Autor 13316 vizualizări


Alimentaţia sportivilor care participă la olimpiade sau alte concursuri sportive, oricum s-ar numi ele, este aleasă cu grijă, iar acest obicei îşi are rădăcinile în Antichitate. Fără să cunoască exact componentele alimentelor, grecii antici au putut să observe efectele diverselor feluri de bucate în creşterea musculaturii, a energiei şi a rezistenţei.

Mărturiile arată că, la primele Jocuri Olimpice din anul 776 î.Hr., era poziţionat un altar la finalul singurului eveniment al Jocurilor:Stadionul sau alergarea de 200 de metri. Învingătorul dădea foc altarului pentru a oferi o jertfă, iar câştigătorul primea şi cea mai bună bucată de carne.

„Arată statutul rezervat învingătorilor în Olimpiadă”, explică Charles Stocking, profesor-asistent de studii clasice la Universitatea din Ontario de Vest.

„Atleţii erau un soi de vedete rock ale timpului”, confirmă şi Francine Segan, istoric culinar şi autor al cărţii „The Philosopher’s Kitchen” („Bucătăria filosofului”). „Erau mândria comunităţii lor, iar medicii erau extrem de interesaţi în a-i ajuta pe atleţi şi în ceea ce mâncau.”

În vreme ce există câteva fragmente din mărturii ce arată în ce consta dieta unui atlet, este clar că se punea accent pe nutriţie, spune Stocking. De altfel, alimentaţia atleţilor era considerată atât de importantă încât doctorii şi antrenorii se certau cu privire la cele mai bune practici alimentare, continuă Stocking.

„Nu este chiar atât de diferit faţă de ce se întâmplă în zilele noastre”, adaugă el. Câteva dovezi arată că existau diete similare cu cele ce se supun tendinţelor actuale.

„Nu vorbeau despre carbohidraţi, grăsimi şi proteine, dar, dacă ar fi să o traducem în limbajul contemporan, am spune că este o dietă bogată în proteine”, spune Segan. „Au observat, testând atleţii, ce oferă mai multă energie, muşchii tonifiaţi şi fără grăsime şi mai multă rezistenţă.”

Întrucât carnea era, de obicei, păstrată pentru sacrificiile oferite zeilor, nu făcea parte din dieta zilnică. Introducerea cărnii în alimentaţia unui atlet era cu atât mai semnificativ, spune Stocking. Există o povestire despre un luptător numit Milo din Croton, care era cunoscut pentru a-şi fi construit forţa fizică prin ridicarea unei viţel, zilnic, până ce a crescut într-un taur în toată firea. Povestea spune şi că l-a cărat în jurul stadionului olimpic, iar după aceea l-a mâncat.

“Probabil că nu este adevărată, dar explică valorea cărnii”, spune Stocking. “Un atlet care mănâncă un întreg taur arată statutul şi forţa sa.”

O altă scriere antică arată că era recomandată o dietă săracă în carbohidraţi, fără gluten.

“O mulţime de scrieri antice spuneau că pentru a ajunge la o performanţă fizică optimă, atleţii trebuie să evite cerealele şi pâinea timp de şase luni înainte de începerea Olimpiadei”, explică Segan.

Fragmente din alte documente arată că s-ar putea ca atleţii să fi consumat diete bogate în peşte, legume, năut, măsline şi câteva tipuri de brânză şi fructe confiate – ceea ce noi am numi o dietă mediteraneeană, spune ea.

Nu totul are un echivalent în lumea contemporană. Atleţii antici credeau că uleiul de măsline era “bun pentru corp pe dinăuntru şi pe dinafară”, spune Segan. La începutul Olimpiadelor, atleţii “îşi ungeau corpul cu ulei de măsline şi concurau nud. Aşa că numai bărbaţii şi femeile nemăritate aveau voie să privească jocurile.”

De asemenea, este probabil că se bazau mai mult pe vin decât pe apă, din moment ce alcoolul omoară germenii patogeni care ar putea infesta apa.

“Hipocrat avea o reţetă faimoasă pentru atleţii pe care îi dureau muşchii:îmbată-te de două ori pe perioada unei zile şi fă sex”, spune Segan. “Mi-am întrebat medicul personal despre ce era vorba şi mi-a spus că, ei bine, dacă te-ar durea spatele ţi-aş prescrie un relaxant muscular – alcoolul şi sexul pot, de asemenea, să relaxeze muşchii.”

 

Sursa:news.discovery.com