Autor 5039 vizualizări


În memoria colectivă, Conferinţa de Pace de la Paris de la sfârșitul Primului Război Mondial este în primul rând cunoscută prin semnarea tratatului cu Germania de la Versailles, din iunie 1919, dar lucrările delegaţilor prezenți în capitala franceză au însemnat mult mai mult. Și celelalte state învinse, Bulgaria, Austria, Ungaria, Imperiul Otoman trebuiau să își semneze propriile tratate.

Pe de altă parte, Tratatul de alianţă dintre România și Antanta, semnat la 4/17 august 1916, prevedea „recunoaşterea de către Antanta a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de românii din Transilvania, Crişana, Maramureş, Bucovina și Banat, precum și de a fi tratată similar în cadrul conferinţelor de pace ca și ceilalţi aliaţi”. La toate aceste doleanțe, România mai adaugă cererea de recunoștere internațională a unirii Basarabiei cu Patria-mamă.

Intransigenţa cu care Brătianu a urmărit aceste scopuri avea să îl aducă destul de curând în conflict cu reprezentanţii Marilor Puteri și, în special, cu Clemenceau. Prima confruntare dură a fost pentru Banat. La 31 ianuarie 1919, Brătianu a explicat la Paris, în fața reprezentanţilor Marilor Puteri, de ce România trebuia să obțină tot Banatul. Au rmat confruntările diplomatice pentru Transilvania, Bucovina și Basarabia.

Cine s-a opus Marii Uniri la Conferința de Pace de la Paris? Care a fost strategia României? La aceste întrebări, dar şi la multe altele, a răspuns istoricul Manuel Stănescu, într-o ediţie specială a dezbaterilor „Historia” moderată de Ciprian Stoleru şi transmisă de adevarul.ro, începând cu ora 12.00.