Autor 1746 vizualizări


Prin tratatele semnate în cadrul Conferinţei de Pace de la Versailles (1919-1920), România a reuşit să obţină recunoaşterea internaţională a Marii Uniri. Mulţi contemporani ai acelor vremuri au crezut că România Mare va dăinui mereu. Din nefericire, se înşelau amarnic.

Liderii României de atunci aveau să lege integritatea noilor graniţe de menţinerea şi respectarea noii ordini internaţionale post-Versailles. Pentru a se apăra de statele revizioniste de care era înconjurată, România şi-a creat un sistem de alianţe care să contrabalanseze ameninţările din partea Ungariei, Bulgariei şi URSS-ului. Mica Antantă, Înţelegerea Balcanică, parteneriatul strategic cu Polonia şi colaborarea cu Franţa, cea mai puternică forţă militară occidentală de pe continent, trebuiau să întărească securitatea României. Sprijinul Ligii Naţiunilor completa corolarul de acţiuni pentru supravieţuirea României Mari. Câteodată, însă, istoria se schimbă într-un ritm alert, iar cei care nu se pot adapta ajung victimele ei.


Apariţia fascismului şi apoi a nazismului aveau să încurajeze revizionismul în Europa. Invazia italiană din Abisinia, din 1935, şi ocuparea Renaniei, din 1936, arătau lipsa de putere a Ligii Naţiunilor. Mai mult, ocuparea Renaniei de către Germania devoala slăbiciunea Franţei. România avea însă şi o problemă cu URSS, care refuza recunoaşterea unirii Basarabiei. Eforturile lui Titulescu în această privinţă nu aveau să se concretizeze într- o recunoaştere de iure a suveranităţii României asupra Basarabiei de către URSS. Dar ceea ce avea să prefigureze dezastrul pentru România urma să fie Acordul de la München, prin care Cehoslovacia era lăsată la cheremul lui Hitler. România îşi vedea alianţele destrămându-se, iar contractele pentru armament cu Skoda aruncate în aer. În noiembrie 1938, Carol al II- lea face o vizită disperată în Marea Britanie, propunându-le britanicilor să ajute România cu credite şi cu investiţii pentru a încerca să diminueze din presiunea Germaniei asupra României. Este refuzat. La întoarcere, îl vizitează pe Hitler şi îl asigură că relaţiile economice româno-germane vor fi bune. Îngrijorarea lui Carol al II-lea în privinţa pretenţiilor Ungariei asupra Transilvaniei nu găseşte în vocea lui Hitler niciun ecou. Dictatorul german adopta o poziţie ambiguă pentru a putea să controleze atât Ungaria, cât şi România. Furtuna se apropia rapid şi de România. În decembrie 1938, Grigore Gafencu este numit la conducerea Ministerului Afacerilor Externe şi încearcă o ultimă strategie de a obţine garanţii din partea Germaniei cu privire la integritatea teritorială a României, în schimbul unor concesii economice. Pentru a ridica miza, Gafencu le sugerează germanilor că aveau în Marea Britanie un competitor serios. La 17 martie 1939 explodează bomba. Ambasadorul român la Londra, Viorel Tilea, informează guvernul britanic că României i s-a cerut de către Germania monopolul asupra exporturilor româneşti în schimbul garantării graniţelor ţării. Temându-se că Germania putea să acapareze petrolul din România, Franţa şi Marea Britanie oferă garanţii Bucureştiului – o mişcare politică mai mult decât practică. Strategia lui Gafencu de a oscila între Germania şi URSS avea să fie aruncată în aer de semnarea acordului Ribbentrop- Molotov. Din acest moment, zilele României Mari începeau să fie numărate. Însă dezmembrarea României Mari îşi are şi multiple cauze şi slăbiciuni interne.

Discutăm despre toate acestea la „Dezbaterile Historia”, începând cu ora 12.00, la Adevărul Live, cu Manuel Stănescu, istoric, şi Ciprian Plăiaşu, editor coordonator Historia.ro, într-o ediţie specială a dezbaterilor „Historia” moderată de Ciprian Stoleru.

""