Carul de luptă, tancul din Egiptul Antic

Una dintre funcțiile principale pe care le-a îndeplinit carul în antichitate a fost aceea de armă de şoc. Deşi destul de lent şi greu de manevrat, marele său avantaj era că dezorganiza armatele inamice. Soldații care îl foloseau aveau de obicei la dispoziție fie secure, fie sulițe, fie arcuri cu săgeți. Vehicolul contribuia la menținerea unei raze vizuale mai mari datorită platformei elevate, ceea ce permitea o eficiență sporită a trupelor. De asemenea putea fi un considerat un simbol al puterii celor angajați în luptă.

Cum funcționa arma? În principiu era vorba de unități de infanterie plasate pe platforme mobile, precum şi de căruțaşi, pentru ca soldații să-şi desfăşoare activitatea lejer. Astfel de reprezentări întâlnim printre altele la Ur sau pe Stela Vulturilor. Cu excepția unor cazuri precum Amenhotep al II-lea, adevărat expert în tragerea cu arcul din car, majoritatea aveau pe cineva alături care conducea vehicolul[1]. Imaginile artistice din Egipt înfățişează uneori războinici care au frâiele încinse în jurul mijlocului, pentru a nu-l deruta in mişcări, dar trebuie să fie fost o formă de luptă foarte incomodă[2].

Pentru protecția soldatului care trăgea era nevoie de o armură care să acopere foarte bine, sau de un scut, o idee greu de pus în practică ce apare prima dată la războinicii maryannu[3].

Mormântul lui Merisamun din vremea Regatului de Mijloc prezintă în schimb imagini şi bucăți de armură grea care se pare că ar fi remediat problema[4].

O inovație adusă pentru a îmbunătăți capacitățile de apărare o regăsim pe reliefurile lui Ramses al II-lea, care arată în cadrul armatelor hitite pe un al treilea personaj, care poartă scutul. Această adăugire se va dovedi de neprețuit, transformând vehicolul de tragere uşoară într-unul uşor înarmat. Dar treptat, şi potrivit reliefurilor neoasiriene, armura se dezvoltă ajungând să acopere chiar şi caii sau carul propriu-zis.

În conformitate cu sursele de care dispunem, se pare că această armă interesantă se putea folosi în trei moduri diferite, cel puțin. Prima tactică era atacul frontal, atunci când vehicolul câştiga ceva viteză şi putea rupe rândurile inamice[5]. Indiferent de tipul de soldați, sulițaşi sau arcaşi, proiectilele erau eficiente în vederea slăbirii armurilor sau dispersării primelor rânduri. Apoi, într-un fel similar cavalerilor medievali, războinicii işi luau securile sau săbiile şi începeau lupta corp la corp. Intregul proces trebuie să fi durat puțin, pentru că altfel nu ar fi supraviețuit odată ce carul ajungea suficient de aproape de liniile duşmane[6].

Din cauza costurilor mari şi a nivelului ridicat de profesionalism necesar, rareori carele erau cele care deschideau bătăliile. Punctul slab al carului de luptă era partea din spate, unde nu era deloc protejat de proiectile sau de arme cu rază scurtă de acțiune. De aceea carele trebuiau păzite din spate de infanterie sau cavalerie, dar la o distanță suficient de mare incât să nu se amestece liniile.

O a doua tactică apare pe reliefurile lui Assurnazirpal al II-lea, este specific epocii bronzului mjlociu şi cunoscută sub denumirea de “lovitura parthică” (Parthian shot). Asta însemna ca aceste arme de şoc să înainteze în forță, să lanseze proiectilele, după care să se întoarcă în linie trăgând de data aceasta în spate, pentru a-i determina pe soldații inamici să-şi părăsească pozițiile de luptă şi să vină în urmărirea lor. Era o metodă utilă pentru hărțuirea duşmanului înainte de a trimite la luptă infanteria, pentru că astfel se crea deja un mic haos[7].

O a treia posibilitate poartă o denumire prin extrapolare de la unele obiceiuri de luptă ale cavalerilor din perioada renascentistă. Este vorba despre Caracolla, pe scurt, o tactică în care unitățile călare formau un grup compact, se îndreptau spre inamic, lansau armele asupra sa, după care se întorceau la poziția inițială, reîncărcându-şi tolbele cu săgeți. Pe lângă aceste potențiale aplicații strategice ale carului, alte posibilități includ tacticile combinate. Sursele vizuale pledează pentru atacurile simultane ale infanteriştilor şi conducătorilor de care. Nu doar şocul de la distanță era specialitatea carelor de luptă se pare, ci şi împungerea sau lovitura violentă. Dar nici în asedii nu erau lăsate la o parte, date fiind costurile şi multiplele utilizări ale instrumentului. Este greu de crezut de altfel că rolul combativ al carului s-a redus la acela de platformă mobilă şi rapidă de tragere, cum s-a vehiculat o vreme[8].

În timpul asediilor, carele, în special cele din armatele neoasiriene, aveau rolul de a apăra flancurile şi ariergarda asediatorilor. Scutul care se forma din care permitea armatei să ridice un soi de fortificație imporvizata care proteja împotriva unor eventuale amenințări. În plus, având o pregătire aparte pentru tragerea la distanță de pe platform mobile, este improbabil ca arcaşii să se fi limitat doar la un rol defensive în timpul asediilor. Dincolo de eficacitatea lor ca mijloc de protecție şi de patrulă, marea majoritate a arcaşilor acompaniau trupele de asalt. Dacă scuturile erau transportate în spatele carului, țintaşii aveau posibilitatea să se deplaseze acolo unde era nevoie de ei, precum şi să revină în aceeaşi viteză[9]. Din car arcaşul putea să-i acopere pe asediatorii care manevrau maşinile de război.

Odată cu dezvoltarea tot mai accentuată a cavaleriei ca armă de şoc mobilă, carul incepe să devină tot mai mult o platformă de comandă fixă. Tintaşii susțin infanteria oferind poziții mai înalte pentru ofițerii care astfel supraveghează mai vigilent câmpul de luptă. Unii autori au avansat şi ipoteza conform căreia carul nu ar fi fost altceva decât un mijloc de transport pentru soldați pe front[10]. Este probabil ca utilizarea carului pe câmpul de luptă să se fi rezumat inițial la transport, dar după aceea au evoluat tactici care aveau în vedere exploatarea posibilităților sale combative. Dacă trăgătorii cu armuri erau într-adevăr foşti căruțaşi, se poate spune că erau folosiți şi ca infanterie călare, şi ca infanterie normală. Această infanterie mecanicizată comporta o dublă funcție:transport şi război. În reprezentările artistice întâlnim de obicei trei poziții pentru care:vârful de asalt;poziția de mijloc pentru întărirea trupelor din față şi poziția de ariergardă, unde beneficiau de cea mai mare siguranță de luptă, facilitând perspectiva largă asupra terenului şi regruparea.

Acestea fiind spuse, să vedem când şi cum a influențat introducerea carului arta de război egipteană. Pe parcursul unei anumite epoci, mai precis Regatul Nou (undeva între 1570 şi 1085), faraonii egipteni s-au străduit să îşi extindă şi să-şi intărească statul prin utilizarea eficientă a unui instrument de luptă care nu a fost inventat de ei, ci împrumutat de la invadatori într-un moment în care armata egipteană se baza pe infanterie. La vremea invaziei, armele egiptene cazuseră în desuetudine, iar introducerea carului de luptă a favorizat ascensiunea civilizației egiptene.

În jurul anului 1700 a.Hr., un popor cunoscut sub numele de hiksoşi a pătrus pe teritoriul Egiptului, aducând cu sine calul, carele si armele moderne ale epocii bronzului. În zona Asiei carul s-a răspândit începând cu 2000 a.Hr., indo-iranienii fiind printre primii care au întrebuintat un car similar celui hiksos – uşor, cu două roți şi spițe[11]. Răspândirea carului s-a produs prin intermediul comerțului, migrației sau cuceririlor. Hiksoşii işi încep invazia în Egipt în 1720 a.Hr. în timpul Regatului de Mijloc (~2040-1645 a.Hr.). Regatul de Mijloc se afla într-o decădere politică şi militară, nefiind capabil să reziste invaziei care nu a constat într-un singur eveniment, ci s-a întins pe aproape 50 de ani. Superioritatea militară a fost cea care a înlesnit decisiv preluarea puterii de către hiksoşi[12].

Egiptenii nu mai fuseseră confruntați până atunci cu arme precum arcul compozit de exemplu. Arcul compozit a fost folosit probabil prima dată de Naram Sin, conducător al akkadienilor din 2254 până în 2218 a.Hr. Raza sa de acțiune era cu mult mai mare decât cea a arcului egiptean şi arcul în sine era mai uşor şi mai puternic. Şi topoarele hiksoşilor aveau o putere de penetrare mai mare, iar armurile barau cu succes loviturile buzduganelor firave ale egiptenilor. Dar nimic nu s-a impus mai hotărâtor decât carul. Carele hiksoşilor probabil că inițial erau trase de doi cai şi purtau doi soldați. Unul conducea în vreme ce altul trăgea cu arcul sau arunca sulița. Impactul carelor de luptă a fost nu doar o dată comparat cu cel al tancurilor din secolul al XX-lea[13].

Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că termenul de hiksoşi este o preluare grecească a egipteanului hekaw, prin care autohtonii îi desemnau pe conducătorii unei țări străine. Până în 1720 a.Hr. aceştia îşi stabilesc capitala la Avaris şi la 1647 a.Hr. deja ocupaseră Memphis, oraş-cheie care controla Egiptul de Sus şi de Jos. În Egiptul de Sus stabilesc o linie domnitoare de conducători hiksoşi, iar în rest tribut. Din păcate dovezile arheologice care să ne ajute să reconstituim epoca dominației acestui popor sunt sărace, iar documentația scrisă este de multe ori propagandistică şi tendențioasă. Oricum, se pare că hiksoşii nu au prădat sau ars temple, şi nici nu au înrobit populația, domnind într-un mod destul de similar faraonilor. Regii thebani s-au menținut în Egiptul de Jos şi odată cu conştientizarea forței arcului compozit şi al carului de luptă începe recucerirea de după 200 de ani de dominație hiksosă[14].

La Theba, la începutul dinastiei a 17-a, faraonul Seqenenra încă îl mai venera pe zeul Ra, ceea ce îl mânie pe liderul hiksos, Apopi, care cere autoritar încetarea practicilor tradiționale religioase egiptene, ceea ce aprinde scânteia de revoltă. In ciuda aparentei morți a faraonului în lupta cu Apopi, avem de-a face cu începutul expulzării hiksoşilor. Fiul său, Kamose, continuă luptele, dar victoria finală o obține abia succesorul său, Ahmose I. Ahmose I îi eliberează pe egipteni de hiksoşi cu aceleaşi arme pe care inamicul le-a folosit la cucerire.

În plus, vreme de 200 de ani egiptenii au avut timp să îşi perfecționeze armele şi deprinderile[15]. Cel care relatează despre campanile lui Ahmose este un războnic cu acelaşi nume, al cărui mormânt se găseşte la el-Kab. El povesteşte despre cele trei asedii asupra cetății Avaris şi despre recompensele victoriei, ceea ce dovedeşte accentul crescut pus pe virtutea militară[16]. Dincolo de posibilele distorsionări ale poveştii recuceririi, ceea ce ştim este că după aceasta Egiptul a devenit tot mai puternic şi s-a extins tot mai mult.

Fără îndoială că folosirea carului a fost fundamentală in procesul de recuperare. Nu numai că egiptenii au adoptat carul de la hiksoşi, dar până în secolul al 15-lea l-au transformat în cea mai de calitate “maşinărie” a lumii antice[17]. Noul car, din câte ştim din dovezile arheologice, era făcut din lemn flexibil şi piele şi era mai rapid, mai rezistent şi mai uşor de manevrat. Carele anterioare cum ar fi cele hitite erau construite din lemn masiv şi roți ținute de bolțuri, deci greu de manipulat. Egiptenii au realizat care destul de uşoare ca să poată fi mânuite chiar de o singură persoană. De asemenea, carele anterioare aveau osia în partea din față sau de mijloc a platformei. Pentru a creşte viteza şi stabilitatea, egiptenii o mută în spate. Egiptenii se folosesc cu succes şi de arcaşii care treptat încep să beneficieze de arcul compozit[18].

Mobilitatea şi eficacitatea acestui car au avut o contribuție majoră la susținerea expansiunii şi sentimentului imperialist pe care faraonii Noului Regat îl nutreau, optând pentru campanii offensive. Armatele egiptenen îi urmăresc pe hiksoşi până în Canaan. Terenul odinioară prea dificil pentru infanterie devine accesibil pentru căruțaşi, egiptenii depăşindu-şi pentru prima dată propriile hotare[19].

Noul Regat depindea de aceste noi instrumente ofensive şi mobile. Foarte multe nu se ştiu despre organizarea armatelor din Regatul Vechi şi de Mijloc, dar cu siguranță că noile arme au impus o specializare şi o disciplinare mai severe. Armata nu mai putea să fie alcătuită din infanterişti cu pregătire minimală, întrucât carul şi arcul compozit necesitau antrenamente serioase. Unitățile de care constau în detaşamente militare (de obicei 25) de soldați de elită[20]. În pofida importanței colosale a căruțaşilor de elită, tactica militară era în bună măsură axată tot pe infanterie.

În vreme ce carele inamicilor se concentrau pe înfrângerea infanteriştilor, carele egiptene erau făcute în scopul de a apăra propriii soldați de carele inamice[21]. De obicei carele erau primele aruncate în luptă, pentru a servi drept scut pentru infanterie. Avansul rapid al carelor permitea infanteriei să le urmeze şi să atace imediat duşmanul, ceea ce rezulta de multe ori într-o dominare a câmpului de luptă de către egipteni[22].

La începutul dinatiei a 18-a au fost trei faraoni care au ridicat Egiptul pe culmile gloriei. Thutmosis I, care îşi începe domnia la 1524 a.Hr., pătrunde în Mesopotamia, în regatul Mitanni, în Nubia, toate campanile fiind relatate de acelaşi Ahmose care luptase împotriva hiksoşilor. La tron a urmat Thutmosis al II-lea, care reuşeşte să mențină stăpânirea în Nubia şi să pătrundă în Siria şi Palestina. Apoi regina Hatsheput asigură pacea şi dezvoltarea țărilor vecine. Cel care punea probleme era regatul hitit. După moartea reginei, regele din Kadesh preia controlul în Megiddo şi îl foloseşte drept bază de atac împotriva Egiptului. Dar marele faraon-războinic Thutmosis al III-lea îşi mobilizează armata şi porneste spre Kadesh cu mai multe divizii care au reuşit să ajungă în Gaza în mai puțin de 9 zile[23]. Dorind să-şi surprindă adversarul, Thutmosis se indreaptă printr-o trecătoare strâmtă către cetatea de la Megiddo. Armata din Kadesh se împrăştie, dar egiptenii încep să prade taberele. Ceea ce trebuia să fie o luptă scurtă se transformase intr-un veritabil asediu care a durat 7 luni. Avqnd la dispozitie carele de luptă, Thutmosis a dus bătălii şi în Siria, Liban, Matanni, în total 17 campanii de succes.

200 de ani după expansiunea fără precedent a lui Thutmosis, Ramses avea să utilizeze din nou carul pentru a etala puterea Egiptului. La venirea sa pe tron, în jurul anului 1279 a.Hr., Ramses al II-lea işi exprimă dorința de a deține o armată în tradiția lui Thutmosis al III-lea şi de a continua restaurația militară începută de tatăl său, Seti I. Ceea ce de altfel şi face, conducând armata într-o altă mare bătălie de care la cetatea din Kadesh[24]. Bătălia are loc pe la 1274 a.Hr. ambele părți, şi egiptenii şi hitiții, au armate mari cu punctele forte în carele de luptă. Pretextul luptei a fost intervenția hitiților în Siria, aflată în sfera de influență egipteană. Hitiții, conduşi de Muwatalis, anticipaseră un atac şi se adunaseră în număr de 20.000, număr aproximativ egal cu cel al egiptenilor. Ambele armate aveau la dispoziție topoarele şi arcurile compozite. Diferența o făceau carele. Carul hitit era mai greu şi conceput pentru trei oameni:un căruțaş, un sulițaş şi un scutier. În timp ce mai uşor manevrabilele care egiptene puteau folosi ca arme de şoc, carele hitite erau mai eficace în luptele față în față.

Dezinformați de iscoadele hitite, egiptenii îi aşteaptă pe inamici la Kadesh, când aceştia sunt de fapt la doar câțiva kilometri. Surprinşi de atac, una dintre diviziile egiptene se împrăştie, cauzând panică şi în rândul celorlalte. Atunci intervine Ramses, hiperbolizat în piesele artistice de la Karnak şi Abu Simbel, care se aruncă singur în luptă. Avantajul armatei egiptene a fost acela că, datorită greutății reduse şi velocității lor, carele s-au putut regrupa relativ repede. Hitiții se refugiază dincolo de zidurile oraşului Kadesh, iar Ramses este nevoit în urma bătăliei cu final indecis săsemneze un tratat de pace.

Bătăliile de la Megiddo şi Kadesh arată proporțiile schimbărilor din cadrul tacticii de luptă a armatei egiptene. Până la Regatul Nou nu putem vorbi despre ofensive, atât din cauza lipsei armelor care ar fi permis o astfel de expansiune, cât şi a lipsei unor conducători precum Ramses sau Thutmosis. Adoptarea carului a permis tocmai această îndreptare a atenției către posibilitățile ofensive ale armatei, către un expansionism care a consolidat puterea statală şi a oferit Egiptului un rol mult mai activ pe scena combativă a lumii antice.

Bibilografie

Lucrări generale şi speciale:

Bradfrod, Alfred, With Arrow, Sword and Spear:A History of Warfare in the Ancient World, Westport Connecticut, 2001;

Cottrell, Leonard, The Warrior Pharaohs, New York, 1969;

De Backer, F., Some Basic Tactics of Neo-Assyrian Warfare, Res Antiquae 4, 2007;

Drews, Robert, The End of the Bronze Age. Changes in Warfare and the Catastrophe ca. 1200 BC, Princeton, 1993;

Freed, Rita, Ramesses the Great, Memphis, 1987;

Gabriel, Richard, Armies of Antiquity, Westport Connecticut, 2002;

Malbran-Labat, F., L’armée et l’organisation militaire de l’Assyrie d’après les letters des sargonides trouvées à Ninive, Hautes Etudes Orientales 2/19, 1982;

Partridge, Robert, Fighting Pharaohs:Weapons and Warfare in Ancient Egypt, Manchester, 2002;

Pritchard, J. (ed.), Ancient Near East Texts Realting to the Old Testament, Princeton, 1969;

Stillman, N., Tallis, N., Armies of the Ancient Near East, 3000 BC to 539 BC, Worthing, 1984;

Yadin, Y., The Art of Warfare in the Biblical Lands in the Light of Archaeological Discovery, Londra, 1963.

[1]Pritchard (ed.), Ancient Near East Texts Realting to the Old Testament, Princeton, 1969, p. 244;

[2]Yadin, The Art of Warfare in the Biblical lands in the Light of Archaeological Discovery, Londra, 1963, p. p.200;

[3]Stillman, Tallis, Armies of the Ancient Near East, 3000 BC to 539 BC, Worthing, 1984, pp. 89-93;

[4]Yadin, op. cit., pp. 196-97;

[5]Yadin, op. cit., pp. 132-35;

[6]Stillman, Tallis, op. cit., p. 65.

[7]De Backer, Some Basic Tactics of Neo-Assyrian Warfare, Res Antiquae 4, 2007, pp. 71-73.

[8]Drews, The End of the Bronze Age. Changes in Warfare and the Catastrophe ca. 1200 BC, Princeton, 1993, p. 119;

[9]Malbran-Labat, L’armée et l’organisation militaire de l’Assyrie d’après les letters des sargonides trouvées à Ninive, Hautes Etudes Orientales 2/19, p.56;

[10]Drews, op. cit., p. 155.

[11]Bradfrod, With Arrow, Sword and Spear:A History of Warfare in the Ancient World, Westport Connecticut, 2001, p. 13;

[12]http://www.touregypt.net/featurestories/hyksos.htm

[13]Cottrell, The Warrior Pharaohs, New York, 1969, p. 57;

[14]Bradford, op. cit., p. 21

[15]http://www.touregypt.net/featurestories/hyksos.htm

[16]http://members.tripod.com/~ib205/ahmose_ebana.html;

[17]Gabriel, Armies of Antiquity, Westport Connecticut, 2002, p.21;

[18]Gabriel, op. cit., p. 25;

[19]Partridge, Fighting Pharaoh’s:Weapons and Warfare in Ancient Egypt, Manchester, 2002, p. 192;

[20]Gabriel, op. cit., p. 14;

[21]http://www.touregypt.net/featurestories/hyksos.htm