Pericolul alunecării spre extremism este real. Cauze, consecințe și soluții după Brexit

În 1933 Adolf Hitler reușește să preia puterea în Germania și totodată să deschidă o ușă ce va îndrepta Europa spre tragedia celui de-al Doilea Război Mondial. Procesul însă a fost unul de durată și a fost influențat de o multitudine de factori. La alegerile legislative din 1928 NSDAP sau mult mai cunoscut Partidul Nazist a obținut o înfrângere zdrobitoare reușind să atingă un procentaj de doar 2, 6% mai exact 12 demnitari în Reichstag – Parlament.Toate se întâmplau pe fondul unei dezvoltări spectaculoase cu investiții străine prin care Germania reușise să depășească criza și să redevină o țară stabilă. La finele lui 1928 izbucnește însă marea criză mondială de supraproducție iar pentru nemți rezultatul este devastator. SUA retrage capitalul iar Germania, o țară industralizată se confruntă cu o creștere bruscă a șomajului care trage după ea o decădere economică și socială puternică. În 1933 la alegerile legislative NSDAP obține nu mai puțin de 43, 9% adică 288 de locuri în Reichstag.

Întorcându-ne cu peste două decenii în istorie,   mai spre Est în Rusia, Țarul Nicolae al II-lea se confruntă cu o revoluție în urma catastrofalei înfrângeri a Rusiei în războiul cu Japonia din 1905. În cele din urmă Țarul va reuși să învingă revoluția dar ea va fi matricea revoluției din februarie 1917, o revoluție spontană, cauzată de o puternică criză, lipsuri și disperare socială. Revoluția din Octombrie 1917, o lovitură de stat a bolșevicilor conduși de Vladimir Lenin, va arunca Rusia într-un război civil. Reprezintă totodată un certificat de naștere a odioaselor regimuri comuniste care s-au instalat în Europa de Est și Centrală la mijlocul secolului XX.  

Perioadele de mari crize împing spre extreme, fie ele de dreapta sau de stânga și pregătesc terenul demagogiei și populismului care au ca rezultat final autoritarismul.

Însă ce legătură au toate aceste evenimente cu votul Marii Britanii din 23 iunie de a părăsi Uniunea Europeană?

Aparent niciuna. Însă la fel ca și în cazul celor două evenimente, victoria a fost garantată prin populism, demagogie, discurs xenofob fără nicio bază reală economică sau socială. Bineînțeles, asta nu înseamnă că Marea Britanie se îndreaptă spre o experiență totalitară. Nicidecum. Dar din punct de vedere ideologic votul din 23 iunie și ieșirea Marii Britanii din UE este o înfrângere catastrofală a democrației în fața extremismului.  Iar ea vine tocmai pe tărâmul unde s-a consolidat parlamentarismul modern și unde John Locke, părintele liberalismului promova toleranța politică.

Brexit este catastrofal și pentru că într-o Uniune Europeană lovită de puternice crize în ultimii ani poate crea un periculos precedent pe fondul în care partidele extremiste au crescut periculos de mult în ultimul timp. La nici 24 de ore de la Brexit, în Franța și Olanda liderii de extremă dreapta,  Jean-Marie le Pen și Geert Wilders au cerut deja referendumuri pentru apartentența la UE.

Victoria extremiștilor englezi de la UKIP a impulsionat celelalte formațiuni extremiste de pe continent precum, Jobbik – Ungaria, Zorii Aurii – Grecia, NPD – Germania, Ataka – Bulgaria, etc împinse oricum puternic de la spate de Kremlin.

Votul britanicilor, ținând cont de conservatorismul, educația politică și teama de schimbare a acestora este unul surpinzător. Dar din punct de vedere politic el poate fi catalogat previzibil având în vedere haosul care domnește în Partidul Conservator aflat la guvernare și condus (încă) de David Cameron. Brexit a fost girat și susținut nu doar de UKIP cât și de mulți membrii ai Partidului Conservator. De altfel, David Cameron a fost reales și a beneficiat de sprijin politic în 2013 în urma promisiunii că în 2016 va organiza un referendum privind apartenența țării sale la UE. Mai mult, cinci miniștrii din cabinetul său au votat pro-Brexit.

Prin acest compromis inconștient, David Cameron a jucat la ruletă nu doar stabilitatea – și așa tot mai șubredă a Uniunii Europene – dar și soarta însăși Marii Britanii și asta pentru că Scoția unde s-a votat pro apartenenței europene, ia tot mai serios în calcul un nou referendum prin care să își proclame independența. La prima vedere pare singura soluție pentru a rămâne în continuare în UE. Iar ca într-un efect de domino,  tot mai multe voci vorbesc despre retragerea Irlandei de Nord din Marea Britanie în detrimentul unei unificări cu Irlanda.

Inconștiența și riscul lui Cameron au fost cu atât mai mari cu cât nici măcar nu a fost un referendum organizat la presiunea străzii. Nu au fost voci, demonstrații și mișcări  în Marea Britanie din rândul populației care să justifice o asemenea decizie.

Așadar, numele lui David Cameron riscă să rămână pentru posteritate și în filele de istorie sub zâmbetul perfid al Moscovei lui Vladimir Putin ca și groparulMarii Britanii. Prim Ministru care a scos din Uniunea Europeană o națiune născută să conducă și care a luat cu ea un pilon principal de susținere a construcției europene.

Economic, vor exista pierderi cu siguranță. De ambele părți. Izolarea Marii Britanii de continent va aduce cu sine și pierderi mari în insulă. Europa va fi de asemenea afectată întrucât Marea Britanie contribuie cu aproape 17 miliarde de euro și atrage fonduri europene de peste 7 miliarde de euro. Implicit celelalte state UE, vor primi mai puțini bani.  Însă în mod cert acest impact nu va afecta puternic poporul britanic. Cel puțin nu pe termen scurt.

Dar poate acesta în puternicul său orgoliu va realiza că a căzut lamentabil în capcana discursului anti-imigraționist și xenofob. Va realiza că nu românii sau polonezii sunt vinovați pentru rata șomajului și pentru faptul că englezii nu au locuri de muncă  – principala temă de campanie – a liderului extremist UKIP, Nigel Farage ele fiind ocupate de cetățeni străini în viziunea limitată a acestuia. S-a purtat o amplă campanie denigratoare cu precădere împotriva est-europenilor. Dimpotrivă, în Marea Britanie lucrează 180, 000 de români în forme legale și care implicit își plătesc taxele către stat. Mai mult, doar aproximativ 3400 de români beneficiază de ajutoare sociale. Iar locurile acestora de muncă sunt într-o covârșitoare majoritate în domenii refuzate categoric de britanici.

Ar fi însă o dovadă de iprocrizie dacă ne-am minți și am da vina doar pe extremis, demagogie și populism pentru Brexit. O vină pentru dezastrul din 23 iunie o poartă chiar Uniunea Europeană din cauza excesului birocratic care a dus nu de puține ori la abuzuri. Controlul tot mai mare pe care UE l-a exercitat (și continuă să o facă) asupra guvernelor statelor membre a dat naștere ideii de vasalitate în fața numeroaselor instituții europene. Lipsa unor poziții comune a marilor lideri a dus spre eșecul de a gestiona crize puternice, precum cea din Grecia sau criza imigranților din Siria. Ele sunt de asemenea germeni ai Brexitului care trădează un leadership european puternic.

Europa nu e perfectă și trebuie să o recunoaștem.

Paradoxal totuși, Brexit, acest eșec usturător al Europei poate însemna chiar salvarea UE. El trebuie înțeles de liderii europeni ca o palmă primită de UE ce impune un sistem de reforme urgent și extrem de clar care să schimbe atât organizarea cât și politica uniunii. Este nevoie de o poziție mult mai fermă și o cu totul altă abordare în gestionarea marilor crize pentru ca UE să-și recâștige stabilitatea și pentru a evita dezastrul. Desigur, nu este ușor. Inteligența de care elementul politic va da dovadă va juca un rol determinant în soarta Uniunii Europene.

Nu trebuie să ne isterizăm după votul Marii Britanii dar toate aceste reforme nu mai reprezintă acum doar o opțiune, ele devin indispensabile. Alternativa așa cum am arătat este una sumbră. Extremism, xenofobie, rasism.  O cutie a Pandorei pe care am mai deschis-o în Istorieiar prețul plătit a fost catastrofal. Avem șansa să învățăm din greșelile secolului XX iar repetarea lor azi ar avea consecințe apocaliptice. La propriu.