Autor 26316 vizualizări


La sfârșitul lui Mai și începutul lui Iunie 1940, Forța Expediționară Britanică se retrage de pe Continent, după ce a fost înfrântă la Dunkirk de Wehrmacht, fapt care determină căderea Franței sub ocupație nazistă. Dunkirk reprezintă una dintre cele mai mari bătălii de pe Frontul de Vest din cel de-al Doilea Război Mondial și cea mai mare înfrângere a forțelor imperiale britanice. Astfel, Anglia este amenințată cu invazia, fiind supusă din Septembrie 1940 până în Iunie 1941, Blitzkrieg-ului Luftwaffe.

Londra adoptă Regula celor 10 Ani

La finalul Primului Război Mondial, în 1919, Guvernul Britanic anunță The Ten Year Rule, respectiv, „se asumă ca Imperiul Britanic nu va fi angajat în niciun mare război în următorii 10 ani și că nu este nevoie de o forță expediționară pentru acest scop. Funcțiile principale ale forțelor militare și aeriene este să susțină garnizoanele din India, Egipt, din noile teritorii mandatate și toate celelalte teritorii (care nu se autoguvernează)sub control britanic, precum și să susțină puterea civilă acasă”.Așadar, are loc imediata demobilizare a trupelor care au adus victoria Antantei în Marele Război, rămânând doar forțele RAF (Royal Air Force), care vor controla deșertul (police the desert), în cuvintele istoricului Marks Sally. Respectiv, avioanele britanice vor asigura securitatea Imperiului în Orientul Mijlociu.

Astfel, în 1919, Guvernul Englez nu acordă un loc important reorganizării armatei și, în special, trupelor terestre, în strategia de apărare națională. Mai mult decât atât, în perioada interbelică nu există un plan bine definit în care să se proiecteze modul de apărare al Imperiului. Așadar, în 1928, The Ten Year Ruleeste reconfirmată, pentru ca abia în 1932 să se renunțe la ea. Implicit și poate inconștient, se confirmă faptul că Marea Britanie atinge în interbelic, ceea ce Paul Kennedy numește „imperial overstretch”, respectiv supraextindere imperială. Abia în Decembrie 1937, la o întrevedere a Guvernului condus de Neville Chamberlain, se stabilesc prioritățile de apărare ale Imperiului Britanic, astfel:pe primul loc se afla securitatea Insulelor Britanice, în special în fața unui atac aerian, în al doilea rând, protecția rutelor de comunicație ale Imperiului, iar pe al treilea și al patrulea loc se aflau, în ordine, apărarea posesiunilor imperiale și “cooperarea pentru a apăra teritoriile oricăror Aliați ar avea Anglia în război.

Anglia avea o armată subdimensionată

Așadar, timp de 20 de ani, Londra reduce costurile alocate domeniului militar, ceea ce va face ca, în 1939 când izbucnește războiul, să se afle în imposibilitatea de a-și duce bătăliile la nivel optim din punct de vedere al armamentelor și al pregătirii trupelor. Armata engleză fusese subdimensionată între 1919-1939, ceea ce a determinat direct eșecul de la Dunkirk. Până în 1936, dar și după această dată, dispunea de un număr redus de tancuri, ceea ce se poate observa din faptul că se cheltuia de patru ori mai mult pentru hrana cailor decât pentru petrolul necesar panzerelor. Prin urmare, în Mai 1940, Forța Expediționară Britanică se afla într-o criză acută de tancuri, iar cele utilizate, de altfel în mod eronat, împotriva Wehrmacht-ului nu erau cele potrivite.

În plus, principalul inamic, la nivel militar, era considerat Japonia, iar nu Germania, de aceea, în 1935, se încheie Tratatul Naval, care permite Berlinului să construiască un număr egal de submarine cu cel britanic și o proporție de 35% din navele grele.

Marea Britanie se concentrează pe problemele interne

De asemenea, după 1919, Anglia refuză constant să acorde, la nivel politic, garanții de securitate fostului său aliat din Marele Război și anume, Franța. Tratatul de la Versailles conținea astfel de asigurări legale, însă, avea o clauză care făcea ca Londra să accepte respectiva prevedere, doar după ce era sancționată în Congresul SUA. Cum acesta din urmă respinge Tratatul de Pace  în totalitatea sa, nici garanțiile anglo-americane nu putea fi acordate Parisului. Marea Britanie nu dorește să se angajeze unilateral față de Franța, deoarece, ar fi însemnat că trebuia să își apere securitatea pe Rhin, respectiv să își asume intervenția pe continent ori de câte ori ar fi fost necesar.

Atât societatea engleză, care era esențialmente pacifică, dar și politica externă decisă în Guvern se opun, de altfel, unui rol activ, extins al Angliei în Europa. Prin urmare, în cei douăzeci de ani dintre 1919 și 1939, Londra refuză de multe ori să acorde asistență Parisului în acest sens, respectiv să facă declarații care să descurajeze Berlinul. Până la un moment dat, în mod eronat, Marea Britanie consideră că Germania a fost afectată mult mai mult de Primul Război decât Franța, de aceea, încearcă să încline balanța în favoarea Berlinului decât a Parisului. Londra și-a propus să se depărteze de afacerile europene, pentru a se concentra asupra problemelor imperiale, având în vedere că după 1931, prin Statutul de la Westminster, se crease Commonwealth-ul, iar politica externă a acestuia nu mai putea fi decisă unilateral de metropolă.

La sfârșitul anilor 1930, Anglia oferă garanțiile pe care Franța le urmărise încă de după Primul Război, însă, era mult prea târziu. Astfel, a fost imposibilă o concertare și planificare efectivă în ceea ce privește atacul combinat al trupelor anglo-franceze în fața unei posibile agresiuni germane. Ca atare, lipsa cooperării politico-militare între Paris și Londra nu a avut un efect de deterrence(descurajare) asupra Berlinului.

Mai mult decât atât, generalul Guderian, conducătorul armatelor germane, intră în teritoriul francez pe la Sedan, spațiu unde nu se aștepta un atac nazist, ca atare era slab apărat. Prin urmare, strategia aliată, quasi-inexistentă, precum și faptul că armata franceză se afla într-o situație, ce nu o recomanda pentru o luptă de asemenea anvergură cauzează eșecul Antantei în Mai 1940. De asemenea, neutralitatea SUA, Pactul Ribbentrop – Molotov, precum și aderarea Japoniei la Axă determină izolarea Marii Britanii, aceasta fiind în imposibilitatea de a găsi noi aliați.

Premierul francez, Paul Reynaud intuise acest lucru încă din dimineața zilei de 15 Mai, când într-un apel telefonic către Winston Churchill, îi transmite acestuia  că „suntem bătuți. Am pierdut lupta”. Însă, deși forțele engleze sunt retrase în mare grabă din Franța, eșecul de la Dunkirk este transformat într-o izbândă în mentalitatea societății britanice. The Dunkirk Spirit, cum este numit, se traduce prin unitatea englezilor în fața efortului de război, care conține premisele victoriei finale.

 

 

Bibliografie

 

1)      Steiner, Zara, The Lights that Failed:European International History 1919 – 1939, Oxford University Press, UK, 2005

2)      Dunkirk, 28 May – 4 June 1940, Military History, April 2013, Issue 31