Puciul care a lichidat URSS – o constelaţie de mistere

Autor 21759 vizualizări


Puciul din 19 august 1991 reprezintă unul dintre momentele cruciale ale destrămării URSS – alături de căderea Zidului Berlinului şi de exploziile de suveranitate din republicile pe cale de-a deveni „ex-sovietice”. 

Contextul puciului, în schimb, e departe de a fi elucidat. Privind dinspre azi, cu avantajul distanţei, nu e clar dacă numai Mihail Gorbaciov a fost ţinta acestui complot sau, dimpotrivă, ţinta implicită era mult mai imprevizibilul, atunci, Boris Elţîn. Potrivit unei versiuni, Gorbaciov şi Elţîn ar fi fost avertizaţi încă din 20 iunie (de către ambasadorul american la Moscova, Jack Matlock, la rându-i informat de primarul Moscovei, Popov) că se pregăteşte un complot care ar viza înlăturarea primului. E cert că, pe 19 august, legăturile telefonice ale reşedinţei de vară a lui Gorbaciov au fost întrerupte, dar nu e clar cu ce scop:ca liderul să nu poată comunica în afară, sau ca el să nu fie deranjat de apeluri din exterior? Pentru că, se pare, Gorbaciov nu depindea de telefoanele din vila de la Foros. În procesul ce avea să urmeze după puci, unii martori au declarat sub jurământ că Gorbaciov nu a fost nicio clipă izolat şi că ar fi putut comunica prin sistemele de comunicaţie prin satelit ce existau pe maşinile escortelor sale;sau că ar fi putut părăsi oricând reşedinţa din moment ce nu exista nicio blocadă terestră sau maritimă în jurul perimetrului. Aşa să fie?

Filmul evenimentelor

Dacă scoatem din ecuaţie succesiunea de enigme, povestea e relativ simplă[1]. Pe 17 august, într-o casă conspirativă de la periferia Moscovei şi-au dat întâlnire câţiva dintre capii complotului, pentru a fixa detaliile. Erau de faţă premierul Pavlov, şeful KGB, Kriucikov, ministrul Iazov al Apărării, dar şi Valeri Boldin – unul dintre oamenii cei mai apropiaţi lui Gorbaciov (şef de cabinet). În ziua următoare (18 august), după prânz, o delegaţie a puciştilor – condusă de generalul Varennikov, ministru-adjunct al Apărării, şi de generalul Plehanov, comandantul unei direcţii din KGB – l-a vizitat pe Gorbaciov la Foros. Potrivit versiunii celui din urmă, el ar fi decis să-i primească pe cei veniţi la el numai după ce a constatat că legăturile telefonice ale reşedinţei fuseseră tăiate. Oaspeţii i-ar fi transmis lui Gorbaciov îngrijorarea faţă de evoluţiile din stat şi hotărârea de a alcătui un Comitet de Stat pentru Starea Excepţională (CSSE), care să ia măsurile pentru stoparea dezagregării URSS. Ceea ce ei cereau de la lider era o semnătură pe un decret care instituia starea excepţională – astfel încât CSSE să poată acţiona într-un cadru legal. Gorbaciov va spune că a refuzat semnarea şi, în consecinţă, a fost ţinut în domiciliu obligatoriu, sub pază armată;puciştii vor spune că, dimpotrivă, Gorbaciov le-ar fi dat semnal să acţioneze, dar că nu a dorit să se angajeze în nume propriu – motiv pentru care nu ar fi semnat decretul.

În seara aceleiaşi zile, în biroul premierului Pavlov de la Kremlin a avut loc o nouă reuniune a puciştilor (inclusiv Pugo, Ianaiev ş.a.), cărora li s-a prezentat rezultatul discuţiei cu Gorbaciov – în sensul că reacţia ambiguă a acestuia a fost interpretată ca echivalând cu un acord. În cursul nopţii de 18/19 august, la ora 3, Ianaiev a semnat decretul de preluare provizorie a funcţiei de preşedinte al URSS (ca urmare „a îmbolnăvirii” subite a lui Gorbaciov) şi, în această calitate, a semnat ulterior şi decretul privind introducerea stării de necesitate. Primele jurnale ale Radio Moscova din ziua de 19 august au împrăştiat vestea în toată lumea:începând de la ora 4 a dimineţii se instituia „starea excepţională“pe o perioadă de 6 luni, cu scopul de permite combaterea „crizei profunde şi multilaterale, a confruntării politice, naţionale, civile, a haosului şi anarhiei care ameninţă viaţa şi securitatea cetăţenilor URSS, suveranitatea şi integritatea teritorială a ţării“. CSSE da publicităţii un „Apel către poporul sovietic“şi, totodată, un „Apel către şefii de state şi de guverne, precum şi către Secretarul general al ONU“. Actul cu numărul 1 emis de CSSE prevedea lichidarea tuturor structurilor politice şi paramilitare ce contraveneau legilor URSS, sistarea activităţii partidelor politice, suspendarea organizaţiilor de masă înfiinţate în ultimii ani, interzicerea anumitor publicaţii şi controlul asupra mass-media.

 În jurul orei 10 a.m., spre centrul Moscovei au început să pătrundă unităţi militare mobile ale ministerului Apărării:362 de tancuri, 140 de maşini de luptă, 148 de transportoare blindate, 430 de camioane grele cu personal de infanterie aferent. În paralel, ministerul de Interne participa cu trupe de intervenţie rapidă.

 

De ce nu şi Elţîn?

În condiţii normale, această insurecţie avea toate şansele de succes. Mihail Gorbaciov era (auto?)reţinut în pasivitate în Crimeea, iar preşedintele Rusiei, Boris Elţîn, era la reşedinţa sa din afara Moscovei – unde se presupunea că se odihneşte după vizita pe care tocmai i-o făcuse la Alma Ata omologului său kazah Nazarbaiev, în zilele precedente. De ce anume nu a fost arestat la domiciliu şi Elţîn? Iată un alt mister al puciului.

Ziua care ar fi trebuit să fie cea a restaurării Uniunii Sovietice s-a dovedit a fi, chiar din orele după-amiezii, ziua de glorie a lui Elţîn. Acesta s-a deplasat în cursul dimineţii, nestingherit, până la sediul parlamentului RSFS Ruse – la Casa Albă, pe malul râului Moskva, sediu care va deveni cartierul general al rezistenţei. Spre miezul zilei, câteva zeci de tancuri înconjuraseră Casa Albă – dar, la auzul veştii că în interior Boris Elţîn dădea un comunicat prin care declara acţiunea CSSE ca fiind un puci ilegal şi anti-rus, unele dintre aceste trupe au trecut de partea „rezistenţei“. De fapt, Elţîn l-a contactat telefonic pe generalul Pavel Gracev (comandantul trupelor de desant aerian din armata URSS) şi a primit de la acesta promisiunea fidelităţii până la capăt. La rândul său, Gracev a obţinut o declaraţie de fidelitate din partea celui care-i era adjunct, generalul Alexander Lebed. Ambii vor face carieră în anii lui Elţîn:Gracev va ajunge ministru al Apărării (şi va coordona în 1993 elaborarea „doctrinei militare a Rusiei“), iar Lebed se va evidenţia ca un apărător eficace al intereselor Rusiei în zone periferice (precum enclava Transnistria, unde Lebed va conduce Armata a 14-a rusă şi va încuraja secesionismul rusofonilor de acolo după 1991).

Şi astfel s-a ajuns în momentul – de importanţă crucială – în care Elţîn a ieşit din clădirea Casei Albe (puţin după ora locală 12 a.m.), a urcat pe un tanc (dintre cele care acum protejau sediul) şi de acolo – în faţa unui auditoriu de peste 200.000 de oameni adunaţi în semn de protest faţă de starea de necesitate – a dat citire propriului său mesaj către cetăţeni. Alături de el, pe acea scenă improvizată pe care se juca de fapt destinul viitor al Rusiei, au mai apărut personaje care în următorul deceniu aveau să-şi joace propriul rol:Ruslan Hasbulatov, Alexander Ruţkoi, Alexander Iakovlev, Edvard Şevarnadze ş.a. Aceasta a fost „clipa astrală“ a lui Elţîn. Tot ce avea să se întâmple în decada următoare avea să decurgă din acest gest fundamental de rezistenţă al liderului rus, din acele ore în care înalta sa statură, profilată pe fundalul Casei Albe, simboliza autoapărarea Rusiei viitorului, în faţa pericolului revenirii trecutului reacţionar al vechii URSS.

Înainte de a urca pe tanc, Elţîn semnase un decret prin care declara acţiunea CSSE ca fiind „o lovitură de stat“, iar membrii Comitetuluierau „trădători“. Enunţul acestui act în faţa mulţimii adunate pentru protecţia Casei Albe a stârnit un entuziasm care s-a dovedit contagios de-a lungul şi de-a latul viitoarei Federaţii Ruse. Prezenţa lui Elţîn pe tanc a fost simultană cu prezenţa, în jurul său, a unei armate de cameramani, fotografi şi jurnalişti de toate naţionalităţile şi de la toate agenţiile majore de presă. La drept vorbind, aceştia – mai mult decât poporul Moscovei – au creat în zilele următoare legenda „rezistentuluianti-comunist“Elţîn, o legendă care-l va însoţi pe acest personaj cel puţin până în 1996, când avea să câştige al doilea său mandat de preşedinte. Acum, în august 1991, imaginea filmată şi fotografiată a liderului rus, cu pumnul drept ridicat, pe turela tancului, a făcut ocolul lumii în doar câteva ore. Ca detaliu, să reţinem că braţul ridicat al lui Elţîn indica Vestul – şi se închidea, astfel, cercul istoriei bolşevice a Rusiei:de la braţul indicator spre Est al lui Lenin la palma indicând Vestul a lui Elţîn.

Simţind că pierd teren, în după-amiaza de 19 august (la ora locală 17), membrii Comitetului– cu Ianaiev în frunte – au organizat propria lor conferinţă de presă, la sediul Ministerului de Externe. Rezultatul a fost dezastruos. Această intervenţie a lor a fost transmisă pe teritoriul întregii URSS – tocmai din dorinţa Comitetului, care intenţiona să transmită astfel semnale spre comuniştii din toate republicile. După ore întregi în care imaginarul unei întregi planete fusese alimentat cu fotografiile şi cadrele unui Elţîn ofensiv, încruntat şi volubil, care privea în ochi pe oricine (şi mai ales lentilele focusate ale cameramanilor occidentali), conferinţa de presă a liderilor puciului – Ianaiev înconjurat de alţi cinci – a fost o lecţie despre cum poate eşua un proiect. Ianaiev a vorbit dezlânat şi temător, ca un elev prins cu praştia în ghiozdan. Ceilalţi au fost încă şi mai modeşti, iar întrebările ziariştilor – multe dintre ele de un curaj vecin cu impertinenţa – au părut a fi probe pentru ei imposibil de trecut. În ochii oricărui telespectator cât de cât avizat, complotiştii s-au compromis singuri prin propria lor apariţie într-o conferinţă în care nici măcar nu au arătat curajul de a privi spre camerele TV.

„O cu totul altă ţară...“

Explicaţiile pe care Ghenadi Ianaiev şi echipa au încercat să le ofere se concentrau pe detalii de ordin tehnic. Şeful Comitetului se declara obligat să ia locul „suferindului“Gorbaciov în virtutea articolului 127 al Constituţiei sovietice şi făcea acest lucru tocmai în numele continuării reformelor începute în 1985, dar cu scopul precis de a scoate ţara din haos social şi economic şi de a împiedica dezmembrarea URSS. Despre Gorbaciov, numai de bine:„prietenul meu care, sper, îşi va relua locul alături de noi imediat ce starea sa se va restabili şi alături de care vom reîncepe să lucrăm pe calea democratizării pe care el a trasat-o“. Singurul puseu de autoritate din glasul lui Ianaiev s-a făcut simţit atunci când a spus că va curăţa străzile din oraşele tuturor republicilor de „elementele criminale“– aluzie evidentă la mişcările populare ce susţineau mai peste tot programe independentiste. În rest, Comitetul asigura că URSS îşi va onora pe mai departe angajamentele internaţionale la care era parte şi promitea să retragă tancurile de pe străzile Moscovei imediat ce calmul va fi restabilit în oraş.

Dar calmul nu a putut fi păstrat nici măcar între ei. În cursul nopţii de 20/21 august, între Ianaiev &Pavlov, pe de o parte, şi Kriucikov &Pugo pe de alta au apărut primele disensiuni referitoare la sarcinile prioritare ale echipei. În plus, un incident petrecut tot în cursul nopţii mărea presiunea morală asupra puciştilor:la intrarea într-un tunel din raza Moscovei, o coloană de blindate a fost blocată de un grup de manifestanţi pro-Elţîn şi o manevră riscantă a unui tanchist speriat a dus la moartea a trei oameni. Ceea ce începuse ca un puci eşua în dramă cu victime umane.

În cursul dimineţii de 21 august toate semnalele ajunse la Moscova s-au dovedit dezastruoase pentru conjuraţi. În presa internaţională acţiunea lor era condamnată ferm – atunci când nu era ridiculizată. Boris era prezentat ca un erou care luptă pentru salvarea democraţiei, iar Ianaiev &Co. erau descrişi drept „trădători, stalinişti şi criminali“. Majoritatea liderilor din provincia sovietică s-a raliat mai curând lui Elţîn. Cu puţine excepţii, capii unităţilor armate – inclusiv cele desfăşurate în Moscova – ezitau între defetism şi tendinţa de a trece de partea acestuia din urmă. În plus, preşedintele Rusiei părea de-a dreptul ubicuu. Aflat într-o frenezie impresionantă, Elţîn dădea interviuri pentru presa străină, transmitea ordine către fidelii săi şi telefona pe tot cuprinsul URSS pentru a-i discredita pe pucişti.

La primele ore ale după-amiezii de 21 august a devenit clar că puciul eşuase. În sediul Ministerului Apărării, ministrul Iazov a fost forţat de înalţii ofiţeri să iasă din componenţa Comitetului şi să ordone retragerea din Moscova a tuturor efectivelor militare – pentru a nu păta blazonul armatei. Depăşit de situaţie, Iazov a pus în practică numai cea de-a doua cerere. În scurt timp, Boris Pugo s-a sinucis în apartamentul său din Moscova (după ce anterior îşi ucisese soţia şi, după unele surse, ar fi lăsat un bilet – negăsit vreodată – în care-l acuza pe Gorbaciov de „lipsă de cuvânt“);după anunţul acestei sinucideri, forţele de ordine au prins curaj şi, la ordinul lui Elţîn, au trecut la arestarea membrilor CSSE;toţi dintre ei care au fost găsiţi în următoarele ore nu au opus rezistenţă, dar este interesant de notat că unii dintre pucişti nu mai erau în Capitală, ci se deplasaseră spre Crimeea, într-o încercare zadarnică de a mai avea o discuţie cu Gorbaciov;aveau să ajungă la vila acestuia, dar nu au fost primiţi de locatar (!).

În după-amiaza aceleiaşi zile, o „misiune de recuperare“pleca, într-un avion special, de la Moscova spre Foros (Crimeea). Echipa era condusă de Alexandr Ruţkoi, vicepreşedinte al RSFS Ruse şi mâna dreaptă a lui Elţîn în ultimele două zile. Scopul:readucerea „acasă“a lui Mihail Gorbaciov din acel exil „sui generis“. Ceea ce s-a şi întâmplat, în faţa unei alte armate de fotoreporteri şi cameramani, puţin după ora 2 a nopţii de 21/22 august. Gorbaciov – îmbrăcat în haine deschise, de vară – a coborât palid dar zâmbitor scările avionului, urmat la câţiva paşi în spate de soţia sa şi de cei care-i conduseseră. Cu doar câteva minute mai înainte, în timp ce avionul se pregătea de aterizare, el i-ar fi spus lui Ruţkoi că „o cu totul altă ţară ne aşteaptă acolo jos“.

Dar nimănui – inclusiv lui Gorbaciov – nu-i era clar dacă această ţară nouă mai are într-adevăr nevoie de el.

 

NOTE

[1]     Pentru bibliografia subiectului, vezi A. Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea veche, Bucureşti, 2009

""