Autor 1016 vizualizări


Maradona primeşte mingea de la Hector Enrique în propria jumătate de teren. Este cu spatele la poartă, iar Peter Reid şi Peter Beardsley se află lângă el, talonându-l. Argentinianul se răsuceşte şi se întoarce cu faţa spre careul englezilor, avansând cu mingea la picior. Cursa către ceea ce avea să devină cel mai frumos gol din istoria Cupelor Mondiale începuse.



Era momentul la care Diego Maradona visase încă de când era copil şi bătea mingea pe maidanele din Villa Fiorito, o suburbie a capitalei Buenos Aires, acolo unde a crescut. „De fiecare dată când îl revăd, nu-mi vine să cred că am reuşit un asemenea gol. Sincer! Pare un gol care nu este posibil, un gol la care poţi visa, dar pe care nu-l reuşeşti niciodată”, recunoaşte Maradona în autobiografia sa. În acelaşi timp, era momentul unei revanşe pe care decarul argentinian o aştepta şi o pregătea de patru ani:„Pentru mine, Cupa Mondială din Mexic a început practic imediat după finalul celei din Spania, mă gândeam la revanşă încă din acele zile teribile”.

Lăsat în afara lotului pentru Cupa Mondială din 1978, pe care Argentina a câştigat-o pe teren propriu, Maradona a fost aşteptat cu un mare interes patru ani mai târziu. Toată lumea era curioasă să vadă dacă cel pe care mulţi îl considerau deja cel mai bun jucător al lumii poate conduce naţionala pumelor spre al doilea titlu consecutiv. Presiunea de pe umerii săi era uriaşă-Barcelona tocmai îl cumpărase înaintea turneului final pentru o sumă record la acea vreme, 7, 6 milioane de dolari-iar tânărul Diego, care nu împlinise încă 22 de ani, nu i-a făcut faţă. Deşi a marcat două goluri împotriva Ungariei, evoluţiile sale au fost neconvingătoare. Sentimentul de frustrare i-a fost accentuat şi de modul agresiv în care a fost marcat de adversari, duelul său direct cu italianul Claudio Gentile, din faza a doua a competiţiei, rămânând celebru. În aceste condiţii, Maradona a clacat în meciul cu Brazilia, în care a fost eliminat cu cinci minute înainte de final, pentru un fault dur asupra lui Batista. Argentina părăsea Cupa Mondială, iar cel care trebuia să fie marele său star ieşea pe uşa din dos a turneului.

În 1986, Maradona era un alt jucător. Mai matur, mai experimentat şi la o vârstă ideală pentru a-şi putea pune decisiv amprenta pe desfăşurarea turneului. Petrecuse doi ani la Barcelona, mai degrabă nereuşiţi, iar în 1984 se transferase la Napoli, unde a transformat o echipă ce reuşise cu greu să evite retrogradarea într-o candidată serioasă pentru titlu, capabilă să lupte de la egal la egal cu marile forţe din Serie A, cel mai puternic campionat al lumii la acel moment. În paralel, noul selecţioner al Argentinei, Carlos Bilardo, l-a responsabilizat mai mult, oferindu-i banderola de căpitan la o discuţie pe care au avut-o în 1983. Cu toate acestea, după Cupa Mondială din Spania, nu a mai jucat în naţională până în 1985, când a avut o contribuţie importantă la calificarea pentru al doilea Mondial desfăşurat în Mexic.