Cuza, erou sau dictator?

Autor 5767 vizualizări


Deşi domnia sa a fost controversată, momentul Unirii Principatelor de la 1859 este singurul aspect la care românii se raportează atunci când vine vorba despre Alexandru Ioan Cuza. „Adevărul“ a provocat mai mulţi istorici, în încercarea de conturare a unei imagini a domnitorului dezbrăcată de mit şi mai apropiată de realitate.

Ziua de 24 ianuarie readuce, an de an, în memoria colectivă a românilor imaginea lui Alexandru Ioan Cuza ca simbol al Unirii Principatelor Române de la 1859. Cu toate că domnia sa a fost una destul de controversată, momentul Unirii este singurul aspect la care românii se raportează atunci când vine vorba despre Alexandru Ioan Cuza. Prin vocea unor istorici, „Adevărul" încearcă să vă prezinte o imagine cât mai apropiată de realitate a domnitorului.

După înfăptuirea Unirii, Cuza a iniţiat o serie de reforme interne, precum secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară şi reforma învăţământului. În aplicarea acestora s-a lovit de rezistenţa Adunării Legiuitoare, pe care a dizolvat-o la 2 mai 1864, prin forţă.

„Cuza a constatat la un moment dat că nu avea destulă putere, că reformele sale treceau foarte greu neavând susţinere în Parlament şi a devenit autoritar. A dat un fel de lovitură de stat în 1864, şi-a sporit puterea proprie, în defavoarea celorlalte instituţii. Reuşeşte astfel să-şi atragă criticile de la stânga politică, care se temea că va deveni tiran", explică istoricul Ion Bulei.

La 10 mai 1864, Cuza modifică, prin plebiscit, Convenţia de la Paris care  reprezenta până la acel moment Constituţia după care funcţionaseră Principatele, transformând-o în Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Cea mai importantă modificare era redistribuirea organizării statale astfel încât domnitorul să aibă puteri sporite, ceea ce a atras nemulţumiri atât din plan intern, cât şi din plan extern.

„Imaginea de erou e corectă"

„Se creează o coaliţie împotriva lui, formată din aceeaşi unanimitate care l-a şi ales, celebra «monstruoasă coaliţie». I s-a reproşat că s-a înconjurat de o camarilă, condusă de şeful Poştelor, şi de rubedenii de-ale lui", mai spune Bulei.

Istoricul Dan Berindei consideră că imaginea pe care mentalul colectiv o are despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza este firească, iar comportamentul care i-a atras ulterior îndepărtarea de la tron nu ar trebui să-i ştirbească meritele.

„Imaginea lui Cuza de simbol al Unirii este una corectă. Cuza a făcut multe lucruri pozitive şi după aceea, chiar dacă metodele folosite de el sunt discutabile. Faptul că el a pierdut ulterior din popularitate se datorează şi faptului că ţara era în criză economică, salariile ofiţerilor erau neplătite. El a avut certe apucături dictatoriale, dar a fost forţat de condiţiile obiective ale acelor vremuri să recurgă la ele.

Marile Puteri au impus, prin Convenţia de la Paris, un sistem electoral foarte restrictiv şi el era nevoit să schimbe acest lucru ca să îşi poată înfăptui reformele. A realizat o serie de reforme solide, dar greşeala lui este că a încercat să le facă de unul singur, fără a mai păstra legătura cu elita politică a vremii. Aceasta a fost una dintre marile lui greşeli", ne-a declarat Dan Berindei.

Abdicarea

Alexandru Ioan Cuza a fost forţat de complotiştii din „monstruoasa coaliţie" să renunţe la tron în noaptea 10 spre 11 februarie 1866. La finalul zilei, domnitorul a fost obligat să părăsească ţara. Avea să moară în Germania, la 15 mai 1873, pe când avea doar 53 de ani.

„Abdicarea lui este o rezultantă a opoziţiei pe care a stârnit-o domnia sa. Are cauză internă, nu externă. N-am putea zice că una dintre Marile Puteri şi-ar fi dorit să-l dea jos pe Cuza. De exemplu, Rusia voia să distrugă axul de unire, nu pe Cuza. Nu este o reacţie a unei Mari Puteri. Căderea este determinată de cauze interne, care ţin de greşelile din timpul domniei sale. Făcând atât de multe lucruri, nu putea să nu facă şi greşeli, care au fost interpretate ca atare sau chiar au fost greşeli", a adăugat Ion Bulei.

"A realizat o serie de reforme solide, dar greşeala lui este că a încercat să le facă de unul singur, fără a mai păstra legătura cu elita politică a vremii."
Dan Berindei
istoric

 

 

„Cuza a fost produsul Unirii"

 

Adrian Cioroianu, istoric

Istoricul Adrian Cioroianu este de părere că Alexandru Ioan Cuza n-ar trebui privit doar prin prisma imaginii de artizan al Unirii, acţiunile sale ulterioare şi felul în care a ajuns să renunţe la tron fiind la fel de importante în creionarea unei raportări juste la personalitatea domnitorului.

„Cuza a pierdut din popularitatea căpătată prin înfăptuirea Unirii pentru că nu a reuşit să păstreze un echilibru cu contemporanii săi. Alexandru Ioan Cuza credea că el a făcut Unirea, ceea ce era profund greşit. Nu Cuza a făcut Unirea, el a fost produsul Unirii. Elita politică românească a făcut-o, iar el a fost ales să o simbolizeze. Ajunsese să se creadă de neînlocuit şi să nu mai ţină cont de părerile celor din jurul său şi tocmai de aceea a fost rejectat", afirmă Cioroianu.

Fostul ministru de Externe crede că Alexandru Ioan Cuza putea avea o domnie mai îndelungată dacă ar fi ştiut cum să-i ţină aproape pe liderii politici ai vremii.

„Principala greşeală a lui Cuza a fost aceea că s-a certat cu cei care l-au adus la putere. El a intrat în conflict cu elita vremii, începând cu Mihail Kogălniceanu, cu care fusese în relaţii foarte bune. A dizolvat Adunarea Legiuitoare şi a început să lase impresia că vrea să instaureze o dinastie proprie. Căpătase tendinţe uşor dictatoriale şi acesta a fost motivul pentru care a fost împins să abdice, el nu poate fi privit ca o victimă a intereselor pe care le-a atins prin reformele sale", ne-a declarat Adrian Cioroianu.

Sprijiniţi de Napoleon al III-lea

Unirea Mică de la 24 ianuarie 1859 este o urmare directă a prevederilor Tratatului de la Paris din anul 1858, prin care marile puteri din Europa au permis Principatelor Române să-şi reformeze sistemul de guvernare. Calendarul istoric românesc arată că, după alegerea unanimă a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, muntenilor din Ţara Românească le-a fost sugerat acelaşi conducător.

Conservatorii care dominau guvernarea în acel moment au acceptat cu uşurinţă această idee, realizând de facto unirea la 24 ianuarie 1859. Sprijinită de Napoleon al III-lea, unirea celor două principate a fost recunoscută şi de celelalte mari puteri, în cadrul Conferinţei de la Paris de la 1 aprilie 1859.

În ciuda popularităţii de care se bucura la începutul domniei şi a seriei de reforme radicale, Cuza a fost obligat să abdice în 1866, ca urmare a unirii forţelor de opoziţie într-o coaliţie „monstruoasă". Istoricii spun însă că, de la început, domnia sa stătea sub semnul provizoratului. Laurenţiu Ungureanu

""