Cum s-a realizat unificarea Italiei

Autor 42974 vizualizări


Unificarea Italiei s-a încadrat în procesul de constituire a naţiunilor europene moderne, finalizat cu apariţia a noi state naţionale unitare şi independente în Europa Apuseană (Belgia, Italia, Germania) şi în Balcani (Grecia, România, Serbia, Bulgaria, Muntenegru, iar la începutul sec. al XX-lea-Albania). Unificarea ţării pentru poporul italian a avut o importantă istorică deosebită, grăbind dezvoltarea economică şi culturală, Italia transformându-se într-un stat modern. Astfel a fost suprimată dominaţia austriacă şi Italia a întregit rândurile marilor puteri europene. 

Lecţia 1848

După înfrângerea lui Napoleon Bonaparte, Congresul de la Viena a înlocuit harta simplificată a Italiei realizată de conducătorul francez, cu o fragmentare în şapte state a teritoriului italian, fără nicio legătură între ele. Sudul peninsulei şi Sicilia formau Regatul Neapolelui, în centru statele se întindeau la nord din Ramagna până în Câmpia romană, tăind în două peninsula. În sfârşit, cea mai mare parte a regiunilor din nord se aflau în raport de dependenţă faţă de Austria.

Autoritatea Vienei se manifesta direct în statul milanez şi în Veneţia, care formau Regatul lombardo-veneţian, şi în mod indirect asupra micilor state din jur, care intrau în marele ducat al Toscanei şi ducatele de Parma şi Modena. Numai regatul de Piemont şi Sardinia scăpaseră de controlul Habsburgilor. În aceste condiţii în preajma anului revoluţionar 1848 se dezvoltă în regatele din centru şi nordul spaţiul italian o mişcare de unificare a acestui spaţiu denumită Rissorgimento.

Revoluţia de la 1848 cuprinde, poate inevitabil, şi spaţiul peninsular, însă Austria deţinea suficiente resurse pentru a înăbuşi visul italian de unificare. Înfrângerea regelui Piemontului, Carol Robert, şi victoria trupelor austriece aveau să amâne realizarea unirii. În timpul revoluţiei avea să se facă remarcată activitatea tot mai frecventă a publicistului Camillo Besso, conte de Cavour, care prin ziarul său „Rissorgimento” avea să însufleţească lupta pentru unitate.

Înfrângerea şi abdicarea lui Carol Albert, regele Piemontului, a creat o reacţie de bumerang ce se va întoarce, zece ani mai târziu, împotriva austriecilor. Noul rege al Piemontului, Victor Emmanuel al III-lea îşi va pregăti ţara pentru o nouă cruciadă de unificare, trăgând învăţămintele din eşecurile anilor '48 şi '49.

Victor Emmanuel îl va numi, în 1852, prim-ministru pe Cavour. Acesta va mobiliza resursele regatului Piemontului, pentru momentul în care o nouă confruntare cu austrieci va devenii inevitabilă. Cavou va fortifica atât puterea militară a regatului, cât şi pe cea economică, atrăgând în regat, toţi patrioţii italieni care visau la unirea Italiei.

Napoleon al III-lea şi unirea Italiei

Toate aceste pregătiri ar fi fost zadarnice fără o susţinere a regelui francez Napoleon al III-lea. Strădaniile şi eforturile lui Cavour pentru a îl atrage pe Napoleon al III-lea de partea Piemontului, împotriva austriecilor au dat roade nesperate.

La 21 iulie 1958, Cavour se întâlneşte cu Napoleon al III-lea la Plombieres. Regele francez îi promite prim-ministrului piemontez, 200.000 de oameni pentru a-i alunga pe austrieci din peninsulă, anexarea la Piemont a Lombardiei şi a Veneţiei, ce îl va plasa pe Victor Emmanuel în fruntea unui mare regat al Italiei de Nord, iar restul Italiei va fi împărţit între trei state (statul papal, regatul Italiei centrale şi regatul Neapolelui) grupate împreună cu primul într-o confederaţie italiană condusă de Papă. În schimbul serviciilor sale, Franţa va primii Nisa şi Savoia. Se mai plănuieşte şi un proiect de căsătorie între prinţul Napoleon, verişor al împăratului, şi prinţesa Clotilda, fiica lui Victor Emmanuel. Deşi această înţelegere nu îl mulţumeşte deplin pe Cavour, o acceptă considerând-o un pas înainte, chiar dacă autoritatea papală, sub care se vor reunii toate regatele, îl deranja.

Războiul

Începutul anului 1859 este marcat de tensiuni tot mai mari între Piemont şi Austria. După nunta convenită la Plombieres (30 ianuarie 1859), Piemontul şi Austria ordonă mobilizare generală. Austria dorea să înăbuşe în faşă orice încercare a Piemontului de a distruge ordinea statală din peninsulă. Trupele franceze conduse chiar de Napoleon al III-lea vor debarca urgent la Genova. Lor li se vor adăuga trupele piemonteze. Vor urma luptele de la Montbello (20 mai), Palestro (30-31 mai), dar decisivă va fi victoria franco-sarzilor de la Magenta din 4 iunie 1859, victorie ce le va deschide calea lui Napoleon al III-lea şi Victor Emmanuel spre Milano.

Urmează la 24 iunie, bătălia din jurul colinei Solferino, ce se termină printr-un măcel îngrozitor. Deşi victorios, Napoleon al III-lea, zdruncinat de pierderile suferite, propune austriecilor un armistiţiu care se va încheia la 9 iulie la Villfranca, spre stupefacţia italienilor.

Acordul preliminar de la Villafranca, confirmat curând de tratatul de la Zurich, restabileşte pacea în condiţii mult diferite de cele pe care Cavour le considera deja nesatisfăcătoare după întrevederea de la Plombieres. Austria îi remite Franţei, Lombardia iar aceasta o retrocedează Piemontului, dar Veneţia rămâne austriacă. Prinţii din Italia centrală şi papa vor fi repuşi în drepturi. 

Este momentul în care în micile ducate din centrul Italiei se produc o serie de revolte. „Răsculaţii” obţin puterea şi cer unirea cu Piemontului. În primăvara lui 1860, printr-o serie de plebiscite, se vor alipi la Piemont, regatul Toscanei, Parmei, Modenei şi a Romagniei.

Pentru a termina acţiunea de unificare, Victor Emmanuel al III-lea trebuia să mai „alunge” trei suverani instalaţi solid pe tronurile lor:regele Neapolelui, Papa şi împăratul Austriei, stăpân al Veneţiei.

Giuseppe Garibaldi şi "cei o mie"

În acest punct critic al unificării Italiei, un fost general al Republicii romane, Giuseppe Garibaldi, va scrie istorie. În primăvara lui 1860, încurajat de emigranţi sicilieni, recrutează o mică armată de voluntari numită „Cei o mie” (în realitatea era formată din ceva mai mult de 1200 de oameni), pe care o îmbracă în cămăşi roşii şi o adună la Genova.

La 11 mai, „cămăşile roşii” debarcă la Marsala, în Scillia, înfrâng trupele lui Francisc al II-lea şi ocupă Palermo iar Garibaldi se proclamă dictator al Sciliei în numele lui Victor Emmanuel. Trei luni mai târziu, Garibaldi trece cu „cămăşile roşii”pe continent şi ocupă Neapole, devenind „dictator al celor Două Sicilii”. Garibaldi decide să îşi continue marşul cu direcţia Roma, dar Victor Emmanuel îi blochează iniţiativa şi anexează provinciile cucerite de acesta, apoi intră şi ocupă ducatele rămase libere din jurul Romei.

La 18 martie 1861, Victor Emmanuel al III-lea proclamă regatul Italiei. Pentru a fi desăvârşită, Italiei îi mai lipsesc Veneţia, rămasă sub stăpânirea Austriei, împotriva căreia un nou război pare imposibil, şi Roma, protejată de Napoleon al III-lea, aflat la apogeul domniei sale.

  • Scurtă cronologie


    1821:Revolta din Piemont. Liderul mişcării revoluţionare a fost Santorre di Santarosa, care a vrut să elimine austriecii şi să unifice Italia sub Casa de Savoya

    1821: Sentimentul revoluţionar în favoarea unei Italii unificate a început să renască şi o serie de insurecţii au aşezat fundalul pentru un singur stat de-a lungul Peninsulei Italice.

    1831: Revolta din Modenaa-înăbuşită de trupele austriece

                Revoltă în Statele Papale-înăbuşită de trupele austriece şi de cele ale Papei

    1832   Giuseppe Mazzini a fondat " Tânăra Italie”

    1846:Pius al IX-lea a fost numit Papă

    1848:12 ianauarie-Revoluţia  din Palermo;

    10 februarie:Ferdinand  al II-lea a acordat o constituţie Neapolelui

    4 martie:Carol Albert a acordat Piemontului o constituţie

    14 martie:Pius IX  a acordat o constituţie Statelor Papale, rezervându-şi dreptul de veto în Colegiul Cardinalilor 

    22 martie:Veneţia s-a proclamat republică 

    1849: Carol Albert a abdicat în favoarea lui Victor Emmanuel al II-lea; 

              Austriecii au preluat Florenţa

              Veneţia s-a predat Austriei

    1850-1854:Giuseppe Garibladi a fost exilat,

    1852:Cavour a fost numit prim-ministru al Piemontului

                Napoleon al III-lea a devenit Împărat al Franţei

    1854:Piemontul a trimis trupe pentru a ajuta Franţa şi Marea Britanie în Războiul Crimeii

    1856:Congresul de la Paris

               Întâlnirea dintre Cavour şi Napoleon al III-lea  de la Plombières

    1859:. Războiul Franţei şi Piemontului împotriva Austriei 

     4 iunie:Succes al armatelor Franţei şi Piemontului în faţa celei austriece

     10 noiembrie:Tratatul de la Zurich  a încheiat pentru o vreme conflictul din nordul Italiei

    Toscana, Parma şi Modena doreau anexarea la Piemont

    1860:20 Martie:Piemontul a anexat statele din centrul Italiei cedând Nisa şi Savoya francezilor. Insurecţia din Sicilia. Victoria de la Calafitimi-Garibaldi a preluat controlul insulei pentru trei luni

    Septembrie 1860Trupele piemonteze au invadat Statele Papale-Victoria de la Casteldifardo

    Octombrie-Întâlnirea dintre Garibaldi şi Victor Emanuel al II-lea de la Teano. Garibaldi a predat regelui cuceririle sale.

    1861:  Camilo Cavour a murit.

    Sicilia si Napoli au votat pentru alipirea la Regatul Italiei. Proclamarea Regatului Italiei

    1862:  Garibaldi a condus expediţia pentru cucerirea Romei– ‘ Roma o morte’. Expediţia a fost un eşec

    1866: Razboiul prusaco-austriac.

    24 iunie:trupele italiene au fost infrante la Custoza

    26 iulie:armistitiu austro-prusac

    12 august:Italia a incheiat razboiul cu Austria dupa armistitiul din 26 iulie

    12 octombrie:Împăratul Franz Joseph a cedat Veneţia lui Napoleon al III-lea ca răsplată pentru că nu a intervenit în război. Napoleon al III-lea a cedat, la rândul său, Veneţia Italiei. 

    1867: A doua încercare a lui Garibaldi de a cuceri Roma oprită de către francezi.

    1870:  Trupele italiene au ocupat Roma în urma abandonării acesteia de către francezi.

    1871 :Roma a devenit capitala Regatului.

    1872:10 martie:moartea lui Mazzini 

""