Autor 7280 vizualizări


În urma dosarului realizat de Revista Historia în luna August:Puciul care a lichidat URSS, fostul presedinte al României, Ion Iliescu ne-a trimis un drept la replică cu privire la evenimentele petrecute atunci, lămurind şi motivul pentru care a semnat Tratatul cu URSS din aprilie 1991.

Domnule Ioniţă,

Vă scriu în legătură cu opiniile exprimate de dumneavoastră în revista „Historia”, numărul din august a.c. dedicat puciului de la Moscova, de acum două decenii, care a dus la destrămarea URSS.

În editorialul pe care îl semnaţi spuneţi:„Ion Iliescu poate găsi explicaţii pentru multe dintre deciziile sale controversate din timpul Revoluţiei sau de la începutul anilor ’90. Dar semnarea tratatului cu URSS, în aprilie 1991, rămâne un gest politic de neexplicat.

Într-un moment în care Polonia, Cehoslovacia, Ungaria scăpau de trupele sovietice de pe teritoriul lor, când Germania se reunea, iar Pactul de la Varşovia îşi dădea duhul, Ion Iliescu găsea de cuviinţă să semneze cu URSS un tratat prin care vecinul de la Răsărit urma să decidă asupra alianţelor României.

Şi-a plătit atunci Iliescu o datorie către Gorbaciov? Se poate spune. Cert este că momentul istoric anula chiar şi o posibilă astfel de „datorie“. La momentul semnării tratatului, 5 aprilie 1991, la Moscova era evident că URSS îşi trăia ultimele clipe. Patria poporului sovietic, mama comunismului,  era supusă unor tensiuni interne de o asemenea intensitate, încât se punea problema nu dacă va crăpa coşmelia, ci cât de repede se va întâmpla acest lucru.”(click aici pentru a citi articolul Redactorului Sef Ion Ioniţă)

De la bun început precizez că nu am avut şi nu am nicio obligaţie faţă de preşedintele Gorbaciov! Trebuie să vă dezamăgesc, atât pe dumneavoastră, cât şi pe cei care au compus şi susţinut tot felul de scenarii pe această temă:nu l-am cunoscut pe Mihail Gorbaciov înainte de 1989. Ne-am întâlnit prima oară la Moscova, în iunie 1990, cu ocazia ultimei reuniuni a Consiliului Consultativ al Tratatului de la Varşovia, unde erau prezenţi şefii de stat sau de guvern din ţările membre. Iar în al doilea rând Revoluţia Română nu a fost o lovitură de stat montată de KGB, CIA, Mossad sau alte asemenea structuri. Nu le datorez nimic nici preşedintelui Gorbaciov, nici fostei URSS. Insinuările dumneavoastră sunt gratuite şi fără temei.

Îmi pare rău să constat că şi dumneavoastră citiţi şi prezentaţi de o manieră total deformată Tratatul cu URSS, semnat la Moscova, în aprilie 1991. Ideea de fond a Tratatului era dezideologizarea relaţiilor cu URSS, ideologizare care stătea la baza vechiului Tratat. Noul Tratat avea la bază principiile dreptului internaţional, reflectând noile realităţi de pe continent, după încetarea Războiului Rece. Aceste principii se regăsesc în toate Tratatele semnate de România, după 1989, atât cu vecinii, cât şi cu ţările din Occident.

Noul Tratat consfinţea, de asemenea, libertatea stabilirii de relaţii directe cu republicile unionale, componente ale URSS, conform cu noile principii din politica URSS, lucru care ne interesa în mod special, având în vedere dorinţa noastră de a avea astfel de relaţii cu Republica Moldova, fără a mai trece pe la Moscova.

Faptul că eu am semnat Tratatul decurgea din atribuţiile mele în acel moment. Decizia a fost una colectivă, care a implicat Guvernul, Ministerul de Externe, alte instituţii ale statului, inclusiv Parlamentul.

În al treilea rând este falsă afirmaţia dumneavoastră că Tratatul oferea drept de veto URSS în ceea ce priveşte alianţele noastre. S-a interpretat abuziv şi deformat o prevedere din Tratat, şi anume că „cele două părţi se angajează să nu participe la alianţe îndreptate împotriva celeilalte părţi”. Nu este firească o asemenea prevedere într-un tratat de prietenie şi de bună vecinătate dintre două state?

Se spune că această prevedere ar fi echivalat cu împiedicarea României să adere la NATO. Este fals! Partenerii noştri din NATO, spre deosebire de unii comentatori politici români, abordau acele prevederi mai raţional şi mai realist. În 1992 secretarul general al NATO, Manfred Woerner, a făcut o vizită oficială la Bucureşti, unde am inaugurat împreună „Casa NATO”, în fosta locuinţă a lui Nicolae Ceauşescu. În acelaşi an, cu prilejul vizitei mele la sediul NATO din Bruxelles, răspunzând unei întrebări pusă de o jurnalistă română, în cadrul conferinţei comune de presă, acelaşi Manfred Woerner preciza că „NATO nu mai tratează Rusia ca pe un adversar, ci ca pe un potenţial partener”, lucru concretizat ulterior în parteneriatul special NATO-Rusia.

Dacă nu analizaţi lucrurile în contextul concret al situaţiilor de atunci şi al evoluţiilor vieţii internaţionale, nu veţi înţelege nimic din ceea ce se întâmpla atunci  şi nici esenţa deciziilor adoptate.

În legătură cu puciul de la Moscova mă văd nevoit să aduc o serie de precizări, în special în legătură cu cu unele dintre afirmaţiile domnului Petre Roman, făcute în interviul publicat de revista dumneavoastră în acelaşi număr din luna august.

În dimineaţa zilei de 19 august 1991, la aflarea ştirilor despre lovitura de stat de la Moscova, prima decizie pe care am luat-o a fost convocarea CSAT, invitându-i la şedinţă şi pe cei doi preşedinţi ai Camerelor Parlamentului. În cadrul şedinţei a fost discutat şi aprobat, printre altele, un Comunicat al CSAT, care a fost prima poziţie publică a unui stat, în timp ce alte cancelarii europene, inclusiv cele ale marilor puteri, se abţineau de la orice comentarii, iar premierul maghiar se grăbea să transmită un mesaj de felicitare lui Ianaev.

Premierul Petre Roman nu se afla în acel moment în ţară, fiind plecat în concediu în Spania. În cursul dimineţii premierul m-a sunat de la Madrid, întrebându-mă dacă este cazul să se întoarcă la Bucureşti. I-am replicat că nici măcar nu trebuie să-şi pună această problemă, şi i-am cerut să se urce în primul avion spre Bucureşti. N-am înţeles afirmaţiile sale referitoare la faptul că „avionul oficial” nu era disponibil, insinuând că cineva i-ar fi făcut o şicană, şi că a apelat la ministrul Transporturilor, să-i trimită un avion al Tarom.

Domnul Roman uită să spună că, atunci când a ajuns la Cotroceni, prima sugestie pe care a ţinut să mi-o facă a fost aceea de a lua legătura telefonic cu noul preşedinte auto-proclamat al URSS, Ianaev, şeful aşa zis-ului Comitet de Stat pentru Starea Excepţională. Pe Ianaev îl întâlnisem cu două luni în urmă la Praga, cu prilejul semnării documentului care consfinţea desfiinţarea Tratatului de la Varşovia.  Era vice-preşedinte al URSS, şi îi ţinea locul la ceremonie preşedintelui Gorbaciov.

În schimb continuă jocul nedemn al insinuărilor, afirmând că el ar fi avut o poziţie mai radicală, care contrasta cu poziţiile celor din CSAT, de la şedinţa căruia lipsise. Eu aş fi fost mai rezervat;este total ne-relevantă încercarea sa de a compara textele Declaraţiei CSAT din 19 august şi cea a guvernului, din 20 august. Ce iarăşi uită să spună este faptul că citise textul Declaraţiei CSAT şi nu avusese nicio obiecţie. Faptul că ajunsese după adoptarea ei nu are relevanţă, se putea modifica pe loc.

Domnul Roman uită să menţioneze declaraţia mea din ziua următoare, 20 august, când apărea şi declaraţia Guvernului, declaraţie în care se exprima explicit încrederea în continuarea procesului de democratizare a URSS şi se condamna, odată în plus, acţiunea puciştilor;dar nu le menţionează nici pe cele ale preşedintelui Senatului, Alexandru Bârlădeanu(într-un fel chiar mai „radicală” decât cea a Guvernului) şi ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, Dan Marţian. O ignoră şi pe aceea făcută de mine la Televiziunea Publică, pe 21 august 1991, după discuţiile telefonice avute cu preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, cu preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Eltîn şi cu preşedintele Republicii Franceze, Francois Mitterand.

Nu înţeleg şi nici nu pot accepta, moral vorbind, încercările domnului Petre Roman, la două decenii de la evenimentele în discuţie,  de delimitare de mine şi de alte personalităţi ale României din acele zile, un demers în care încearcă să se pună pe sine în poziţia de unic „radical pro-occidental”, în contrast cu „conservatorii” din conducerea ţării. Este o manifestare de egocentrism şi de narcisism, care nu i-au făcut şi nu-i fac bine. Lucrurile nu pot fi înţelese dacă sunt prezentate de pe acest tip de poziţii, blochează orice dezbatere şi deformează grav realitatea.

Cea mai hazardată afirmaţie a lui Petre Roman este aceea care face, forţat şi fără niciun temei, legătura dintre puciul de la Moscova şi tensiunile sociale din toamna anului 1991, din luna septembrie, care au culminat cu venirea minerilor la Bucureşti. Reamintesc faptul că acele tensiuni sociale s-au calmat odată cu depunerea mandatului de premier de către Petre Roman. Acel gest politic nu poate fi echivalat nici cu un puci, nici cu o lovitură de stat. A fost un gest firesc şi normal într-o democraţie, şi el nu a schimbat nimic din natura democratică, pluralistă, a regimului politic românesc de la acea dată.

Acuzele domnului Roman se îndreaptă cu virulenţă spre Alexandru Bârlădeanu, preşedintele Senatului, care a anunţat în Biroul Senatului demisia premierului. De altminteri domnul Roman glosează pe marginea deosebirii dintre „demisie” şi „depunere de mandat”, ignorând fondul:demisia asta înseamnă, depunerea mandatului! Teoria „loviturii de stat din septembrie 1991” este o exagerare fără temei în realitate. Dar să nu uităm că minerii veniţi la Bucureşti în septembrie 1991 sunt cei primiţi cu aplauze de participanţii la Congresul PNŢ-CD şi invitaţi de Ion Raţiu să vină la Cotroceni şi să îmi ceară mie demisia.

Domnul Roman omite un lucru elementar:dacă eu aş fi dorit demiterea sa, nu aveam de ce apela la tot felul de artificii. În textul Legii Electorale din 1990, care conţinea şi prevederi de ordin constituţional privindu-l pe preşedintele ales atunci, exista o prevedere privitoare la dreptul preşedintelui de a numi şi de a demite premierul. Nu era foarte complicat să o fac, dacă doream debarcarea domniei sale. Fără mişcări de stradă şi violenţe.

Reamintesc, iarăşi, contextul în care au avut loc evenimentele de atunci:la sfârşitul lunii iunie, după o perioadă de tensiuni sociale extreme, cu greve în valuri, inclusiv greva mecanicilor de locomotivă, care a blocat transportul feroviar timp de o săptămână, domnul Petre Roman a venit la mine, exprimându-şi intenţia de a-şi prezenta demisia din funcţia de prim-ministru, urmând să se concentreze asupra muncii de partid în cadrul FSN. Poate că finalizarea acelei intenţii atunci, la sfârşitul lunii iunie, ar fi dezamorsat tensiunile sociale, provocate de scăderea dramatică a nivelului de trai în primăvara aceluiaşi an, şi nu am mai fi asistat la venirea minerilor la Bucureşti.

Aşa cum am condamnat ca fiind inacceptabile violenţele minerilor din iunie 1990, deşi nu ei au dat tonul violenţelor, aşa am condamnat şi violenţele lor din septembrie 1991. Dar ele nu pot fi prezentate drept o lovitură de stat. Pentru că nu au fost aşa ceva. Asta ar însemna că ori de câte ori politicul alege să facă schimbări în guverne, pentru a reduce tensiunile sociale şi a calma violenţele, el dă „lovituri de stat”, ceea ce este absurd şi abuziv ca interpretare.

În septembrie 1991 s-a schimbat un guvern monocolor cu unul de coaliţie, fiind cooptaţi la guvernare şi liberali, un gest care dorea să dea un semnal de deschidere către toate componentele naţiunii. Acest gest a permis continuarea democratizării ţării şi implementarea reformelor economice.

Mă rezum la aceste consideraţii, pe care vă rog să le inseraţi în următorul număr al revistei dumneavoastră.

 

Cu stimă,  

Ion Iliescu