Theodore Roosevelt vs. Woodrow Wilson
Până la începutul secolului XX, în politica externă americană a dominat principiul izolaţionist. Două au fost cauzele care au dus la abandonarea acestui principiu:puterea în rapidă expansiune a Americii şi colapsul treptat al sistemului internaţional cu centrul în Europa, scrie athenian-legacy.com.Această evoluţie a fost marcată de momentul de cotitură reprezentat de mandatele a doi preşedinţi:Theodore Roosevelt şi Woodrow Wilson. Cu toate că amândoi au recunoscut că America avea de jucat un rol crucial în politica internaţională, fiecare i-a justificat ieşirea de pe linia tradiţională potrivit unor sisteme de gândire total opuse.Roosevelt a fost un subtil analist al echilibrului puterii şi insista asupra rolului internaţional al Americii, deoarece interesul naţional al acesteia o cerea şi, pentru el, echilibrul politic internaţional era de neconceput fără o participare americană. Pentru Wilson, justificarea rolului internaţional al Americii era de natură mesianică:America avea o obligaţie, dar nu faţă de echilibrul internaţional, ci faţă de ea însăşi, şi anume aceea de a-şi răspândi principiile în lume. În timpul administraţiei Wilson, America s-a dovedit a fi un jucător-cheie pe scena relaţiilor internaţionale, prin proclamarea unor principii care marcau un punct de plecare revoluţionar pentru diplomaţii europeni. Aceste principii susţineau că pacea depinde de răspândirea democraţiei, că statele trebuie să fie judecate conforma aceloraşi criterii ca şo oameniişi că interesul naţional constă în aderarea la un sistem universal de legi.Pentru diplomaţii europeni, adepţi ai sistemului echilibrului de puteri, vederile lui Wilson erau pe departe stranii. Wilson s-a aflat la originea viziunii unei organizaţii mondiale, Liga Naţiunilor, menită să păstreze pacea mai degrabă prin securitatea colectivă decât prin alianţe. Ca urmare a mandatului său revoluţionar, politica externă americană a înaintat în marş, marş care, de altfel, continuă şi astăzi.
