Autor 1817 vizualizări


Mult timp, fotbalul din Africa şi jucătorii africanii au fost priviţi cu superioritate de restul lumii. Nici măcar ascensiunea Continentului Negru, începută în anii '70 şi confirmată în 1986 de naţionala Marocului, care a reuşit să treacă de faza grupelor la Cupa Mondială, nu a schimbat această stare de lucruri. Pentru fani, jurnalişti şi chiar oameni din interiorul fenomenului, aroganţa şi stereotipurile erau ceva obişnuit.

La Cupa Mondială din 1990, în timpul sfertului de finală dintre Camerun şi Anglia, Ron Atkinson, fost manager la Manchester United şi Aston Villa, a spus despre Benjamin Massing, unul dintre fundaşii africani, că „nu are creier”. Afirmaţia făcută la microfonul ITV, pentru care comenta meciul, nu a fost una elegantă, dar lucrurile s-au agravat ulterior. Crezând că nu mai este în direct, Atkinson a continuat:„Voi intra în bucluc dacă mama sa urmăreşte meciul stând într-un copac”.

Sigur, nu trebuie să cădem în capcana de a generaliza. Dar, în urmă cu un sfert de secol, imaginea fotbalului african era în mare parte aceasta. O confirmă reacţia lui Francois Omam-Biyik, autorul unui gol istoric, cel al victoriei în faţa Argentinei, în meciul de deschidere al turneului final din Italia:„Nu ne place atunci când reporterii europeni ne întreabă dacă mâncăm maimuţe sau dacă avem un vraci în loc de doctor. Suntem fotbalişti adevăraţi şi am dovedit-o în această seară”.

Revolta lui Omam-Biyik a fost, într-un fel, revolta unui întreg continent. Şocul iniţial avut de toată lumea la vestea că Argentina, campioana mondială din 1986, a pierdut în faţa Camerunului s-a transformat într-o curiozitate firească, pentru ca apoi "Leii neîmblânziţi" să devină favoriţii multor neutri. În final, eliminarea lor dramatică din sferturile de finală a produs o uriaşă dezamăgire.

Însă, mai important, după Italia 1990, fotbalul african a devenit credibil. De atunci, nimeni nu şi-a mai putut permite să-l trateze cu aceeaşi superioritate.