Seducerea femeii de la Facerea Lumii până azi

Autor 9357 vizualizări


Don Juan, Casanova, Amiel, Cyrano, Romeo. Într-o formă sau alta, toţi au fost întruchiparea amorului. Inimi frânte, infidelităţi, aventuri, dragoste – toate acestea au existat dintotdeauna. „Istoria cuceririi amoroase“, carte apărută la Editura Nemira, oferă o privire sinceră asupra felului în care oamenii au fost seduşi ori s-au lăsat seduşi, de la Facerea Lumii şi până în prezent.

„Istoria cuceririi amoroase“ de Jean Claude Bologne, istoric şi profesor francez de iconologie medievală, îi face cunoscută cititorului, în „Introducere“, originea cuvântului „agăţat“, care, deşi există de când lumea, în sensul lui cel mai strict a apărut între anii 1950-1970. Despre termenul „flirt“ s-a vorbit în secolul al XIX-lea, iar „libertinajul“ este „o consecinţă a renunţării la douăzeci de veacuri de iubire platonică în Europa Luminilor“, punctează autorul. În Evul Mediu, bărbaţii „agăţau“ femei cu o situaţie materială bună pentru ca aceştia să mai urce un loc în înalta societate europeană. Este cazul lui Casanova, care cucerea femei cu un anumit statut social.

Ispititoarea Eva şi omul preistoric

După ce a studiat zeci de manuale de seducţie, corespondenţe amoroase, jurnale intime, memorii, Jean Claude Bologne a lansat următoarea întrebare:„Nu cumva Eva, eterna ispititoare, e cea care a inventat tehnica darului, propunându-i lui Adam să muşte din măr?“. Scormonind resursele bogate ale istoriei, Bologne sapă adânc şi scoate la iveală informaţii preţioase despre cum se purta omul preistoric când venea vorba despre dragoste. În acele vremuri, căsătoriile se înfăptuiau prin captură, iar bărbaţii cei mai puternici mergeau la vânătoare de femei.

„Raptul“ şi „violul“ sunt alţi doi termeni care definesc o perioadă în care relaţiile dintre femei şi bărbaţi funcţionau într-un mod, cum s-ar spune astăzi, primitiv. Herodot îi menţionează pe atenienii care au răpit-o pe prinţesa Medeea din Colhida, iar Paris a vrăjit-o pe frumoasa Elena din Sparta. În Grecia Antică, lucrurile stăteau altfel. Filosoful Kierkegaard a observat:„Ciudat lucru, dar ideea de seducător lipseşte cu desăvârşire în elenism“. Era de neconceput ca femeia să-l refuze pe bărbat. Primul pas nu era făcut nici de femeie, nici de bărbat, ci de tatăl fetei, care, atunci când dorea să-şi mărite fiica, îi invita pe tinerii nobili să se declare pretendenţi şi să ia parte la o întrecere, prin care erau testate generozitatea şi vitejia. În schimb, în Roma Antică, mărturiile amintesc mai mult de viol decât despre seducţie, iar căsătoria era privită ca o afacere.

Frumuseţea superficială

Începând cu secolul al XII-lea, angajamentul dintre doi tineri este suficient pentru o căsătorie, pentru care nu era nevoie de un preot sau de martori. Un secol mai târziu, binecuvântarea nupţială a prefăcut iubirea din concupiscenţă în iubire de caritate. Altfel spus, „iubirea adevărată se naşte din căsătorie“. În literatura medievală „frumuseţea nu durează şi este adesea superficială“. De exemplu, un bărbat făcea exces de cochetărie dacă se pieptăna prea mult şi acest lucru nu dădea bine în ochii celorlalţi, iar o femeie mult prea frumoasă era considerată uşoară. La bărbat trebuia să îndrăgeşti renumele lui, iar la femeie, sensibilitatea, curtenia şi bunele moravuri.

În Evul Mediu, locurile de agăţat erau cele publice:pieţe, biserici, spaţiile unde se ţineau spectacole. Semnele erau cele care indicau atracţie între doi tineri (de pildă, femeia deschidea uşor palma dreaptă, îşi ridica puţin vălul pentru a-i fi admirat părul sau îşi dezvelea uşor braţele). Pe la sfârşitul acestei perioade istorice, a intrat în scenă „balconul“, locul clasic pentru agăţat (Italia secolului al XV-lea). Tot acum au apărut şi serenadele de la miez de noapte care stârneau rumoare în tot cartierul femeii iubite şi care deseori aveau efecte nedorite pentru reputaţia tinerelor.

Mai exista agăţatul la biserică, care se rezuma la ocheade şi la complimente discrete. Dacă la romani bărbatul trebuia să seducă o femeie inferioară, curte­zană sau străină, cavalerul medieval i se adresa unei doamne din înalta societate. În lumea cavalerească a cheltui fără măsură este „o dovadă de nobleţe, iar a te preocupa de bani e meschin şi burghez“.

Prin urmare, „a te ruina pentru o femeie pare a fi cea mai bună dovadă de dragoste“. Seducţia respecta în acele vremuri o ierar­hie, care trebuia realizată în trei timpi:vederea (priviri), auzul (declaraţii) şi atingere (sex). Cele trei corespund perfect cu celebrele scene din „Romeo şi Julieta“:apariţia Julietei la balul Capuleţilor (vederea), scena balconului (auzul) şi consumarea trupească din odaia fetei (atingerea).

Necesitatea seducţiei

Renaşterea, denumită de Jean Claude Bologne şi „Vârsta de Aur a Galanteriei“, a pus mare accent pe instituţia căsătoriei, mai ales în înalta societate. Aleasa trebuia să fie respectabilă şi virgină. Şi în literatura secolului al XVI-lea era prezentă tema violului. În faţa unui judecător, un bărbat acuzat de o astfel de faptă a recunoscut:„Sunt atât de urât, încât nu aş fi putut să o cuceresc fără a o forţa“. Tot în această perioadă un rol extrem de important l-a avut dansul, care-i apropia pe tineri, dar totodată era considerat erotic. Un punct de cotitură în istoria cuceririi amoroase îl reprezintă „noile strategii“ ale Epocii Luminilor, când seducţia era necesară la toate nivelurile. Căsătoria consensuală a câştigat teren şi i-a impus tânărului să-şi cucerească viitoarea soţie. În secolul al XVIII-lea, pentru agăţat decorul s-a schimbat:grădini, hambare, hoteluri, castele. Un succes zdrobitor l-a avut balul public.

De la bal la uniforma militară

Balul Operei, apărut la sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea, a stat în picioare timp de două secole. Astfel, Sala Operei s-a transformat, cu timpul, într‑un adevărat club de noapte care se deschidea la ora unsprezece seara şi se închidea la ora şase dimineaţa, preţul de intrare fiind destul de ridicat pentru a nu face posibil accesul tuturor neaveniţilor. În veacul al XIX-lea, romantismul căpătase mai multe feţe, care începea cu cea a dandy-ului ce lăsa în urmă tehnicile moştenite din secolul trecut.

O atracţie deosebită era exercitată pentru uniforma militară, pentru domnii care se luau la trântă cu moartea şi care făceau să pălească strategiile învechite de seducţie ale lui Casanova. Balzac a notat:„Admiraţia femeilor pentru militari se transformă într-un fel de frenezie“.

Aproape de zilele noastre

În secolul XX lucrurile au stat altfel. Europa a descoperit termenul „dating“ (întâlnire), apărut în 1920, în SUA. Acum, orice loc – sărbători de familie, palierul unui bloc, şcoli, universităţi, birou, piscine, cluburi, plaje, expoziţii – a devenit împrejurare pentru întâlnire sau pentru agăţat. Istoricul Jean Claude Bologne îşi plimbă cititorul prin toate etapele istorice, încercând, prin mărturiile filosofilor sau ale marilor scriitori, să arate că „seducţia“ sau „agăţatul“ nu sunt doi termeni specifici zilelor noastre, ci au existat de când lumea, doar că, în fiecare epocă, oamenii şi-au manifestat altfel sentimentele.

""