Autor 48598 vizualizări


Patriarhul ortodox rus Kirill a declarat că se simte ofensat de ceea ce el a catalogat drept tentative ale guvernului bulgar de a dilua rolul țării lui în războiul ruso-turc din 1877-1878, care a deschis calea eliberării Bulgariei după cinci secole de cârmuire otomană. Kirill a fost deranjat de faptul că premierul bulgar Boiko Borisov le-a mulțumit șl altor țări din regiune pentru ajutorul dat Bulgariei în războiul cu Imperiul Otoman.

Bulgaria a aniversat sâmbătă 140 de ani de la semnarea Tratatului de la San Stefano, care a pus capăt războiului și a proclamat independența Bulgariei, ocazie cu care Kirill și patriarhul ortodox bulgar Neofit au ținut o slujbă de comemorare. „Am fost foarte lezat de faptul că, potrivit retoricii oficiale a reprezentanților statului [bulgar], Polonia, Lituania si Finlanda au jucat aproape același rol cu Rusia", a declarat Kirill, citat de New York Times și preluat de Rador.

Premierul bulgar, Boiko Borisov, le-a scris omologilor săi din Polonia, România, Muntenegru, Moldova și Ucraina, mulțumindu-le pentru participarea unor oameni din aceste țări la război. Borisov și-a exprimat o gratitudine similară și în cadrul unor convorbiri telefonice cu președinții Finlandei și Serbiei. 

Emoţiile cuceririi independenţei – şi începuturile antipatiei faţă de vecinul de la Răsărit

Anul 1877 dar și următorul au fost pentru români doi ani de grație. Nu numai că și-au cucerit independența, dar au aflat și au înțeles adevăruri esențiale despre ei și despre cei din jurul lor. Bătându-i pe turci la Plevna, Vidin, Smârdan, românii obțineau prima victorie asupra turcilor după sute de ani. Pe de altă parte, românii au descoperit în marele aliat vecin creștin și ortodox un pericol lacom și fără scrupul.

de Călin Hentea

Faptele: entuziasmul sincer și total al românilor din momentul proclamării independenței – intenționat ales pentru ziua de 10 mai 1877, pentru a coincide, simbolic, cu urcarea pe tron a Domnitorului Carol – a fost egalat în intensitate doar de serbările și parada victoriei din 20 octombrie 1878. Atunci, primarul Bucureștilor, C.A. Rosetti, a decis rebotezarea unor artere principale (foste poduri) ale Capitalei, existente și astăzi:Calea Victoriei, Calea Griviței, Calea Rahovei, Calea Dorobanților.  


FOTO: Ţarul Alexandru al II-lea (în centru) și domnitorul Carol I (în stânga), pe câmpul de luptă în timpul războiului ruso-turc din 1877-1878

Se întâmplase, într-adevăr, un autentic moment inaugural al statului român modern. Atunci, ca și acum, românii aveau tot dreptul să se mândrească cu victoria lor, cucerită cinstit, cu arma în mână pe câmpul de bătaie. Victoriile lui Ștefan cel Mare sau ale lui Mihai Viteazul asupra Porții Otomane treceau astfel din legendă în realitate. Tot atunci, având comanda supremă a trupelor româno-ruse care asediaseră și cuceriseră Plevna, Domnitorul Carol își cucerise legitimitatea monarhică în ochii românilor. Legitimitate pe care, până în 1947, nu s-a gândit nimeni să i-o conteste sau să i-o ignore.  

Entuziasmul de atunci al românilor poate fi ușor reconstituit fie doar citind poeziile, cu aură de reportaj literar în versuri, ale lui Vasile Alecsandri, din volumul „Ostașii noștri”, apărut aproape simultan cu evenimentele:„Peneș Curcanul”, „Sergentul”, „Căpitanul Romano”, „Hora de la Plevna”, „Eroii de la Plevna”... Sunt versuri atât de simple și directe, care redau emoțiile autentice și intense ale acelor vremuri, sentimente împărtășite, fără rețineri, de toți românii. Fostul revoluționar pașoptist și unionist Vasile Alecsandri nu a fost însă pe fronturile din Bulgaria;era în țară, la moșia de la Mircești, când a scris, în august 1877, „Peneș Curcanul”, poemul ce a avut un destin asemănător în România cu cel semnat de britanicul Alfred, lord Tennyson, „Șarja Brigăzii de Cavalerie Ușoară”, despre momentul eroic al bătăliei de la Balaclava, din Crimeea, în 1854. Ambele poezii au devenit o lectură de referință recomandată în școlile generale și liceele din Anglia și România. 

La fel de autentice privind atmosfera epocii sunt si tablourile – devenite și ele clasice – ale lui Nicolae Grigorescu, Sava Henția, Carol Popp de Szathmari, George Demetrescu Mirea, Oscar Odedeanu. Acești pictori, cu sprijinul Ministerului de Războiu, au fost pe front, au văzut cu ochii lor și făcut schițe ale dorobanților, ale asalturilor acestora, ale domnitorului și statului său major, realizând practic prima mărturie iconografică directă asupra unui război purtat de români.  

Desigur, Casa Regală nu avea cum să minimalizeze momentul astral al cuceririi independenței de stat, și nici rolul determinant al Domnitorului Carol. Istoria oficială (manuale cursuri monografii, articole), discursurile aniversare, iconografia de epocă, film („Independența României”, 1912), toate acestea au făcut o constantă și adesea emfatică trimitere la imaginea lui Carol I în uniformă, în fruntea trupelor române sau a ofițerilor săi, pe front, în bătaia tunurilor turcești („Asta-i muzica ce-mi place !”). Carol, un prinț german, se putea astfel situa în galeria marilor voievozi români Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul.  

Mistificarea comunistă – sau cum să-l ştergi pe Carol I din istorie 

Cu atât mai greu, dar nu imposibil, le-a fost comuniștilor să steargă această imagine din mentalul colectiv românesc, păstrând (doar) importanța momentului istoric. Operațiunea propagandistică a fost amplă – a atins toate canalele de comunicare și reprezentare – și de lungă durată, practic pe toată durata regimului comunist.  

Mistificarea comunistă a cuceririi independenței s-a desfășurat pe mai multe direcții, dintre care doar una a fost permanentă:cea a ștergerii, a ignorării complete a prezenței și rolului lui Carol I, care a dispărut brusc din manuale, volume de istorie, reprezentări plastice, articole. Așa încât, treptat-treptat, românii, mai ales cei crescuți și formați în anii de democrație populară, au început să uite ceea ce învățaseră și știau foarte bine bunicii și părinții lor. Abia în filmul aniversar al centenarului Independenței, „Pentru Patrie”, regizat de Sergiu Nicolaescu, în 1977, a apărut pe marele ecran, într-un rol secundar bine calibrat pentru a trece de cenzură, și Domnitorul Carol I, interpretat chiar de orgoliosul Nicolaescu, rolul principal revenindu-i personajului colectiv interpretat de o pleiadă de îndrăgiți actor.  

De fapt, după 1960, majoritatea românilor era satisfăcută că măcar încetase obsedanta și apăsătoarea îndoctrinare privind benefica influență rusească şi contribuţie în toate domeniile (inclusiv în istorie), pe care fuseseră nevoiți să o suporte în anii ’50. În locul detestabilului rege a fost instaurat „personajul colectiv”, mult mai convenabil ideologic. Acesta era fie „Peneș Curcanul”, fie „Dorobanțul”, fie „Sergentul”, personaje anonim-simbolice, cu o biografie poetică bine conturată și în acord cu noile cerințe ale dosarului de cadre. Rafinatul și sensibilul boier moldovean Vasile Alecsandri nu-și putea imagina o asemenea brutală și abuzivă confiscare a sincerelor sale trăiri patriotice. Mesajul de bază al propagandei comuniste era aceea că independența, la fel ca și toate celelalte impliniri istorice, fusese realizată în principal de popor, cu un preț ridicat de sudoare și sânge – fapt în mare parte foarte adevărat, fiind minimalizate sau chiar ocultate contribuțiile, adesea decisive, ale liderilor, ale elitelor țării, care aparțineau reprobabilei defuncte clase burghezo-moșierești. 

Relațiile româno-ruse în 1878, la marginea unui conflict militar 

În primăvara lui 1877, rușii aveau încă de partea lor toate argumentele pentru a fi simpatizați de români:Imperiul țarist era marea putere vecină, creștină și ortodoxă, capabilă să se opună păgânului Imperiu otoman, care asuprea de secole țărișoarele românești. Faptul că la 1848 revoluționarii români arseseră Regulamentele organice impuse de ruși la 1830, împreună cu vetusta Arhondrologie, ambele documente fiind considerate de generația pașoptistă drept retrograde, de natură a împiedica progresul țării spre modernitate, putea fi trecut cu vederea în fața unor interese naționale supreme, precum independența țării.  

Putea fi însă mai greu trecută cu vederea anexarea Basarabiei în 1812, tot în urma unui război ruso-turc, teritoriu românesc tocmai transformat, în 1873, în gubernie. Capitalul de simpatie rusesc, deja fisurat, a început să se destrame în ochii românilor mai întâi datorită aroganței și disprețului imperial pentru țările mici. Mai întâi, trupele rusești au trecut Prutul în drum spre Bulgaria înainte de aprobarea în Parlamentul de la București a Convenției pe care tocmai o semnaseră la Livadia, pe motiv că România nu era încă independentă.  

Mai mult decât atât, comandantul corpului expediționar rus, Marele Duce Nicolae, ignorând autoritățile statului român, a adresat o proclamație „locuitorilor României”, după ce Rusia refuzase categoric orice cooperare militară româno-rusă.  

Același Mare Duce Nicolae, copleșit de rezistența îndârjită la Plevna a lui Osman Pașa (care a salvat astfel Strâmtorile de invazia rusească), a fost nevoit să ceară, telegrafic, ajutorul militar de urgență al României și să accepte încredințarea Prințului Carol a comenzii supreme a trupelor din fața Plevnei. Ceea ce a urmat a însemnat pagini de glorie reală a armatei române, cunoscute și recunoscute de atunci încoace. 

Cea ce nu s-a lăsat a fi cunoscut prea tare (din motive politico-diplomatice) sau deloc (din cauze ideologice și de subordonare față de puternicul vecin sovietic) a fost evoluția conflictuală a relațiilor româno-ruse în 1878. Neacceptată la tratativele de pace de la San Stefano, România s-a trezit prăduită de fostul aliat rus prin luarea județelor sud-basarabene (care îi fuseseră retrocedate Moldovei în 1856 și care asigurau strategicul acces al Rusiei la gurile Dunării) și recompensată, pentru sângele vărsat, cu Dobrogea și accesul la Marea Neagră, teritoriu ce aparținuse Imperiului Otoman. Indignarea, frustrarea și protestele românilor au dus la o situație extrem de tensionată, într-atât de încordată încât țarul Alexandru al II-lea a amenințat cu dezarmarea armatei române. Carol a răspuns prin vorbe memorabile:„Armata care s-a luptat la Plevna sub ochii împăratului și ai Alteței Sale Imperiale va putea fi zdrobită, dar nu va reuși nimeni să o dezarmeze”. Între timp, armata română ocupase poziții de apărare pe linia Calafat-Craiova-Slatina-Pitești-Târgoviște, iar trupele ruse au fost concentrate în apropierea Bucureștiului. În perspectiva ocupării Capitalei, fusese deja pregătită proclamația către populație privind introducerea stării de asediu. 

Până la urmă, marile puteri au convocat, în iunie-iulie 1878, Congresul de pace de la Berlin, în urma căruia României i s-a recunoscut independența și unirea cu Dobrogea, dar Rusia tot a obținut ceea ce urmărise:anexarea județelor Cahul, Bolgrad și Ismail, de la Gurile Dunării. Dar nu numai atât:rușii s-au ales atunci, în 1878, și cu antipatia românilor, antipatie întărită ulterior prin comportamentul ambiguu din vara lui 1916 și prin dezertarea în masă a trupelor rusești (din nou aliate) în lunile din vara lui 1917, cruciale pentru România. Toate acestea s-au întâmplat înainte de venirea bolșevicilor la putere, înainte de confiscarea tezaurului și mult înainte de ultimatumurile din 1940, de samavolniciile Armatei Roșii în 1944 și de teroarea stalinistă postbelică.