a conchis spunîndu-le securiştilor să nu-şi facă nici o speranţă că el s-ar putea lăsa intimidat.

Nu trebuie să se creadă că şi înainte de această escaladare a agresivităţii securiste Departamentul român nu fusese în permanenţă ţinta voinţei de penetrare, şi la anumite intervale, şi a unor tentative de intimidare chiar prin mijloace fizice  M-aimintesc cum prin 1980, cu prilejul unei scurte vizite a lui Virgil Ierunca la München, l-am invitat la mine acasă, care se găsea la zece minute de imobilul Europei Libere. Am mers pe jos, trecînd peste un pod de pe Isar şi pe urmă scurtînd puţin drumul pe o străduţă flancată de copacii de pe malul rîului. Era o zi frumoasă şi luminoasă şi mai avea cîteva minute de mers pînă la locuinţa mea din Piaţa Kufstein cînd Virgil Ierunca s-a întros către mine cu o figură serioasă-îngrijorată, întrebîndu-mă, surprins, : Dumneta mergi pur şi simplu pe această alee, cînd pleci de la serviciu acasă?” .

Mărturisesc că, la rîndul meu, am fost mai mult decît surprins atunci de această întrebare, căci, amator de drumeţie, niciodată nu mă gîndisem la vre-un asemenea pericol nu numai în lungile plimbări prin Englischer Garten, care se întinde pe 8 km. de-alungul văii Isarului, ci, mai ales, în lungi excursii numai împreună cu soţia mea pe drumuri şi poteci alpine. Dar a venit ziua cînd Monica Lovinescu a fost agresată pe o stradă a Parisului de doi arabi, care au lovit-o puternic în torace şi la cap. Ceea ce nu a schimbat nimic în comportamentul nostru la München, începînd cu Noel Bernard şi terminînd cu mine. Îmi mai amintesc că, mai tîrziu, stînd de vorbă cu directorul de origine engleză al Europei Libere, J.Brown, despre ameninţările orhestrate de Securitate, el, care locuia nu departe de mine într-o casă modestă situată într-un vast parc destul de singuratic, la observaţia mea că multe din aceste ameninţări sunt simple artificii psihologice, el mi-a răspuns: „Domnule Stroescu, ca şi dumneata, eu mă mişc fără nici o precauţie, neînsoţit şi neînarmat, iar dacă ei ar fi vrut ne-ar fi omorît de mult”.

Ceea ce nu traducea atunci nimic mai mult decît o simplă stare de spirit personală. Reluînd peregrinarea noastră de acum, pe zigzagul înseninărilor şi întunecărilor de atunci, reţinem începutul anului 1989 ca declanşator al unei ofensive securiste în special împotriva unor redactori ai Departamentului, şi aşa încontinuu vizaţi de o poliţie politică al cărui braţ se pretindea a fi prezent pînă la München şi Paris, o ofensivă securistă care de data aceasta tindea să se confunde cu raţiunea de stat filtrată prin neliniştea şi dezechilibrul de la vîrf. A început să crească vertiginos şi numărul ofiţerilor Serviciului de Informaţii român rămaşi în occident, în special în Germania.

Unul după altul, afirmau că, de pildă, încă din 1988 în conciliabulile Securităţii se luase în considerare punerea la cale a unor acţiuni de exterminare a unor persoane de peste graniţă care atacă în permanenţă regimul şi familia lui Nicolae Ceauşescu, în special prin microfonul Europei Libere. Asemenea declaraţii ne erau aduse la cunoştinţă aşa că, fără a ne lăsa tulburaţi în activitatea şi obiectivele noastre legitime, nu puteam ignora noua dozare a periculozităţii. Pe la sfîrşitul lunii iulie 1989, Serviciul federal german de informaţii – BND - , pe baza unor ultime informaţii cu înalt grad de credibilitate trăgea un semnal de alarmă în ceea ce îl privea pe Emil Hurezeanu şi Neculai Constantin Munteanu, avizînd imediate măsuri de securitate. Se pornea de la informaţia că din România urmează să se trimită o echipă de exterminare, ultimul motiv fiind dat de emisiunile lui Emil Hurezeanu şi Neculai Constantin Munteanu pe marginea „Scrisorii celor şase”. A fost cea mai apăsătoare perioadă nu numai din activitatea celor doi. Pe toţi ne urmărea ineluctabil gîndul că, în condiţiile date şi pe termen mai lung, toate precauţiile luate rămîneau, totuşi, la o adică, vulnerabile. Dar, după cum nu prea tîrziu s-a putut vedea, vulnerabilitatea nu se oprea la E.Hurezeanu şi N.C.Munteanu......A venit Decembrie 1989. 

Prima parte a interviului: aici. Intertitlurile aparţin redacţiei.

sursa: http://adevarul.ro/cultura/istorie

""