Autor 605 vizualizări


În cadrul dezbaterii „Nicolae Iorga-70 de ani de la asasinat. Semnificaţii pentru prezent”, ocazionate de lansarea celor mai recente ediţii a revistelor FP şi Historia, au fost radiografiate populisme vechi şi noi. De la populismul lui Iorga la populismul care astăzi este în ascensiune în Europa Centrală şi Occidentală. Cu o perspectivă nouă a venit Gabriel Marin, profesor la Univ.Ottawa, care susţine utilitatea populismului ca supapă a democraţiei. Andrei Ţăranu, conferenţiar dr. la SNSPA, specializat în Doctrine politice contemporane, a trecut în revistă tipurile de populism din Europa occidentală, Europa Centrală şi America Latină. "Dacă ne uităm ce se întâmplă astăzi în Europa Centrală şi de Est vedem cum un partid profund anti-sistem şi anti-semit Jobbik a intrat în Parlamentul Ungariei. În Suedia un partid extrem-naţionalist a reuşit să treacă pragul şi să intre în Parlamentul suedez. Publicul asistă la un joc politic care nu este nici în favoarea, nici în defavoarea lui", susţine Ţăranu. 

El atrage atenţia asupra faptului că populismul din Europa Occidentală de tipul mişcării militante flamande Vlaams Blok, a partidului lui Haider în Austria s-a dezvoltat pe baza unui discurs civic, "pe un mesaj de genul: Cei care au fost la putere n-au făcut decât să fure bani! Din acest moment trebuie să venim noi la putere!". Ţăranu consideră că acest discurs care împarte societatea în bine şi în rău este pus în slujba conceptului abstract de popor, dar "nu în slujba unei comunităţi sociale care are nişte raporturi reale cu realitatea".

În opinia sa, populismul din Europa Occidentală are rădăcini puternice în interiorul societăţii. "Cei care au trăit perioada de welfare state din anii '50-'60 şi au început în anii '90 să nu mai fie atât de confortabili în noua societate, au găsit diverse modalităţi de a se exprima". Astfel au apărut martirii populismului precum olandezul Pim Fortuyn, care a fost la guvernare dar a plecat singur pentru că şi-a dat seama că nu are răspunsuri la problemele mari ale societăţii olandeze. Ţăranu consideră că există o problemă de poziţionare a populiştilor în raport cu noile realităţi economice, sociale şi tehnologice. În timp ce în Europa Centrală societatea participă la această dimensiune politică populistă, în România aceasta este lăsată la o parte.

Ţăranu distinge de asemenea între populismul din America Latină a lui Hugo Chavez sau Evo Morales şi cel din Europa Occidentală. "În plus avem un tip de populism în Europa Centrală şi de Est reprezentat de fraţii Kaczyinski. Şi un alt tip de populism al Gazpromului şi al reprezentanţilor puterii de la Moscova, mai degrabă de factură post-imperială", explică sociologul.

Climatul intoleranţei

Vlad Nistor, directorul Institutului de Studii Diplomatice(ISD), a insistat pe importanţa climatului în care se naşte populismul, dominat de intoleranţă şi de tensiuni sociale şi probleme economice. În opinia sa, reverberaţiile convingerilor şi atitudinilor politice sunt mult mai rapide în ziua de astăzi. "Asasinatul politic, cu justificare ideologică sau nu, cu interese imediate sau strategice, de către o structură organizată este rezultatul unei societăţi din ce în ce mai bolnave. O societate care permite asasinatul politic sau în stil mafiot în plină stradă este o societate care nu mai are anticorpii fundamentali ai unui regim democratic", consideră Nistor.

Gabriel Marin, Ph. D şi profesor la Universitatea din Ottawa, consideră însă că populismul trebuie să existe, că "este chiar bine că există aceste reprezentări pentru că ele absorb nişte frustrări sociale care altfel ar izbucni violent. În Quebec există forme de populism, dar ele nu sunt forme anti-sistem, ci civice, deci nu trebuie excluse din dezbaterea publică". 

Populistul orator sau liderul-efigie?


La rândul său, istoricul Adrian Cioroianu pleacă de la exemplul lui Corneliu Zelea Codreanu, "care a avut o popularitate reală, fără a fi populist şi bun orator" pentru a arăta că "el cucerea mai curând prin prezenţa fizică şi prin efigie, nu era genul de orator precum Hitler sau Mussolini, dar atrăgea cu precădere tinerii".

Cioroianu demitizează şi imaginea negativă a regelui Carol al II-lea, susţinând că acesta "a adoptat un model european care era de succes într-o democraţie românească care niciodată nu strălucise prin corectitudine".

"Nu el a adus corupţia în România. Personal cred că a fost peste media Casei Regale, era mai abil decât tatăl său. El a văzut cum tatăl său a fost condus de liberali, de aceea a avut tendinţa instinctivă de a se distanţa de partidele politice. Între a se lăsa condus şi a conduce, a ales a doua variantă. Şi-a căutat oamenii care să-i cânte în strună", explică Cioroianu. Unul dintre aceştia a fost chiar Nicolae Iorga.

Revenind la profilul liderilor politici din prezent, Cioroianu observă că "cei care-l votează pe Gigi Becali au vârste mai reduse decât cei care au votat pentru Iliescu, Băsescu. Ei nu au mai multă sau mai puţină cultură politică". Şi de aici întrebarea aproape retorică:"De ce nu apreciem noi un lider politic liniştit şi banal, de ce susţinem tipul de lider care şutează şi dă cu capul tot el, execută lovituri de pedeapsă şi tot el arbitrează?". Mai ales că de-a lungul timpului s-a văzut că ţările cu lideri plicticoşi, nu atât de vizibili şi notorii s-au dezvoltat mai bine.