Autor 1613 vizualizări


Dacă ar şti Domnitorii noştri cum i-au scos urmaşii lor din colbul cronicilor şi i-au transformat în agenţi de propagandă, s-ar speria gândul. Nici Ţepeş, nici Mihai, nici Ştefan n-au fost cruţaţi în posteritate. Nici măcar anticii Burebista şi Decebal nu au scăpat. Fiecăruia i s-a găsit un loc de muncă şi a fost pus să facă lucruri pe care nu le făcuse niciodată în anii de glorie.  Dintre toţi, Ştefan are cel mai complicat destin ajungând, la sfârşitul veacului trecut şi în aceşti primi ani ai secolului nostru, să slujească cauze politice complet opuse în două state diferite, România şi Republica Moldova!

Întors în ţară după celebra sa vizită în China şi Coreea de Nord, Nicolae Ceauşescu emană în 1971 tezele de la Mangalia, prin care pune în aplicare viziunea sa revoluţionară, naţional-comunistă. Voievozii devin o obsesie pentru regim. În 1974, Ceauşescu va depune jurământul de preşedinte al României, apărând cu un sceptru în faţa Marii Adunări Naţionale. Iar Domnitorii sunt chemaţi să-l legitimeze pe noul suveran comunisto-monarhic. Lui Ştefan i se dă rolul pe măsura staturii sale istorice. Voievodul mai servise ca imagine patriotică în vremurile romantice ale secolului XIX. Era normal, atunci se năştea conştiinţa naţională şi era nevoie de el. În plus, rolul îi venea bine, doar fusese cel mai „titrat“ domnitor, cu cele mai multe războaie şi cu cele mai multe victorii. Se bătuse cu turcii, era declarat un apărător nu numai al ţării, dar şi al întregii creştinătăţi. Însă, în regia lui Ceauşescu, Ştefan ajunge precursor al românismului, cuprins de conştiinţa unităţii naţionale şi de setea pentru dreptate socială. „Apus de Soare“, care nu mai corespundea întru totul vremurilor, este înlocuit cu filmul „ Ştefan cel Mare-Vaslui 1475“. Ştefan îşi face încă o dată datoria. Până la Revoluţie, imaginea sa rămâne astfel ştanţată în imaginea colectivă.

În Republica Moldova, Ştefan se dedublează magistral şi interpretează partituri diferite. Patrioţii români îl folosesc tot atât de mult ca simbol, pe cât îl folosesc partidele anti-româneşti ca vector în construirea naţiunii moldoveneşti, diferite de cea românească de peste Prut. O performanţă rară. Statuia lui Ştefan din centrul Chişinăului devine epicentrul mişcării de eliberare naţională şi acelaşi domnitor ajunge să fie folosit de comunişti care subliniază campaniile domnitorului împotriva „românilor“ din Muntenia.
Unde este Ştefan cel Mare în acest haos politic? A fost el pătruns de conştiinţa naţională, a apărat creştinătatea, a fost un prieten sau un inamic al Ţării Româneşti? Până la urmă, de ce s-a bătut Ştefan cu turcii şi care au fost raţiunile strategice care l-au făcut să intre în război cu domnitorii munteni, inclusiv cu cel care l-a ajutat să ia tronul, Vlad Ţepeş?

Ediţia din decembrie a revistei „Historia“ îşi propune să ofere câteva răspunsuri. Dosarul „Ştefan“ este scris de istorici de pe ambele maluri ale Prutului, iar imaginea obţinută va crea, cu siguranţă, alte polemici. Le vom găzdui în revista „Historia“.