Autor 1159 vizualizări


 Recapitulăm:am pornit seria „Ce facem cu România” de la conflictul politic care a divizat România în vara anului 2012, odată cu demersul USL de suspendare şi demitere a preşedintelui Traian Băsescu. Am scris atunci că figurile de pe scena publică actuală sunt doar nişte ocazii, că trebuie să cautăm cauzele isteriei în consecinţele mai ample ale istoriei. Am întrebat tot atunci dacă este România condamnată să treacă la intervale ciclice prin răsturnări ale ordinii sale. Şi am pornit pe urmele statului român modern, am stat alături de Regele Carol în depresiile sale de neamţ acomodându-se cu lumea Bucureştiului, am rămas alături de Alexandru Marghiloman şi P.P. Carp în Capitala ocupată de trupele germane, am privit dintr-un colţ Interbelicul lui Brunea Fox, dar şi al lui Nae Ionescu, iar la final ne-am cazat într-unul din blocurile Epocii de Aur, privind de la fereastră exilul interior al Româniilor ignorate, marginalizate sau condamnate de ţara mai mare.

Ajunşi în pragul postcomunismului,  călcăm iată peste el, e sânge şi fum pe străzile Capitalei!, ne întoarcem cumva de unde am plecat. La familii. În Piaţa Universităţii sunt copiii şi zona liberă de neo-comunism, acasă, în cartierele cenuşii, sunt părinţii şi televizoarele de pe ecranele cărora zâmbeşte Ion Iliescu. Zoe Petre povesteşte curiosul caz al unui pumn primit în plină figură de un adolescent care îl vorbea de rău pe primul preşedinte al României ieşite din dictatură. Totul s-a sfârşit oarecum bine, româneşte:Miron Cozma a ajuns să îşi unească, fie şi parţial, destinul cu o „golancă” .

Aplauze

În anul 2010, după douăzeci de ani de la „Piaţa Universităţii”, regizorul Nae Caranfil povestea intr-un interviu:„În casă eram două tabere politice:eu cu sora mea în tabăra partidelor istorice şi părinţii mei în cea a Frontului. Am pus în sufragerie o pancartă cu «Zonă liberă de neocomunism» şi îi aplaudam pe părinţi când treceau pe acolo. În general, aplaudatul comuniştilor sau feseniştilor era modul nostru de a le arăta dispreţul fără violenţă". Regizorul surprindea, fără să îşi propună neapărat, una dintre cele mai importante falii care au divizat societatea românească: divorţul părinţi-copii în zilele “Golaniadei”.

„Pepsi+Pepsi+La revedere”

Dar nu a fost numai divorţ între aprilie 1990-13/15 iunie, a fost şi multă dragoste. Uite-l, de pildă, tot pe Caranfil iubind  zadarnic - sărmanul Nae! - o fată, o studentă de-a lui. I s-au aprins călcâiele chiar acolo, în Piaţă. Iată: „Discursurile mele au prins la oameni. Foarte rapid am început să fiu imitat de alţii care au urcat în balcon. De altfel, după al treilea discurs m-am gândit să renunţ, pentru că îmi era clar că se pierde partida politică. Numai că a intervenit ceva. Mie mi se aprinseseră călcâiele după o fată, o studentă cu care mă întâlneam frecvent în Piaţă, mă rog. După câteva seri cu reţeta Piaţă+Pepsi+La revedere (pentru că ea locuia în cămin, iar eu cu părinţii), în momentul în care speranţele mele prinseseră aripi, mi-a explicat că s-a revăzut cu un «ex» şi că au decis să mai dea o şansă relaţiei lor. Lucru care m-a enervat «oareşcât» şi m-a făcut să mă gândesc la o modalitate în care aş putea să o surprind, să o destabilizez emoţional şi să o arunc în incertitudine şi în confuzie sufletească. Mi-a venit ideea să fac un discurs care în aparenţă să fie adresat zecilor de mii de oameni şi care de fapt să fie destinat unei singure persoane. Discursul l-am ţinut în data de 18 mai, deci cu două zile înainte de alegeri, şi a sunat cam aşa: «Noi stăm aici pe o bătălie deja pierdută, pentru că dumneavoastră, manifestanţii, staţi aici şi faceţi curte unei femei, România, care are deja capul întors peste umăr spre fostul ei amant, comunismul».” Nu s-a legat lanţul de iubire. A pierdut Nae Caranfil şi pe plan politic, şi pe plan sentimental. Studenta e bine, cică s-ar fi măritat cu fostul ei amant, comunismul.

„Mama mi-a dat un pumn în nas” 

Profesoara de istorie Zoe Petre, care s-a remarcat în timpul fenomenului „Piaţa Universităţii”, fenomen care l-a dat ţării preşedinte pe Emil Constantinescu, îşi aminteşte de tensiunile intrafamiliale care pluteau la tot pasul în România anului `90. „Am avut şi eu o mătuşă care îl iubea pe domnul Iliescu, dar am încercat să nu ne certăm prea rău. Am pierdut atunci câţiva prieteni, dar nu prea mulţi, şi am câştigat alţii”, ne spune Zoe Petre. Nu doar atât! „Am cunoscut însă cazuri mai dramatice – divorţuri, rupturi între generaţii. M-am pomenit într-o seară cu băiatul, adolescent, al unor prieteni, care a declarat că-mi cere azil politic, fiindcă «mama mi-a dat un pumn în nas că am vorbit urât despre Iliescu.»”. Dar cu studenţii cum era? Nu plecau şi ei acasă, în provincie, să ducă mesajul Pieţei? „Dacă familia era în provincie, rupturile erau uneori şi mai grave, dar am avut şi satisfacţia de a întâlni atunci foşti studenţi care deveniseră profesori şi care erau alături de cei din Piaţă cu toată inima şi inteligenţa lor” .Uite o întrebare: „Cum aţi explica, doamnă Zoe Petre, fenomenul «Piaţa Universităţii» unui tânăr născut în anul 1990?”.  „E o discuţie care nu poate fi expediată în câteva cuvinte. În esenţă, aş spune că a fost, în prelungirea Proclamaţiei de la Timişoara, o imensă mobilizare civică în apărarea democraţiei, şi, nu mai puţin, un act reparator al celor cinci decenii de tăcere obligatorie. Generaţia adultă participase doar sporadic la manifestaţiile din decembrie 1989; ea recupera acum această absenţă, alături de cea mai mare parte a celor care ieşiseră efectiv în stradă în iarnă”.

„Ca o tumoare sau ca o floare, crescută din pământ străin”

Pe Lavinia Betea, istoric al comunismului românesc, au ocolit-o neînţelegerile în familie cu ocazia „Pieţei Universităţii. In 1990, era ziaristă liberă la Arad.  Cum era, cum se vedea de la Vest de Est? Lavinia Betea se uită la „Piaţă” fără melancolie, căci de la Arad se vedea ce dădea TVR 1, propaganda: dacă te luai după televiziunea condusă pe atunci de Răzvan Theodorescu în centrul Capitalei trebuia intrat cu buldozerele şi spălată Piaţa! Cine erau cei de acolo? De ce staţionau? Ca să ce? „Lucrurile erau clare, fuseseră alegeri, Iliescu şi FSN avuseseră câştig de cauză, inconstestabil. Şi dacă ar fi furat, să zicem, 20%, tot ei au câştigat. Şi atunci?”. De la Arad, Piaţa Universităţii se vedea ca un fenomen artificial, „ca o tumore, sau dacă preferi ca o floare, crescută din pământ străin, adică nu natural”. După douăzeci şi doi de ani, Lavinia Betea o priveşte istoric: îi caută, adică, obiectivele, cauzele, liderii, care era liantul mişcării?, să fi fost doar o descătuşare de afecte?

La ce concluzii a ajuns? Nu ne spune tot ce ştie, dar ne îndeamnă să citim memoriile lui Ion Raţiu.  „Liderii Pieţei ce au ajuns? E foarte ciudat că pot fi văzuţi astăzi ca persoane care prezintă unele tulburări”. În plus, aduce în discuţie înţelegerile Bush-Gorbaciov: „A trebuit să citesc mult ca să aflu de înţelegerile lor repetate, care au început în 1987”. Şi ne sfătuieşte doamna Betea să nu uităm nici de privatizările care aveau loc atunci. Altfel spus, o strategie de abatere a atenţiei. Orchestrată. Lavinia Betea e convinsă că în Piaţă grosul era dat de romantici, nişte haiduci ai democraţiei, dacă dorim, dar nu neapărat tineri – „Tinerii au fost apatici”.

Conflicte în aceeaşi generaţie: soţia, ireversibil îndrăgostită de Petre Roman 

Au fost cazuri de familii destrămate şi în Vestul extrem, la Arad? „Da, dar nu între părinţi şi copii, ci mai degrabă între soţi”. Doamna Betea ştie un caz de familie destărmată, fiindcă s-a îndrăgostit soţia ireversibil de Petre Roman. Cei tineri aveau alte preocupări: „Copii cereau să nu mai de examene de «treaptă», să nu mai meragă la şcoală, lucruri de genul acesta”. Dar nici măcar pasiunile politice nu ar fi stârnit demonii în societatea românească. Nu, altceva trebuie că a fost: „posibilităţile, banii în primul rând. La Arad, lumea era preocupată mai degrabă de comerţ, să plece în Ungaria, în Germania, să aducă, să vândă, erau mai puţin interesaţi de cine conduce la Bucureşti”. Da, erau mai preocupaţi „să aducă şi să vândă suc de mango” decât de „Punctul 8 de la Timişoara”, care, oricum „nu se putea aplica, fiindcă în România fuseseră patru milioane de membri PCR plus pionierii. Ce făceam cu toţi oamenii aceştia?”. Lavinia Betea realizează acest portret, nu tocmai măgulitor al unei generaţii idealiste, dar şi cu destule cusururi: „Voiam portocale şi credeam că vine capitalul străin şi o să trăim ca nemţii, fără să ne dea nimeni afară. Păi ştii ce doleanţe aveam noi la Societatea Ziariştilor Români?”. Nu ştim. „Voiam apartamente cu o cameră în plus pentru creaţie, concedii sporite, să circulăm gratuit pe toate mijloacele de transport, lucruri de genul acesta! Şi grevele se ţineau lanţ în toată ţara, scăzuse productivitatea muncii peste tot, şi toţi voiau măriri de salarii?!?”.
A fost mitizat spiritul „Pieţei Universităţii”? „Da, a fost. «Piaţa» a rezolvat şi unele frustrări ale intelctualilor care nu fuseseră disidenţi înainte, iar acum îşi rescriau biografiile, se reabilitau. A fost şi o formă de disidenţă fără pericol. Păi, din Bucureşti, intelectualii au plecat cu 5.000 de burse în Franţa. Noi, la Arad, nici nu ştiam de aşa ceva!”.

Epilog: Cozma a luat de femeie o „golancă” specialistă în arte marţiale

Şi ce exemplu mai bun vreţi că România a depăşit totuşi falia mineri-„golani”/”golănci”, decât acest splendid epilog? Miron Cozma, demonizat pentru intervenţia în forţă a minerilor la 13-15 iunie 1990, care a terminat tragic şi cu Piaţa, şi cu tot, era căsătorit, acum doi ani, cu o doamnă-avocat, Monica Mihaela Ionescu, fiică de securist, cunoscut în lumea lor, acolo, drept „Tata Nelu”. Cu o „golancă”, după cum le-a spus Ion Iliescu manifestanţilor. Povestea Miron Cozma în ziarul „Adevărul”, care, de bine-de rău, s-a căit public în mai 2010 pentru rolul nefast jucat în anul 1990: „Tata Nelu, aici de faţă, ştie multe adevăruri dinainte de 1989. A fost un mare spion cu rang de ambasador, un geniu, am putea spune. L-au căutat suedezii să-l ia la ei, dar el nu s-a dus. E un mare patriot”. Iar fiica Tatălui Nelu întăreşte, ca să zicem aşa: „Da, eu în 1990 eram studentă la Politehnică şi mergeam frecvent în Piaţa Universităţii. La 13 iunie m-am bătut cu miliţienii în Piaţă. Eu am făcut şi arte marţiale şi ştiam să mă bat. În '90 nu ştiam cine e Miron Cozma. Am aflat mai târziu şi mi-am dat seama că nu e vinovat pentru Mineriadă". Între timp, s-au mai schimbat lucrurile şi în viaţa domnului Cozma. A divorţat de “golancă” şi a luat o artistă, pe dizeuza Marinela Niţu.

sursa: http://adevarul.ro/cultura/istorie

""