Ministrul spaniol de Externe: UE, între Iran și SUA - de la confruntare la acord
Ministrul Afacerilor Externe spaniol, Josep Borrell, nominalizat să devină Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă în viitoarea Comisie Europeană, explică, într-un editorial oferit historia.ro, poziția fragilă a Uniunii între interesele SUA și cele ale Iranului în privința Dosarului nuclear al Teheranului și cum văd europenii depășirea acestei crize.
Redăm, în continuare, opinia integrală a viitorului șef al diplomației europene:
"Periculoasa confruntare dintre Statele Unite și Iran a provocat o întreagă serie de incidente pe mare, de la Gibraltar la strâmtoarea Ormuz, artera centrală a economiei mondiale, pe unde trece 20% din consumul de petrol. Această situație constituie o amenințare uriașă la adresa păcii și securității internaționale, îndeosebi pentru noi, europenii.
Putem să avem încredere că, deși se aud tobe de război, nimeni nu ar trebui să-și dorească așa ceva. Totuși, au fost războaie pe care nu și le-a dorit nimeni și care au avut consecințe devastatoare, precum Primul Război Mondial. De aceea, cu toții trebuie să ne conjugăm eforturile, pentru a evita o confruntare periculoasă și pentru a pune bazele unui nou dialog care să reînnoiască acordul nuclear din 2015, așa cum tocmai i-a reamintit Washingtonului ministrul francez de externe.
La acel acord cu numele criptic de “Plan Comun și Cuprinzător de Acțiune” s-a ajuns în urma unei negocieri foarte îndelungate, cu mai multe suișuri și coborâșuri, inițiată de Javier Solana în 2007. Acordul cu Republica Islamică a fost semnat de Înalta Reprezentantă în numele UE, de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și de Germania. Nu era un tratat internațional, fiindcă președintele Barack Obama nu-și putea asuma angajamentul ca acesta să fie ratificat de Congres. Și, chiar dacă a fost prezentat ca un acord informal, ca un plan de acțiune, potențialul său politic era uriaș. Poate că, în parte, problema pe care o avem acum pornește tocmai de la așteptările mari pe care le-a generat.
Acordul era pur tranzacțional și se referea exclusiv la programul nuclear iranian. Obiectivul esențial era de a asigura faptul că Iranul nu poate fabrica o bombă atomică. În schimb, erau retrase sancțiunile economice. Multe alte chestiuni nu au fost incluse. Însă, chiar și așa, s-a crezut că Iranul urma să aibă o deschidere mai mare spre exterior, iar forțele moderate aveau să capete mai multă greutate, permițând reintegrarea acestei uriașe și vechi țări în comunitatea internațională. Nu a fost, însă, așa. Iranul a devenit un actor regional mai agresiv, mai ales în Siria. Chiar dacă s-a aliat în mod circumstanțial cu Statele Unite și cu Occidentul pentru a dezintegra Statul Islamic (ISIS, așa cum este acronimul său în engleză) în Irak, și-a menținut retorica inacceptabilă antiisraeliană și rivalitatea cu Arabia Saudită și monarhiile din Golf.
Cu Trump la Casa Albă, SUA s-au retras formal din acord în mai 2018. O decizie anticipată de la promisiunea electorală de a combate worst deal ever, care s-a materializat printr-o retragere abruptă dintr-un acord aprobat în unanimitate de Consiliul de Securitate. Washingtonul a introdus sancțiunile suspendate prin semnarea acordului nuclear, precum și altele noi, menite să configureze așa-numita politică de “presiune maximă” împotriva Iranului, la care acesta răspunde cu una de “rezistență maximă”.
Caracterul extrateritorial al sancțiunilor și poziția centrală a SUA în cadrul sistemului financiar internațional au făcut ca firmele din întreaga lume, îndeosebi cele occidentale, să se grăbească să-și abandoneze afacerile, proiectele sau investițiile din Republica Islamică. Quid pro quo-ul acordului nuclear se făcea bucăți, economia iraniană fiind puternic afectată, iar exporturile de petrol reduse de la 2,6 la 0,4 milioane de barili pe zi. Și au început să se înregistreze incidente periculoase.
Programul nuclear iranian datează din epoca Șahului, dar conținea prea multe elemente de îndoială, pentru a nu suscita neîncrederea profundă a comunității internaționale. Acordul a făcut ca Iranul să fie examinat intens, permanent, în timp real, de către Organizația Internațională pentru Energie Atomică de la Viena. Nicio țară nu a fost vreodată supusă unui asemenea regim de inspectare. Și când acest regim se va încheia, Iranul este obligat să semneze și să aplice Protocolul Suplimentar al Tratatului de Neproliferare, care menține un nivel de exigență extrem de ridicat în ceea ce privește supravegherea. Așadar, acordul garantează că programul nuclear iranian nu va putea avea niciodată scopuri militare.
Această garanție generează încredere, în regiune și în întreaga lume. Doar o politică mioapă de “izolare totală” poate nega acest lucru. Iar această politică subminează și un alt element cheie pentru pacea și securitatea internaționale: contribuția sa la regimul zdruncinat de neproliferare nucleară. Acordul avea marele merit de a fi soluționat un risc evident de proliferare, programul iranian, urmând reguli multilaterale, sub observația supraveghetorului global în domeniu și cu angajamentul asumat de a se ghida în viitor după instrumente de control mai exigente. Într-o lume în care acordurile de neproliferare pică și sunt atacate organizațiile menite să vegheze asupra angajamentelor multilaterale, trebuie menținut acest bun de mare valoare.
Asta au încercat să facă Uniunea Europeană și, în mod activ, unele din statele sale membre precum Germania și Franța, convinse de faptul că menținerea acordului este benefică pentru stabilitatea regională și pentru regimul de neproliferare, dar și pentru a putea angaja Iranul într-o negociere legată de două elemente ce generează instabilitate și neîncredere: acțiunile sale regionale și unele aspecte ale programului său balistic. Pornind de la această convingere, s-a acționat în favoarea menținerii contraprestațiilor economice și comerciale prevăzute de acordul nuclear. Este evident că, având în vedere actuala politică a Statelor Unite, nu vor putea fi atinse cifrele de schimburi ce s-ar putea înregistra între un mare exportator de țiței și piețele deschise europene. Angajamentul politic european trebuie să se reflecte, însă, în angajamentul iranian de a-și menține active angajamentele nucleare.
Din luna mai, Teheranul a renunțat la politica de “răbdare strategică” și a reacționat cu cea de tip “mai puțin pentru mai puțin”, adică în funcție de care vor fi contraprestațiile economice, își va reduce treptat îndeplinirea unora din punctele incluse în acord, precum gradul de îmbogățire a uraniului sau volumul de depozitare a apei grele. Deși îndeplinirea acestor obligații a fost îngreunată și de unele sancțiuni ale Washingtonului, deocamdată obligațiile nu s-au respectat doar în mod marginal.
Provocarea pe care o presupune această situație pentru UE este de a nu se vedea prinsă între “presiunea maximă” a SUA și “rezistența maximă” a Iranului. UE poate sfârși prin a fi prizoniera unei dinamici conflictuale (precum cea dintre China și SUA) care nu servește intereselor sale și nu asigură îndeplinirea obiectivelor noastre principale: un Iran fără acces la arma nucleară și capacitatea de negociere necesară pentru a soluționa numeroasele și extrem de complexele probleme regionale, care ne afectează atât de mult. Este suficient să ne amintim de criza existențială pe care a cauzat-o fluxul de refugiați din conflictul sirian din 2015.
În acest sens, pot fi concepute patru direcții de acțiune. În primul rând, atenuarea focarelor de tensiune și a eventualității unui război pe care nimeni nu spune că și-l dorește și care ar avea consecințe devastatoare asupra securității noastre. În al doilea rând, Iranul să se mențină în termenii acordului, în totalitate și în mod verificabil, sub supravegherea agenției de la Viena. În al treilea rând, continuarea acțiunilor menite să faciliteze comerțul legitim. Capacitatea UE de a-și apăra interesele mai presus de ceea ce este impus din exterior, inclusiv de către prietenii și aliații săi, reprezintă unul din principalele sale obiective. Și, în cele din urmă, angajarea Teheranului într-un dialog deschis despre acțiunile sale regionale, cu consecințe la fața locului.
Ar fi o modalitate de a contribui la promovarea păcii și stabilității regionale, a apropierii multilaterale ca metodă de lucru, precum și de a ne susține valorile și interesele punând capacitatea uriașă de influență a unei Europe unite în slujba securității și bunăstării cetățenilor săi."
Josep Borrell este ministrul Afacerilor Externe în exercițiu al Spaniei și nominalizat să devină Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă în viitoarea Comisie Europeană
