Autor 7007 vizualizări


Gazprom joacă un rol pe care nici o altă firmă sau mecanism nu l-au jucat sau îl vor juca prea curând, în treburile interne ale Rusiei, influenţând implicit şi relaţiile internaţionale şi perspectiva geoplotică a ţărilor lumii.

Mostenirea sovietica

Catre sfârşitul epopeii Uniunii Sovietice, în plină agonie a sistemului, Viktor Cernomîrdin, fost ministru al gazelor în URSS, a hotărât transformarea ramurii gazelor în una de sine-stătătoare, ce va reuşi să supravieţuiască prăbuşirii colosului politic, haosului economic ce s-a instaurat la începutul anilor 1990, ba chiar va reuşi o tranformare extraordinară. Jocurile politice s-au intensificat în epoca Elţîn. Au loc conflicte puternice la nivelul conducerii statului rus pentru influentarea si controlul companiei. 

Gazul – noua arma a manipularii

“Gazprom reprezintă o armă în mâinile Kremlinului”-subliniază Valeri Paniuşkin, ziarist rus ce a realizat o anchetă asupra acestui colos industrial, publicand alaturi de Mihail Zigar o carte aparuta si in tara noastra. Dupa părerea sa, preţul gazului metan este o unealtă de manipulare. “Cea mai simpla cale de manipulare a partenerilor politici e preţul gazului metan". Şi cum marile puteri europene au nevoie de gazul rus, afirmatia jurnalistului rus pare justificata. Germania depindea în proporţie de 45% de gazul rusesc, Austria în proporţie de 75 %. Mai precis de Gazprom, giganticul concern aflat sub controlul statului rus. Gazprom nu numai ca varsă sume imense în vistieria statului, dar a devenit şi un important mijloc de presiune fata de unele ţări. Dacă e sa ne luăm doar după rezervele sale gigantice, conexiunile politice imbatabile si chiar deţinerea unui grup de presă, Gazprom-Media, Gazprom este un colos de neocolit, atât în Rusia, cât şi pe piaţamondială a energiei.

Gazprom – complice la menţinerea unor regimuri nedemocratice?

Un bun exemplu aici este Belarusul. Aici, se menţine la putere un regim puternic contestat de mediile internaţionale, cel al preşedintelui Aleksander Lukaşenco. În iulie 1994, deputatul Parlamentului belarus, Alexandr Lukaşenko a fost ales preşedinte, şi tot în acest an Gazprom a hotărât din raţiuni economice să construiască o conductă de gaze care să treacă pe teritoriul belarus, “Iamal –Europa”. Magistrala de gaz cu însemnele Gazpromului ce traversa Belarus în drum spre Europa Occidentală a reprezentat un atu politic pentru tiranul Lukaşenko. Vreme de mulţi ani Rusia şi Europa Occidentală au închis ochii şi au tăcut din motive economice la toate acţiunile antidemocratice ale acestui tiran. Ba chiar, pentru ca nimic să nu intervină în procesul de construcţie a conductei de gaz, Rusia livra gaz în Belarus la un preţ de patru ori mai mic decât în Europa deVest, şi pe mai nimic ţiţei.

Un alt caz special este cel al presedintelui Turkmenistanului, Saparmurat Niazov.În momentul destrămării Uniunii Sovietice, în Turkmenistan se extrăgea aproximativ o treime din gazul sovietic, astfel pierderea zăcămintelor turkmene fusese o lovitură serioasă pentru Gazprom. Dar Cernomârdin a inventat o modalitate de minimalizare a pierderilor : vindea numai gazul rusesc, fără a mai plati nimic Turkmenistanului.  În 1994 însă lui Saparmurat Niazov au început să nu îi mai ajungă banii luaţi din creditele acordate cu interes de către Turcia şi Europa Occidentală şi  a decis să construiască conducte de gaze care să ocolească Rusia. Existau 3 variante : prima prin Iran, Turcia şi Europa; a doua pe fundul Mării Caspice, prin Azerbaidjan şi Turcia; iar a treia prin Afganistan şi Pakistan. Cea mai simplă era prima şi astfel pe 23 august 1994 deja Turkmenbasi era la Teheran pentru a semna împreună cu preşedintele iranian Ali Akbar Hasemi-Rafsandjani acordul pentru instalarea conductei prin Iran şi Turcia în Europa Apuseană. Dar cum cu  Gazprom nu te poţi pune aşa uşor şi cum acesta avea deja proiectul “Şuvoiul albastru” ce urma să livreze gaz în Turcia, Viktor Cernomârdin a apelat la vicepreşedintele american Albert Gore iar aceştia l-au influenţat pe prea slabul preşedinte turkmen să renunţe la aceasta idee şi să se îndrepte spre varianta a treia. Iată cum interesele Gazprom au fost şi sunt apărate prin orice mijloace, conducerea companiei apelând la toate relaţiile internaţionale ale statului pe care îl dirijeaza pentru a netezi drumul gazului rusesc spre inima Europei.

Amestec in treburile interne ale Ucrainei

 În noaptea de 26 spre 27 decembrie 2004 în piaţa principală din Kiev, Maidan Nezalejnosti (Piaţa Independenţei)  era anunţată victoria lui Viktor Iuşcenko, candidatul din partea opoziţiei la preşedenţie, cu 60 % dintre voturi iar urmaşul preşedintelui Leonid Kucima, sustinut şi de Rusia, Viktor Ianukovici, doar 35%. La Moscova pe candidatura lui Ianukovici se mizaseră bani grei. Gazprom mizase de asemenea pe Viktor Ianukovici când cu trei luni înainte de alegeri şeful Gazprom, Alexei Miller şi şeful Naftogaz Ucraina, Iuri Boiko semnaseră la Moscova un pachet de documente ce revizuiau complet condiţiile de livrare ale gazului rusesc către Ucraina. În toţi anii ce au urmat destrămării Uniunii Sovietice, cei care se ocupaseră de livrarea gazului către Ucraina fuseseră intermediari locali, însă în vara lui 2004 se renunţa la aceştia şi se încredinţa total Gazpromului – acordându-se dreptul de a livra gaz în Ucraina unei structuri dependente de Gazprom, RosUkrEnergo. Din punct de vedere politic, aceasta arăta ca o concesie făcută Gazpromului de către preşedintele Leonid Kucima şi premierul Ianukovici, în schimbul căreia Rusia trebuia să îl susţină pe Ianukovici la alegeri. Iată cum conducerea Gazpromului este surprinsă în implicare în politica internă a Ucrainei. 

Imaginea Rusiei post sovietice este cea a unei ţari în care politica, economia, cultura sunt influenţate ireversibil de gaz. Aceasta tara are în mâini o armă extrem de pericoloasă, încât cuvintele rostite de către Cernomîrdin nu mai au nevoie de nici un comentariu "se aprinde, exploadează şi omoară".