Autor 1094 vizualizări


Cartea „Suveranii României. Monarhia, o soluţie“ va fi lansata pe 18 octombrie, sâmbătă, de la ora 17.00, la libraria Humanitas de la Cişmigiu. Volumul a apărut în seria de autor Lucian Boia de la Editura Humanitas.


În ultimii ani s-a înregistrat un reviriment neaşteptat şi, totodată, perfect explicabil al popularităţii familiei regale în rândul românilor. Diverse sondaje de dată recentă arată că de la an la an poporul îi „preţuieşte“ tot mai mult pe exponenţii Casei Regale, fără însă a agrea în mod deosebit ideea revenirii ţării la statutul de monarhie constituţională. În acest aparent paradox se ascunde mai degrabă nevoia unei mai puternice şi mai stabile reprezentări a autorităţii la nivel naţional şi internaţional, nevoie izvorâtă cel mai probabil din idealizarea unui trecut monarhic – de altfel, în bună măsură, meritoriu – şi din frustrările actuale provocate de o clasă politică dezbinată, lipsită de proiecte comune.

Este oare, în aceste condiţii, oportună ideea organizării unui referendum pe tema reîntoarcerii la monarhie? Şi, presupunând că poporul ar opta prin referendum pentru aşa ceva, este oare aceasta calea de urmat pentru România, deşi în istoria mondială drumul înapoi de la republică la monarhie pare a fi, din punctul de vedere al instituţiilor şi al mentalităţii, aproape imposibil de parcurs? Lucian Boia susţine că, dincolo de răspunsurile mai mult sau mai puţin nuanţate, singura certitudine în toată această dezbatere rămâne deocamdată necesitatea primenirii societăţii. În lipsa acesteia, orice monarhie ar funcţiona, de fapt, la fel de defectuos precum actuala republică.

Se simte un freamăt în zona promonarhică a societăţii româneşti. Numărul susţinătorilor monarhiei e în creştere (chiar dacă, în ansamblu, rămâne minoritar). Să fie aceasta soluţia pentru România? Întrebarea, deşi ţinteşte spre viitor, n-are cum să facă abstracţie de trecut. Am adunat în paginile acestei cărţi tot ce mi s-a părut esenţial în „dosarul monarhiei“, de la fondarea dinastiei şi până astăzi, spune Lucian Boia.


Rămâne de netăgăduit faptul, verificat până azi, de la o generaţie la alta, că în societatea românească persoana învestită cu autoritate ajunge să reprezinte mai mult decât instituţia în sine, iar normele, fie ele şi constituţionale, sunt cu deosebire elastice. „Ce bine e când o ţară are un suveran inteligent“, i-a spus odată regele Carol I lui Petre P. Carp. Răspunsul acestuia din urmă – politician renumit pentru replicile lui memorabile – a căzut, tăios şi definitiv.


„Nu, Maiestate, ci o dinastie e într-adevăr întemeiată numai când [ţara] poate respecta pe un rege prost“. Altfel spus, într-un sistem cu adevărat funcţional, capacităţile intelectuale ale suveranului sunt indiferente, şi chiar e de dorit ca acesta să nu facă prea mare uz de ele. Regele întruchipează punctul fix al edificiului naţional, şi rostul său, înalt simbolic, nu este acela de a se agita pe scena publică şi de a căuta soluţii la problemele curente, subliniază Lucian Boia.

FRAGMENTE

"Carol I: un rege altfel decât supuşii săi

PRINCIPIUL MONARHIC a fost unul, dar fiecare rege l-a întruchipat altfel. De aici, o dificultate suplimentară în aprecierea monarhiei ca instituţie, tocmai fiindcă a funcţionat foarte diferit de la un suveran la altul. Tabloul se complică şi mai tare prin faptul că fiecare rege în parte a fost şi rămâne supus unor interpretări contradictorii. Carol I nu face excepţie: de-a lungul unui secol şi jumătate, curba popularităţii sale a cunoscut variaţii extreme. Foarte contestat în primii ani după venirea în ţară (în asemenea măsură, încât ajunsese la un pas de abdicare), a reuşit în partea a doua a domniei (odată cu Independenţa, cu Regatul, şi nu mai puţin în virtutea duratei: o domnie care părea eternă) să fie socotit personajul providenţial al istoriei româneşti. „Cota“ i s-a prăbuşit însă brusc în ultimele luni de viaţă, când opţiunea lui de a merge în război alături de Puterile Centrale a fost dezavuată de cei mai mulţi români. Crearea României Mari avea să propulseze în prim-planul mitologiei naţionale cuplul Ferdinand–Maria, Carol rămânând o figură emblematică, dar oarecum într-un plan secund al conştiinţei publice: ratase ultima şi decisiva întâlnire cu istoria! Mare rege, însă al României Mici! Revigorarea mitului s-a încercat în 1939, cu prilejul centenarului naşterii sale, sub domnia şi din iniţiativa nepotului său, Carol II; atunci s-a ridicat în Piaţa Palatului Regal maiestuoasa statuie creată de Meštrović. A intervenit însă la scurt timp comunismul, cu amestecul de denigrare şi uitare, care a afectat puternic amintirea monarhiei. În anii care au urmat imediat prăbuşirii regimului comunist (dar tot cu vechii comunişti la cârmă!), poziţia lui Carol I – ca şi a celorlalţi regi – în Panteonul României se exprima în procente de popularitate foarte modeste. Apoi, din nou, ascensiunea: generată şi de o „reapropiere“ a istoriei, dar, în bună măsură, de frustrările prezentului. Ce poate fi mai opus mediocrităţii şi vulgarităţii zilei de azi decât epoca lui Carol I şi însăşi personalitatea regelui! Un „neamţ“ în fruntea ţării ar fi pentru mulţi, iarăşi, o idee bună. Dacă primarul Sibiului, Klaus Iohannis, a putut beneficia de un asemenea reviriment, cu atât mai mult a avut de câştigat, postum, regele Carol I. La un concurs pe tema „Mari români“, sunt voci care spun că ar fi ieşit primul, şi doar aranjamente de ultim moment l-ar fi trecut înaintea lui pe Ştefan cel Mare, o ultimă tresărire de demnitate naţională nepermiţând totuşi ca cel mai mare român să fie un neamţ. Între timp, statuia lui Carol – alta, nu cea a lui Meštrović, dar la fel de impunătoare, dacă nu şi de aceeaşi valoare artistică – a revenit la locul său, în faţa Palatului Regal.

 

Citeşte continuarea pe Adevărul.

""