Criza româno-maghiară, un război diplomatic de peste 10 ani

Autor 9829 vizualizări


Poate una dintre cele mai lungi crize diplomatice dintre România şi Ungaria s-a derulat la puţin timp după Unirea de la 1 Decembrie 1918. Cel care a reprezentat în acest război a fost poate cel mai cunoscut şi mai bun diplomat al României, Nicolae Titulescu.

Nicolae Titulescu este unul dintre cei mai mari oameni politici interbelici ai României. Se poate spune despre el că a fost unul dintre cei mai mari diplomaţi ai timpului său şi a ştiut întotdeauna să apere interesele României, mai ales din postură de reprezentant al acesteia la Societatea Naţiunilor.

Trebuie spus că s-a născut la Craiova, la 4 martie 1882, fiind fiul judecătorului Ion Titulescu şi urmaşul unor vechi familii boiereşti. S-a remarcat ca un elev eminent atât în ţară, cât şi la Facultatea de Drept din Paris, unde în 1904 şi-a susţinut teză de doctorat în ştiinţe juridice, care i-a adus menţiunea cum laude şi propunerea de a profesa în universitatea pariziană, propunere pe care a refuzat-o .Întors în ţară, din 1905 va fi profesor supleant de drept civil la Universitatea din Iaşi, iar din 1912 va intră în viaţa politică, fiind ales deputat al departamentului Romanati. De-a lungul carierei sale a fost ministru de finanţe, ambasador şi ministru plenipotenţiar la Londra, precum şi ministru de externe al României în 1927 şi 1928 şi 1932-1936. Dar elementul definitoriu pentru  Titulescu  a fost activitatea diplomatică desfăşurată la Societatea Naţiunilor  între anii 1921-1936, fiind chiar preşedinte al acesteia în 1930 şi 1931.

Ca reprezentant al României  la Societatea Naţiunilor, s-a confruntat cu probleme spinoase ca dreptul minorităţilor sau revizuirea frontierelor. Referitor la aceste probleme, Titulescu a afirmat întotdeauna răspicat că:în ceea ce priveşte revizuirea teritorială, aceste state, în speţă Ungaria şi Bulgaria, nu vor primi niciodată niciun centimetru pătrat din teritoriul românesc, el chiar spunând că “revizuirea este pentru România nu numai amputarea moşiei strămoşeşti, revizuirea este amputaţia atributelor istorice ale neamului nostru, tocmai în clipa când el şi-a desăvârşit unitatea”, iar în ceea ce priveşte minorităţile, România se opunea clar încercărilor de a face din regimul unor cetăţeni români obiectul unor negocieri internaţionale. România se obliga să aplice cu stricteţe prevederile Tratatului minorităţilor, dar refuză alte prevederi ce depăşeau acest tratat. Mai mult, în concepţia lui, problema minorităţilor era chiar mai importantă decât revizuirea frontierelor, pentru că minorităţile acţionează sub îndrumarea statelor cu care sunt unite rasial.

Criza optanţilor, un proces româno-maghiar de lungă durată

Una din problemele cu care Titulescu s-a confruntat şi care ar putea fi încadrată atât la problema minorităţilor, cât şi la problema revizuirii a fost aşa-numitul proces al optanţilor. Concret, procesul optanţilor unguri, fabricat de latifundiarii maghiari şi de cercurile reacţionare şi revizioniste de la Budapesta în urma expropierii, conform reformei agrare din 1921, aplicată de autorităţile române obiectiv proprietăţilor marilor moşieri unguri din Transilvania, care părăsiseră România după 1918 şi adoptaseră cetăţenia maghiară.

Pentru a demonstra necesitatea reformei agrare, trebuie spus că evoluţia problemei agrare la începutul secolului al XX-lea în teritoriile locuite de români evidenţia necesitatea unor adânci prefaceri în structura proprietăţii funciare rurale şi în raporturile de munca din agricultura, pentru a elimina discrepanţele sociale din lumea satelor. Analiza structurii proprietăţii funciare rurale din Transilvania şi din celelalte provincii româneşti de dinainte de Primul Război Mondial arăta repartiţia nefirească  a pământului, concretizată în concentrarea unor intinse suprafeţe de pământ în mâinile câtorva mii de oameni şi în existenţa unei imense mase a ţăranilor cu loturi mici sau inexistente. Structura proprietăţii funciare în Transilvania nu reprezinta numai o expresie a exploatării sociale, ci era dublată de o alta, cu caracter naţional:în 1919, populaţia de naţionalitate română stăpânea doar 30% din pământ, desi reprezenta peste 53 % din populaţia Transilvaniei .

În aceste condiţii, o reforma agrară care să ducă la împroprietărirea ţăranilor săraci şi să restrângă din drepturile marilor proprietari era mai mult decât necesara, iar Titulescu are meritul de a fi luptat pentru aceasta reformă şi pentru drepturile ţăranilor săraci şi oprimaţi, deşi el însuşi era unul din marii proprietari funciari ai României, iar reforma îl  lovea direct. Trebuie de asemenea menţionat rolul său, alături de Ioan Cantacuzino, în semnarea la 4 iunie 1920, a Tratatului de la Trianon cu Ungaria prin care era trasată frontiera occidentală a României şi prin care era recunoscut dreptul la libera conservare a bunurilor pe care maghiarii le posedau  în România.

În acest context va izbucni procesul optanţilor unguri şi marea dispută diplomatică legată de acesta, în condiţiile în care proprietăţile mai mari de 100 ha ale abseinteiştilor, ale celor care după 1918 părăsiseră România, indiferent de naţionalitate, erau expropriate total, proprietarii fiind despăgubiţi.

Încă de la început, guvernul de la Budapesta se face purtătorul de cuvânt al celor  expropriaţi legal în Transilvania, intervenind la diferite organisme internaţionale pentru a contesta reforma, întrucât se considera că încalcă prevederile Tratatului de la Trianon şi că era totodată o încercare de a ruina proprietării funciari maghiari din Transilvania. Într-o prima faza, guvernul maghiar se plânge SUA, în speţa ambasadei americane din Budapesta, dorind să creeze un curent anti-romanesc, iar în mai 1921, înainte de adoptarea legii definitive agrare româneşti, maghiarii, prin delegatul lor, adresează o scrisoare Conferinţei Ambasadorilor de la Paris, scrisoare pe care Conferinţa a remis-o Societatii Natiunilor în 24 iunie 1921. După intrarea în vigoare a legii agrare în 1921, guvernul maghiar intervine pe lângă cel român pentru a-i cere sa reglementeze problema în favoarea cetăţenilor maghiari, iar apoi nesatisfăcându-li-se cererea, adresează la 16 august 1921 un protest Conferinţei ambasadorilor care îşi declina competenţa, la 31 august 1931, şi îi sfătuieşte să se adreseze Ligii Naţiunilor, întrucât era vorba de încălcarea prevederilor Tratatului de la Trianon, ceea ce guvernul maghiar şi face la 15 martie 1923 adresând Consiliului Ligii Naţiunilor un protest contra exproprierii proprietarilor maghiari, expropriere considerată ca fiind o încălcare flagranta a prevederilor Tratatului de la Trianon şi ale Tratatului minorităţilor.

De fapt, după cum însuşi Titulescu a subliniat, cazul optanţilor reprezenta o încercare de revizuire teritorială, prin crearea unor grupuri izolate de unguri în mijlocul comunităţilor româneşti pentru ca aceştia să poată gândi:“viaţa e mai bună dacă eşti ungur decât dacă eşti român, căci chiar şi astăzi, când Ungaria a fost înfrântă, ea tot mai comandă .”

Răspunsul lui Titulescu cu privire la reforma agrară

Faţă de protestul adresat de guvernul maghiar Consiliului Ligii Naţiunilor, Nicolae Titulescu, reprezentantul României, demonstrează în sedinţa din 20 aprilie 1923 că exproprierea şi împroprietărirea reprezentau o necesitate impusă de frământările ţărăneşti din 1907, ce fusese admisă în 1913, că prin aplicarea reformei agrare nu se viola Tratatul de la Trianon şi nici drepturile optanţilor, întrucât nu se putuse crea prin acest tratat o situaţie specială străinilor, în speţă optanţilor unguri, o situaţie privilegiată faţă de aceea creată cetăţenilor români, întrucât exproprierea moşiilor, şi ale unora şi ale altora, cădea sub acelaşi regim, iar de împroprietărire se bucuraseră atât ţăranii români, cât şi ţăranii maghiari. De asemenea, Titulescu remarca faptul că nu există nici o contradicţie între reforma agrară din România şi prevederile tratatelor de pace, întrucât prin legea de reforma agrară nu se recurgea la o confiscare a bunurilor cetăţenilor maghiari, care erau despăgubiţi pentru expropriere, astfel că Consiliul Ligii nu avea căderea de a interveni în această problemă, pentru că reformele agrare ţineau de competenţa exclusivă a fiecărui stat.

Cum în Consiliul Societăţii Naţiunilor nu se înregistra nici o tendinţă spre reconciliere, juristul japonez recomanda ca litigiul să fie supus Curţii Permanente de Justiţie de la Haga, însă Nicolae Titulescu apară încă o dată interesele României, respingând propunerea, întrucât considera că soarta unei reforme agrare de o importanţă capitală pentru România nu putea fi subordonată unei decizii judiciare. Datorita refuzului lui Titulescu, Consiliul Ligii îndeamna cele două ţări la negocieri directe, care vor avea loc la Bruxelles, pe 27 mai 1923, în prezenţa unor reprezentanţi ai Ligii, între delegaţia maghiară, formată din contele Emeric de Csaki şi Ladislau Gajzago şi Nicolae Titulescu. Cele două părţi ajung la un acord, semnat pe 29 mai 1923, rămânând de stabilit cuantumul şi natura indemnizaţiei în contul exproprierii. Dar ministrul de externe ungur dezavuează acordul pretextând excesul de putere şi viciul de consimţământ şi astfel, reprezentantul Ungariei la Geneva, contele Albert Apponyi, repune chestiunea în discuţia Consiliului Ligii Naţiunilor, dar la intervenţia prompta a lui Nicolae Titulescu, Consiliul recunoaşte valabilitatea acordului.

Prelungirea crizei diplomatice româno-maghiare

În această situaţie, optanţii unguri depun numeroase reclamaţii la Tribunalul Arbitrar Mixt româno-maghiar din Paris, iar replica României nu se lasă aşteptată, guvernul român negând competenţa Tribunalului în judecarea litigiului, mai ales că prin reforma agrară nu se încălcase nici un tratat, astfel că în 1925 şi 1926 Tribunalul nu poate lua nici o decizie, cum România îi contesta autoritatea. Dar în 1927, Tribunalul se declara competent în a judeca litigiul, astfel că în februarie 1927 România ia pozitie, retrăgându-şi arbitrul propus, fapt ce a pus instanţa în imposibilitatea de a discuta fondul chestiunii şi readucându-se litigiul, de către guvernul maghiar, în atenţia Consiliului Societăţii Naţiunilor. Nicolae Titulescu propune Consiliului să considere diferendul închis prin hotărârea luată la Bruxelles şi să nu admită amestecul Tribunalului Arbitrar Mixt într-un litigiu reglementat care privea nu o contestaţie a unui stat împotriva celuilalt, ci cereri ale optanţilor adresate individual Tribunalului. Totuşi, Liga instituie un Comitet de trei, condus de Austen Chamberlain pentru rezolvarea crizei, dar guvernul român îi contesta autoritatea. Cu toate acestea în 1928, mai sunt încercări pentru rezolvarea crizei, se încearcă introducerea de noi membri neutri în Comitet, dar Ungaria, iar apoi Romania nu acceptă soluţiile propuse.

Din nou se remarca geniul politic şi diplomatic al lui Titulescu, care în  februarie şi apoi în martie 1928, propune o nouă soluţie pentru rezolvarea crizei:Ungaria să scadă, din reparaţiile de război pe care le datora României, sumele ce se cuveneau optanţilor, iar guvernul maghiar să le achite lor în contul terenului expropriat. Deşi iniţial de acord, ulterior Ungaria respinge aceasta soluţie, pretextând că drepturile optanţilor se ridica la 300 de milioane coroane-aur, pe când Ungaria datora României doar 16 milioane coroane-aur. Tot în 1928 Consiliul Ligii le propune celor două părţi să recurgă din nou la negocieri directe, iar partea ungară, la presiunea internaţională, a trebuit într-un final să le accepte. Aceste negocieri  au avut loc pe parcursul anilor 1928-1929, meritând amintite momentele 15 decembrie 1928, Abazzia, în Italia, apoi februarie 1929, San Remo şi martie, Rapallo, în cursul cărora au avut loc diverse tatonări între cele două părţi, neajungându-se la nimic concret. Acesta problemă a optanţilor e reluată de părţile română şi ungară în aprilie 1929, în cadrul unei Conferinţe, ce a avut loc la Viena şi în care românii încercau să rezolve problema prin negociere directă, iar ungurii încercau să readucă problema în faţa Societăţii Naţiunilor, ceea ce a dus la eşecul conferinţei la sfârşitul lui august 1929.

Dar deja de la 6 august 1929 se deschisese conferinţa Comisiei Reparaţiilor, la Haga, iar reprezentanţii români au legat tot mai strâns reglementarea litigiului optanţilor de formula compensaţiilor. Mai mult, între 16 septembrie şi 5 decembrie 1929 are loc  Conferinţa de la Paris în problema reparaţiilor orientale, iar Titulescu nu lasă să-i scape ocazia şi în octombrie 1929 pune în discuţie problema optanţilor, în conexiune cu reparaţiile de război maghiare .            

Graţie eforturilor lui Titulescu şi ale Societatii Naţiunilor, aceasta problema este soluţionată prin Convenţia din 20 ianuarie 1930, de la Haga, care privea problema reparaţiilor orientale şi occidentale, iar prin Convenţia de la Paris din 28 aprilie 1930 se dădea o forma definitivă acordului. Pe baza acestor două convenţii se crea un Fond agrar pentru plata optanţilor unguri (Fondul A), care se compunea din renta de împroprietărire depusă de Romania, Cehoslovacia şi Iugoslavia la dispozitia optanţilor, din creanţele pe care Anglia, Franta, Italia, Belgia, Portugalia şi Japonia le aveau asupra reparaţiilor datorate de Ungaria şi pe care aceste ţări le-au cedat Fondului agrar, din sumele ce reveneau României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei ca beneficiare ale anuitatilor datorate de Ungaria şi din alte sume, statele respective, implicate până atunci în procesul optanţilor unguri, fiind scoase din cauză. Astfel se încheia, datorita geniului diplomatic al lui Nicolae Titulescu, cazul optanţilor, iar Romania nu numai că nu a ieşit în pierdere, ci chiar a câştigat anumite sume de pe urma hotărârilor luate cu ocazia creării Fondului A. Merită remarcate şi apreciate claritatea opiniilor, fermitatea deciziilor, clarviziunea şi chiar asumarea riscurilor de care Nicolae Titulescu a dat dovadă în toţi aceşti ani ai crizei optanţilor, criza care n-a reprezentat altceva decât o încercare de revizuire a frontierelor, după cum chiar şi Apponyi a recunoscut.

           

 

 

Bibliografie:

1.Buzatu, Gheorghe (coord)-Titulescu si strategia pacii, Iasi, Editura Junimea, 1982

2Grecescu, Ion  (trad)-Omagiu . Titulescu.Nicolae, Bucuresti, Editura Politica, 1982

3.Titulescu, Nicolae –Politica externa a Romaniei, Cluj, Editura enciclopedica, 1994

4. Titulescu, Nicolae –Reflectii, Bucuresti, Editura Albatros, 1985

""