Donald Trump văzut de Bob Woodward

Autor 2584 vizualizări


Cu câteva săptămâni în urmă a fost publicată cartea despre Donald Trump semnată de Bob Woodward, legendarul jurnalist aflat la originea scandalului Watergate. “Fear - Trump in the White House” este un portret devastator, din interior, al unei administrații sfâșiate de controverse.   

Imaginea de ansamblu confirmă narațiunea din presa mainstream americană: o Casă Albă impulsivă, haotică, fragmentată, dominată de ciocniri între multiple facțiuni rivale. Rezultatul este o politică externă și de securitate contradictorie, dizarmonică. „Atunci când pui un șarpe, un șobolan, un iepure, un rechin și o focă într-o grădină zoologică lipsită de garduri, rezultatul este sângeros“, spune fostul șef al staff-ului Casei Albe, Reince Priebus. Personajele asociate establishment-ului acționează de multe ori ca o cămașă de forță pentru îndiguirea și în sensul îmblănzirii predispozițiilor președintelui. Dar establishment-ul este departe de a juca unitar. De multe ori, consilierul pentru securitate națională, generalul H.R. McMaster a fost exclus și lăsat în ofsaid de “echipa celor doi” (de șefii Pentagonului și Departamentului de Stat), iar McMaster și Tillerson s-au ciocnit deseori în formularea politicilor privind Orientul Mijlociu. Poate acesta este motivul pentru care astăzi asistăm la întâlniri săptămânale de lucru între Mattis, Pompeo și Bolton unde se încearcă armonizarea pozițiilor. 

Rolul postbelic al Americii 

O scenă “iconică” pentru dezbaterile din interiorul Administrației Trump s-a desfășurat pe 20 iulie 2017, când președintele a fost invitat la Pentagon de către secretarul Apărării, Jim Mattis, alături de Gary Cohn și fostul secretar de Stat Rex Tillerson. Ea s-a ținut în camera botezată “the Tank” și care găzduia în mod tradițional reuniunile șefilor Statului Major Inter-Arme. Miza tutorialului colectiv era aceea de a-i explica președintelui importanța alianțelor Americii, relațiile economice cu principalii aliați, legăturile de interdependență dintre securitate, geopolitică și piețe. Obiectivul principal era acela al sensibilizării președintelui față de arhitectura de angajamente globale asumate de Statele Unite după 1945. „Marele cadou lăsat nouă de cea mai mare dintre generații e ordinea democratică internațională bazată pe reguli”, a spus șeful Pentagonului. “Este cea care a păstrat pacea timp de 70 de ani“, a continuat Rex Tillerson. La unison, Mattis, Tillerson și Cohn au marșat pe ideea că reperele tradiționale care se află la baza politicii externe americane din ultimii 70 de ani, rămân valabile și astăzi. În cele din urmă, aceste coordonate se regăsesc la nivelul celor mai importante documente de planificare strategică ale administrației – deopotrivă Strategia de Securitate Națională (sfârșitul lui 2017) și Strategia de Apărare Națională (începutul acestui an). Ele setează obiectivele Pentagonului, ale Departamentului de Stat și stabilesc principalele direcții de finanțare. 

Însă, reacția lui Donald Trump a fost sugestivă respingând perspectiva prezentată de Mattis și de Tillerson. Și pentru Steve Bannon (strategul său politic), discursul lor purta prea mult amprenta establishmentului, era viziunea globalistă, nu America First. Ulterior Bannon avea să concluzioneze că, la sfârșitul primului an, „vechea ordine din sfera securității naționale a fost victorioasă“, iar, din această perspectivă, „Trump a eșuat ca agent al schimbării. (...) Mlaștina câștigase“. De remarcat că Donald Trump a optat pentru un amplu rechizitoriu la adresa globalismului în discursul recent ținut pe scena Organizației Națiunilor Unite la 25 septembrie. El a vorbit despre suveranitatea națională în termeni absoluți, respingând jurisdicția oricăror organisme internaționale sau de guvernanță globală, în special a Tribunalului Penal Internațional (ICC): “nu ne vom preda niciodată suveranitatea internațională către o birocrație globală. America este guvernată de americani. Respingem ideologia globalismului și îmbrățișăm doctrina patriotismului.” Dar de eticheta globalismului după cum arată și cartea lui Woodward, Donald Trump pare să asocieze cam tot ceea ce ține de rolul postbelic al Statelor Unite și de ordinea liberală internațională formată atunci (alianțele Washingtonului, pleiada de angajamente regionale defensive, precum și o parte dintre normele care limitează și reglează comportamentul statelor). La fel de sugestiv este și interviul acordat de Donald Trump postului CBS (60 de minute). La întrebarea moderatoarei despre NATO și de ce președintele este dispus să pună sub semnul întrebării “Alianța Occidentală care a mentinut pacea timp de 70 de ani”?, Donald Trump a respins imediat premisa întrebarii – “Nu știți asta”. La fel cum a făcut și în timpul briefing-ului de la Pentagon. Întrebat și despre șeful Pentagonului, despre locul în echipa sa, Trump a spus despre acesta că “să vă spun drept, cred că Mattis este un fel de democrat”. Pentru Donald Trump globalist și democrat sunt etichetele alterității totale, semnul că distanța de viziune este tot mai mare. 

Pe fond vorbim despre ciocnirea dintre două versiuni ale excepționalismului american. Ambele sunt ancorate profund în identitatea și cultura politică a Statelor Unite, dar corespund unor vârste istorice diferite.  

Primul (asociat brandului America first) rezonează cu rolul pe care părinții fondatori l-au proiectat inițial pentru SUA – departe de problemele altora și ale lumii. În faimosul său discurs de adio, George Washington avertiza America să se țină departe de “alianțele permanente cu orice parte a lumii”. Este principiul care a guvernat politica externă americană pănă în secolul XX, când cele două războaie mondiale au transformat interacțiunea Washingtonului cu sistemul internațional, plasând-o pe o cu totul altă traiectorie. Charles Kupchan crede ca în linii mari, discursul personal al președintelui Donald Trump este „un apel la un timp de dinainte de Al Doilea Razboi Mondial“, o reîntoarcere la versiunea inițială a excepționalismului american izolaționist, protecționist, dominat de ostilitatea față de tratatele internaționale, sceptic față de răspândirea democrației. 

A doua formulare a excepționalismului american ține de modul în care a fost articulată misiunea postbelică a Americii, de rolul Washingtonului în construcția ordinii liberale, în arhitectura interdependentă de norme, alianțe de apărare colectivă, instituții care a ajuns să reprezinte societatea internațională contemporană. Este tipul de lume pe care îl apară și pentru care pledează Jim Mattis în interiorul administrației Trump. 

Americanism vs. Globalism 

Cartea lui Woodward expune una dintre bătăliile decisive care au modelat Casa Albă anul trecut: competiția dintre două viziuni diferite articulate de consilierii economici ai președintelui – Peter Navarro și Gary Cohn. Ambii întruchipează filozofiile de semn contrar care coexistă până astăzi în interiorul administrației: americanism vs. globalism. Astfel, Navarro crede în tarife, protecționism și în eliminarea deficitelor comerciale. Pe scurt, este întruchiparea filozofiei America First. Sugestiv este modul în care el își înțelege rolul – „ca economist trebuie să încerc să ofer suportul analitic prin care se confirmă intuiția președintelui. Iar intuiția lui are mereu dreptate“.  

De cealaltă parte, Cohn, format pe Wall Street, crede în comerț și piețe libere și într-un model economic care vede deficitele comerciale ca fiind benefice dezvoltării. Este un adversar declarat al politicilor cerute de Navarro. Și asta dintr-o înțelegere structurală a economiei americane, dominată în proporție de 80% de servicii. Îi reproșează lui Trump perspectiva nerealistă, învechită, de dinainte de globalizare, asupra economiei americane - “locomotive, fabrici cu furnale fumegânde, muncitori ocupați cu gestiunea liniilor de asamblare”. Argumentul său? „Dacă cheltuim mai puțin pe bunuri ieftine (venite de pe piețe externe), avem mai mulți bani să cheltuim pe servicii și să economisim.“ Pentru Cohn avantajele comparative ale economiei americane de astăzi sunt cu totul altele: serviciile și produsele high-tech.  

Criza nord-coreeană 

Un alt subiect sensibil prezent pe tot parcursul cărții este criza din peninsula coreeană. Se discută mult despre costurile celor aproape 30.000 de militari americani din Coreea de Sud sau al desfășurării scutului anti-rachetă THAAD. Cartea prezintă ciocniri furtunoase între președinte și cele mai importante voci din echipa sa de securitate națională pe acest subiect. Președintele vede criza cu Nordul ca fiind cea mai bună oportunitate pentru a extrage concesii suplimentare de la aliatul din sud. Este momentul ideal pentru a-și folosi „leverage”-ul. În schimbul protecției oferite, Trump vrea “deal”-uri comerciale avantajoase pentru America. „Ce primim de pe urma prezenței noastre militare masive în peninsula coreeană? Și, mai mult, ce primim pentru protejarea Taiwanului?“ sunt întrebări ridicate frecvent de președinte. În general, pare să creadă că „apărarea colectivă este pentru fraieri“. Nu de puține ori Donald Trump s-a pronunțat pentru retragerea trupelor americane. În disperare de cauză, Mattis ar fi răbufnit: „Facem asta pentru a preveni Al Treilea Război Mondial“. Însă președintele pare imun la ideea că prezența militară în apendicele Eurasiei este în realitate o formă de apărare înaintată (un fel de avangardă) a intereselor SUA, deopotrivă comerciale și de securitate. De exemplu prezența în sud permite identificarea în câteva secunde a unei potențiale rachete din Nord, pe când sistemele din Alaska au nevoie de aproape un sfert de oră. 

Exitul balancer-ilor 

Astăzi Donald Trump pare tot mai mult înconjurat de cei care îi împărtășesc cu fidelitate opiniile. Rândul vocilor care opun rezistență și care ar putea să exercite o influență de contrabalansare s-a subțiat dramatic. Este sugestiv faptul că la finalul anului și-a anunțat demisia și ambasadoarea SUA la ONU, Nikki Haley. Nici șeful Pentagonului, generalul Mattis, nu pare să se mai afle în grațiile președintelui Trump și se speculează că ar urma să plece după alegerile din noiembrie. Mulți cred că forțându-l pe acest din urmă să plece, Trump ar face o mare eroare. Pledoariile publice pentru păstrarea lui Mattis s-au intensificat. 

Unul dintre argumentele specialiștilor care s-ar putea să rezoneze într-o oarecare măsură cu Donald Trump este acela că pentru o moștenire de cursă lungă la Apărare (un domeniu preferat al președintelui) este nevoie de un mandat stabil care să dureze până în 2020. În trecut, cei cu moșteniri durabile s-au aflat la conducerea departamentului cel puțin 4 ani: Caspar Weinberger (în timpul lui Reagan), Richard Cheney (sub Bush senior) sau Robert Gates (depotrivă sub Bush și Obama). Cu atât mai mult cu cât Pentagonul se află în toiul unei tranziții de anvergură. Și așa cum arată Strategia de Apărare (NDS) adoptată la începutul anului, Pentagonul se află în plin proces de recondiționare, de ajustare la un mediu strategic în care competiția cu marile puteri revizioniste (China sau Rusia) este prioritară, iar provocările lumii post 11 septembrie (precum terorismul) sunt percepute ca secundare.  

Dar între Mattis (ultimul dintre “adulți” cum este deseori numit) și președinte distanța este tot mai mare. Pe parcursul lui 2017 de multe ori cei doi s-au aflat pe baricade opuse: acordul cu Iranul (JCPOA), NATO, suplimentarea trupelor din Afganistan, manevrele militare comune cu Coreea de Sud. Și dacă există o concluzie de etapă care se poate extrage din cartea lui Bob Woodward este aceea că este aproape imposibil să îl convingi pe Donald Trump că se află în eroare. În special pe chestiunile pe care a ajuns să le internalizeze vreme de decenii precum rolul alianțelor Statelor Unite. De fapt în privința acestora din urmă logica sa rămâne neschimbată față de anul 1987 când publica în paginile marilor ziare americane un advertorial prin care denunța alianțele drept “mașinării de făcut profit” pe spatele Americii. Este sugestivă exasperarea lui Gary Cohn care i-ar fi spus președintelui: ”timp de 15 ani am crezut că pot să joc fotbal profesionist. Nu înseamnă și că aveam dreptate.” Însă în interviul acordat CBS, Trump rămâne ferm pe poziții: „Îmi place generalul Mattis, dar cred că știu mai multe decât el”.  


""