Castrul roman de la Arutela, o investiţie care aşteaptă să se prăbuşească

Autor 8544 vizualizări


Străbătând Drumul Naţional nr. 7, între Râmnicu Vâlcea şi Sibiu, mai exact în dreptul mănăstirii Cozia, foarte puţini dintre noi observă prezenţa unei porţi pretoriene a unui castru roman reconstituit. Este vorba despre castrul roman de la Arutela. 

Istoricul săpăturilor arheologice din zonă începe în anii 1888-1889, când Ministerul Domeniilor a făcut aici excavări pentru captarea unor izvoare termale[1]. Astfel, o serie de săpături arheologice parţiale au avut loc sub direcţia lui Grigore Tocilescu în perioada 1891-1892. Săpăturile au fost reluate însă abia în 1967, cele mai multe merite în cadrul descoperirilor avându-le profesorul doctor Dumitru Tudor.

Castrul făcea parte din „drumul Oltului”, drum cu caracter rutier, dar şi militar, ce străbătea râul de-a lungul următoarelor fortificaţii:Romula-Acidava-Rusidava-Pons Aluti-Buridava-Castra Traiana-Arutela-Praetorium-Pons Vetus-Stenarum;drumul e menţionat şi în documentul medieval Tabula Peutingeriana, care arăta principalele drumuri ale Imperiului Roman. În privinţa numelui, au existat o serie de divergenţe, considerându-se fie că acesta ar veni de la toponimicul Alutus (Olt în lb. lat.), fie ar reprezenta un nume de origine autohtonă (dacic)[2].

O serie de surse, printre care şi numele localităţii, „Castra Traiana”, evidenţiază faptul că acest drum al Oltului a fost construit în timpul împăratului Traian, ca bază logistică pentru cel de-al doilea război dacic[3]. Castrul de la Arutela se pare însă că a fost construit în timpul împăratului Hadrian, fapt dovedit printr-o inscripţie datată în anul 137, care afirmă ridicarea edificiului de către o formaţie de arcaşi sirieni. La Arutela a existat şi o aşezare dacică, care şi-a prelungit existenţa sub stăpânirea romană.

 

Ce a mai rămas astăzi din tabăra româană

Planul castrului roman se încadrează în tipicul unei tabere romane obişnuite şi nu a suferit modificări în ceea ce priveşte structura de-a lungul timpurilor. Castrul este înconjurat de ziduri, nu deosebit de înalte sau solide, romanii fiind adepţii luptelor în câmp deschis. În afara acestora se găseau şanţuri de apărare săpate în forma literei V, iar în unele cazuri în zona din faţa şanţurilor erau mai multe gropi camuflate, care aveau câte un par ascuţit în mijloc şi pe care romanii le numeau „crini” (lilia)[4].

Castrul avea formă pătrată, o mare parte din el fiind însă distrusă atât de revărsările Oltului, cât şi de apariţia, la începutul secolului al XX-lea, a unui terasament de cale ferată. Ca orice castru roman, el era orientat cu fiecare dintre laturi în dreptul unui punct cardinal. Dacă principala intrare, porta pretoria, se afla spre răsărit (reconstituită în anii ’80 – n.a), porta decumana, aflată la Vest, a rămas în continuare necunoscută. La nord şi sud se aflau porţile dextra şi sinistra.

Pe toată întinderea zidului de apărare se pot observa şi astăzi o serie de pinteni cu lăţimea de 1, 50 m, cu rostul de a susţine un acoperiş din bârne, de-a lungul căruia putem deduce existenţa „drumului de rond”pentru soldaţi, sub acesta existând încăperi de locuit, grajduri sau depozite de materiale[5]. În centrul fortificaţiei se pot observa ruinele reşedinţei comandantului Pretorium. Aceasta era construită după modelul unei locuinţe aristrocratice romane, având adeseori un sistem de încălzire prin pardoseală (hippocaust)[6].

Din păcate, castrul roman a fost lăsat în stare de paragină, poarta pretoria reconstituită se află într-o stare de degradare avansată, iar informaţiile pentru turiştii care se abat prin zonă lipsesc cu desăvârşire.

 

NOTE


[1]Dumitru Tudor, Oltenia Romana, Bucureşti, Editura R.S.R., 1968, ediţia a II-a, p. 26

[2]Ibidem, p. 57

[3]Vasile Christescu, Istoria Militară a Daciei Romane, Editura Academiei Române, 2009

[4]Adrian Goldsworthy, Totul despre armata romană, Editura Rao, Bucureşti, 2007

[5]Dumitru Tudor, Op. cit., p. 269

[6]Adrian Goldsworthy, Op. cit., p. 125

 

""