Autor 1126 vizualizări


O răzmeriţă populară izbucneşte în mijlocul Capitalei. Răzvrătiţii ocupă instituţiile publice, au loc distrugeri, iar reprezentanţii forţelor de ordine sunt agresaţi şi puşi pe fugă. Ulterior, autorităţile dau ordinul de intervenţie în forţă pentru reinstaurarea liniştii. Au loc confruntări violente, liderii Opoziţiei sunt acuzaţi de tentativă de răsturnare a regimului, unii sunt arestaţi, alţii maltrataţi.

Reacţiile internaţionale sunt extrem de dure, ţara este izolată. Ulterior, se află că unii dintre cei mai violenţi dintre răsculaţi erau, de fapt, agenţi ai poliţiei sau ai serviciilor. Sigur, veţi spune, este vorba despre 13-15 iunie 1990, mineriada care a aruncat România în dizgraţia lumii întregi. Nu, nu e chiar aşa. Scenariul, atât de asemănător cu cel al mineriadei din 1990, s-a derulat cu 125 de ani mai devreme, în timpul lui Cuza.

Evenimentul este practic necunoscut în afara unui cerc restrâns de specialişti. Istoricul Alexandru Lapedatu a ţinut o comunicare pe această temă la Academia Română în martie 1943. Apoi s-a aşternut tăcerea. Abia după 20 de ani de la „originalul 13-15“, documentul reapare în atenţia publică într-un mod surprinzător şi oarecum misterios. Şi, nu în ultimul rând, legat de raţiuni politice.

August 1865, iunie 1990, două scenarii similare

Dosarul din acest număr al revistei „Historia“ pune luminile asupra a ceea ce s-a întâmplat în 15 august 1865, în comparaţie cu 13-15 iunie 1990. Întrebările care se nasc sunt incitante. A fost o încercare a Domnitorului de a anihila Opoziţia? A fost o mişcare gândită în laboratoarele secrete ale Opoziţiei pentru a-l discredita pe Cuza în plan extern, grăbindu-i astfel abdicarea şi sfârşitul politic? Sau este mâna unor puteri străine care aveau interese în zonă şi priveau diferit Unirea din 1859, act legat nemijlocit de persoana lui Alexandru Ioan Cuza?

Întrebări similare, la care nu s-a găsit un răspuns clar, s-au pus şi după mineriada din iunie 1990. Cine a avut interesul ca „Fenomenul Piaţa Universităţii“, o mişcare muribundă în iunie 1990, pe cale să se stingă de la sine, să se sfârşească violent? Cine a atacat instituţiile statului, cine a incendiat şi cine i-a adus pe mineri la Bucureşti şi i-a condus la sediile partidelor din Opoziţie? Cât de mult au fost implicate „agenturile străine“?

Cert este că şi în 1990 consecinţele externe au fost grave pentru România. Practic, ţara a fost izolată, toate punţile de legătură au fost tăiate, potenţialii investitori au fugit, iar România a devenit, în ochii celor care priveau ştirile, un loc al barbariei fără margini, unde bande de civili înarmaţi stabileau vinovăţii şi executau sentinţe.

Cât de asemănătoare sunt cele două evenimente separate de un secol şi un sfert de istorie? Au rămas valabile nişte reţete aplicabile în condiţii similare de cunoscătorii în treburile murdare ale politicii sau sunt doar coincidenţe istorice? Dosarul „Mineriada lui Cuza“ oferă câteva răspunsuri. Cu siguranţă cei care îl citesc vor ajunge şi la altele.