Cupa Mondială din 1954: triumful Noii Germanii

Autor 1435 vizualizări


Încă de la începutul Campionatului Mondial, echipa de fotbal a Germaniei se număra printre favorite. Scorul de 7-1 împotriva Braziliei, din meciul din 8 iulie 2014, a făcut acum senzație în întreaga lume, iar finala este așteptată cu sufletul la gură de milioane de germani. Dacă vor câștiga, germanii vor aduce din nou Cupa acasă, la 60 de ani după prima lor victorie. Atunci însă, situația era cu totul alta:jucătorii nemți reprezentau o Germanie divizată care tocmai își revenea după înfrângerea suferită în război, iar celelalte state s-au temut că victoria din fotbal ar putea duce la renașterea naționalismului german.

Luna aceasta se împlinesc, așadar, 60 de ani de la un triumf sportiv care a jucat un rol important în reabilitarea Germaniei după Al Doilea Război Mondial. Puțini au crezut atunci, în 1954, că echipa Germaniei de Vest are vreo șansă la trofeu, mai ales în fața echipei ungare, la vremea respectivă una dintre cele mai bune din lume. Cu toate acestea, meciul din 4 iulie 1954, disputat la Berna, s-a terminat cu un scor de 3-2 în favoarea nemților. Era cea mai mare surpriză din lumea sportivă de după război, mai ales că echipa în cauză era germană, iar pentru prima dată după 1945, nemții și-au putut exprima liber, fără rețineri, mândria națională pentru o reușită care nu părea să aibă nicio legătură cu trecutul nazist repudiat.

Victoria de la Berna a trezit bucuria tuturor nemților, atât în RFG, cât și în Germania comunistă (la nivelul populației), chiar dacă autoritățile din Berlinul de Est n-au fost deloc mulțumite de succesul compatrioților din vest. Pentru regimul comunist al lui Walter Ulbricth, victoria Germaniei de Vest la Cupa Mondială a fost un dezastru. Liderii comuniști, de la Berlin și din celelalte țări ale lagărului socialist, sperau la o victorie maghiară pentru a demonstra așa-zisa superioritate a sportului socialist și, implicit, a regimurilor comuniste. Rezultatul meciului a arătat exact contrariul și fix într-un moment în care liderii est-germani încercau să promoveze ideea că statul lor este cea mai bună opțiune pentru nemți, spre deosebire de RFG, prezentată drept stat succesor al nazismului.

Nemulțumiri au existat și în alte state europene, mai ales în Franța și Marea Britanie. La nici zece de ani de la finalul războiului pentru care germanii erau considerați responsabili, publicul din aceste țări nu a fost deloc entuziasmat de rezultatul Cupei, întețind astfel neliniștile privind rapiditatea refacerii economice a Germaniei.

Controverse după meci:amintiri din epoca nazistă

Două evenimente din afara stadionului au încins discuțiile privind renașterea naționalismului german prin fotbal;unul a avut loc imediat după finală, celălalt la câteva zile după aceea. Mai întâi, după meci, când jucătorii și-au ridicat trofeul, o trupă trebuia să interpreteze imnul național al Germaniei;atunci, fanii din tribune au început să cânte primul vers (interzis!) al imnului – Deutschland, Deutschland, über alles– în locul versurilor oficiale (Einigkeit und Recht und Freiheit). Jurnaliștii străini au observat imediat acest lucru, iar dezbaterile din presă nu au întârziat să apară.

Câteva zile mai târziu, președintele asociației de fotbal din Germania, Peco Bauwens, a ținut un discurs la ceremonia oficială de celebrare a victoriei, organizată tocmai într-o berărie din Munchen! Bauwens (fost membru al NSDAP, încă din 1933) a declarat atunci că jucătorii fuseseră inspirați de spiritul zeilor nordici și că victoria lor fusese posibilă datorită adeziunii lor la Der Führerprinzip. La ce s-a referit? Se pare că sensul cuvintelor sale ar fi fost de „obediență oarbă față de strategia antrenorului (care putea fi văzut ca un lider, deci Führer). A fost însă o gafă prea mare:discursul a fost transmis în direct de către Radioul Bavarez, care a tăiat acest fragment, iar înregistrarea originală a fost apoi „pierdută”. Însă reporterii străini aflați în sală auziseră deja ce era de auzit.

Entuziasmul extraordinar al suporterilor germani era complet rupt de atitudinea liderilor vest-germani și a presei, care încercau cu disperare să stăpânească emoțiile cu iz național pentru a evita antagonizarea aliaților din NATO. Astfel, la o ceremonie organizată la Berlin în fața a 95.000 de oameni, președintele Theodor Huss l-a „mustrat” pe Bauwens printr-o aluzie, spunând că fotbalul bun nu înseamnă și o politică bună, apoi a îndemnat spectatorii să intoneze imnul, începând el însuși cu versurile oficiale. În plus, presa vest-germană n-a reportat decât în treacăt victoria. Spre exemplu, ziarul Süddeutsche Zeitung a accentuat încercarea de a depolitiza victoria prin titlul de prima pagină „Mare victorie. Mare zi. Dar (a fost) doar un meci” și un articol care le recomanda germanilor să-și revină de pe urma celebrărilor.

Englezii și francezii se tem de renașterea Germaniei. Regimul comunist vede în victoria din fotbal o amenințare!

Pe de altă parte, presa franceză și cea britanică au profitat de ocazie pentru a se folosi de antipatia publică și neîncrederea generală față de germani. În multe articole de ziar s-au făcut aluzii la revenirea violentăa Germaniei, la forța economică a acestei țări și la naționalismul periculos al nemților. Atitudinea era, parțial, de înțeles. Războiul nu fusese uitat, iar în Marea Britanie, cel puțin, problemele economice aminteau încă de conflict, în timp ce producția industrială germană creștea într-un ritm fulminant, chiar îngrijorător.

Pentru guvernul și presa est-germane, victoria neașteptată a Germaniei de Vest n-a fost deloc binevenită, fiind considerată un posibil factor destabilizator pentru regim. Doar cu un an în urmă avusese loc o revoltă a muncitorilor, iar propaganda comunistă făcea eforturi uriașe pentru a explica prosperitatea economică a Germaniei de Vest și stagnarea economică a celei de Est. În plus, ultimul lucru pe care și-l doreau autoritățile est-germane era succesul echipei de fotbal din Vest, ai căror jucători insistau să spună că echipa lor este a „Germaniei” pur și simplu. Apoi, presa comunistă nu și-a putut arăta sprijinul pentru „frații socialiști” din Ungaria din cauza popularității fotbaliștilor vest-germani, pe care publicul din Est îi aprecia.

Comuniștii au fost atât de convinși că ungurii vor câștiga încât nu le-au dat ziariștilor instrucțiuni în cazul unei victorii germane:din acest motiv, când Helmut Rahn a dat ultimul gol al meciului, comentatorul est-german Wolfgang Hempel n-a mai zis nimic, păstrând tăcerea pentru aproape un minut, neștiind ce să spună! Apoi, când meciul s-a terminat, televizunea est-germană a introdus rapid o înregistrare a unei melodii pentru a acoperi imnul vest-german.

Însă imediat după finalul meciului, germanii din est au ieșit și ei pe străzi, cu miile, pentru a celebra „victoria germană”. Au dansat, iar unii au cântat Deutschland über alles. Autoritățile nu au avut ce să facă, știind că orice încercare de a reprima aceste manifestații spontane le-ar putea crea probleme și mai mari. Apoi, ziua următoare, ziarele au scris despre performanța jucătorilor vest-germani, explicând în același timp că victoria lor fusese posibilă doar datorită unor accidentări suferite de jucătorii maghiari. Dacă, inițial, tonul presei est-germane a fost reținut, situația s-a schimbat după ce-au ieșit la iveală informațiile cu privire la discursul lui Bauwens din berăria din Munchen. Astfel, în publicația pentru tineret Junge Welta apărut un material cu titlul „Școala lui Goebbels la lucru”, în care Bauwens era prezentat drept succesor al lui Hans von Tschammer und Osten, liderul comisiei germane pentru sport din perioada nazistă.

Ce s-a întâmplat în Ungaria?Maghiarii fuseseră convinși că echipa lor era invincibilă, astfel că nu și-au putut explica înfrângerea decât crezând fie că jucătorii nu se străduiseră suficient, fie că ei fuseseră mituiți să piardă. Potrivit unui zvon care începuse să circule prin Budapesta, germanii oferiseră fiecărui jucător din naționala ungară o mașină Mercedes pentru a pierde meciul. Mai mult decât atât, au existat chiar mini-revolte sponante în capitală, unde ferestrele apartamentului lui Gusztav Sebes au fost sparte, iar oamenii strigau „Moarte lui Sebes”. Jucătorii naționalei au trebuit să fie aduși în țară în secret și sub escortă armată! Din nefericire pentru autoritățile comuniste, nemulțumurile publicului s-au îndreptat în curând și către stat, căci Partidul Comunist promovase non-stop mitul „sportului socialist”.

Finala Campionatului Mondial din 1954 a marcat, așadar, emergența germanilor ca forță în fotbalul european și mondial și, implicit, sfârșitul supremației maghiare. Apoi, efectele victoriei germane oferă o imagine fascinantă a mentalității din epocă, prin rămășițele încă existente ale vechii ostilități față de nemți, pe de o parte, și temerile privind renașterea unei Germanii puternice, pe de altă parte.

 

 

 

 


Paul Legg, The 1954 World Cup:Triumph of a New Germany, în „History Today”, vol.64, 2014