Autor 2279 vizualizări


Intrarea României în războiul ruso-turc din 1877-1878 aducea statului român independenţa mult visată faţă de Imperiul otoman. Jertfa a mii de soldaţi români pe câmpul de luptă avea totuşi să fie umbrită de atitudinea „aliatului” rus după încetarea ostilităţilor.

Refuzul de a admite reprezentantul României la tratativele de pace şi intenţia Rusiei, comunicată în mod direct, de a reîncorpora cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad (restituite Principatelor în 1856 de către Congresul de la Paris) au stârnit indignare la Bucureşti. Protestele îndreptăţite ale autorităţilor române împotriva prevederilor din cadrul Tratatului de la San Stefano, care îi afectau interesele naţionale, au determinat Rusia să ameninţe România cu „ocuparea ţării şi dezarmarea armatei române”. Luptele eroice purtate de soldaţii români la Plevna, Griviţa, Rahova, Vidin, Smârdan nu puteau fi însă şterse nici din memoria poporului român şi nici din amintirea „aliatului” rus.

Răspunsul lui Carol I în faţa acestor ameninţări avea să fie grăitor: „Armata care s-a luptat la Plevna sub ochii împăratului şi ai Alteţei Sale Imperiale va putea fi zdrobită, dar nu va reuşi nimeni să o dezarmeze”. Congresul de la Berlin din 1878 consfinţea recunoaşterea independenţei şi unirea Dobrogei cu România, dar şi anexarea de către Rusia a celor trei judeţe de la Gurile Dunării. Gustul amar pe care l-au simţit românii în urma alianţei cu Rusia se transforma de-acum într-o antipatie ce avea să se adâncească tot mai mult. Devenise clar: principalul pericol pentru statul român venea în special din Est.

Ce atitudine aveau să adopte autorităţile de la Bucureşti faţă de Imperiul rus? Dar faţa de Imperiul otoman? La aceste întrebări, dar şi la multe altele, vor răspunde istoricii Dan Falcan, Manuel Sănescu şi Ciprian Plăiaşu, editor „Historia”, într-o ediţie specială a dezbaterilor „Historia”, moderată de Ion M. Ioniţă  şi transmisă în direct, de la ora 11.00, de site-ul adevarul.ro.