„Arik, regele Israelului!” De la legătura lui Ariel Sharon cu pământul la strigătul soldaţilor din războiul de Yom Kippur

Autor 1728 vizualizări


„Arik, rege al Israelului!” Acesta este strigătul cu care soldaţii israelieni din războiul de Yom Kippur l-au aclamat pe generalul care a reuşit un contraatac spectaculos şi victorios, care a dus la prăbuşirea liniei de front egiptene, ceea ce a însemnat restabilirea supremaţiei militare a Tel-Aviv-ului în zonă. Acest rege s-a numit Ariel Sharon

Om excepţional, care poate fi un model pentru oricine – indiferent că a fost de partea lui sau nu – şi-a oprit funcţiile biologice în acest început de 2014. Dar imaginea sa, rolul său şi prestigiul său nu se vor opri, cum nici sufletul său nu se opreşte, iar judecata cea de pe urmă va trage adevărata linie.

În acest moment, este necesar să facem o scurtă analiză a ceea ce a însemnat omul Ariel Sharon, precum şi ce va însemna pentru viitorul statului israelian exemplul său de om de stat.

Un om de stat este cel care se gândeşte nu doar la prezent sau la alegerile viitoare, ci la generaţiile ce vor urma.Definiţia aceasta o avem de la un alt gigant al istoriei-Winston Churchill, iar formularea ei a avut loc în momentul în care şi-a dat demisia din funcţia de ministru al Marinei. Vom observa că şi Ariel Sharon nu a ezitat să demisioneze, atunci când a considerat că direcţia corectă nu mai putea fi dusă de un vehicul politic plin de carenţe.

Ce reprezintă însă acest gigant al politicii? El este de fapt ultimul lider politic provenit din timpurile războiului de independenţă al Israelului din 1948 care a mai jucat un rol major şi decisiv – atribute cumulative – după anul 2000.

Ceilalţi doi lideri rămaşi în viaţa şi în funcţii, Shimon Peres – din 2007 preşedinte al Israelului – şi Itzak Shamir decedat în 2012 – au mai jucat un rol şi după 2000, dar timpurile în care puterea lor era efectivă a fost înaintea mandatului de prim-ministru al generalului Ariel Sharon. De aceea, trebuie să înţelegem moartea fizică a fostului premier ca momentul final al generaţiei ce s-a format în preajma lui David Ben Gurion, fondatorul statului.

Rând pe rând au plecat din lumea puterii efective – cea care contează, în realitate, mai toţi oamenii politici formaţi în jurul anilor 1948. Aceasta pentru că poziţiile de decor nu prea mai au relevanţă astăzi, pe de-o parte. Pe de altă parte, câtă vreme eşti viu, indiferent cât de onorifică iţi este funcţia, toţi îşi vor aduce aminte şi de păcatele tale apărute în momentele în care deţineai funcţii cu putere efectivă.

Despre cariera sa se pot spune multe, de asemenea, despre faptul că a avut multe cognomene, date de diferiţii prieteni sau inamici politici. Dar toţi l-au respectat, fie ca i-au fost partizani, fie că i-au fost adversari sau chiar duşmani înverşunaţi. Or, să ai respectul tuturor nu este puţin şi nu este pentru oricine. O mică precizare:laşii şi retardaţii politic, precum şi căţeii cuiva nu contează. Grav e când primii ajung cu funcţii sau mandate prin guverne sau parlemente!

Cine a fost Ariel Sharon?Mai întâi, un om care a studiat istoria şi agronomia, dar şi un militar de carieră.

Agronomia este una din marile ştiinţe ale vieţii, cu atât mai mult cu cât Israelul este o ţară în care apa costă enorm. Faptul că inclusiv funeraliile sale vor avea loc la ferma sa din Negev – adică în zona de sud, Negevul fiind un deşert – subliniază legătura pe care uriaşul lider a simţit-o cu pământul. Nu confortul şi vizibilitatea ochilor numeroşi din oraşele mereu captive alimentar faţă de sate, ci liniştea şi asprimea vieţii rurale, pentru că nici 100 de tractoare nu pot elimina anumite trăsături perene ale vieţii la ţară. A studiat şi istoria – la nivel universitar – dar nu este foarte clar dacă a izbutit să-şi finalizeze studiile. Totuşi, şi această ştiinţă ne învaţă multe despre trecut şi ne poate da o viziune. Nu chiar în orice direcţie ne dă istoria o cheie a înţelegerii realităţilor – iar o parte a textelor de pe blogurile acestei publicaţii sunt o dovadă elocventă – dar ne oferă căi de identificare corectă a situaţiei lumii în care trăim.

Evident, istoria ne oferă căi de acţiune pentru viitor, sau ne propune căi de urmat. Omul care va citi cărţi şi studii istorice realizate temeinic va avea de câştigat, iar dacă va dori să intre în politică va şti să vadă unele asemănări cu ce a fost înainte, ajutându-l astfel să nu facă prea multe greşeli. Iar, mai mult decât orice, un om cu foarte bune cunoştinţe ale istoriei va putea dezvolta şi o viziune asupra statului său.

Ariel Sharon a avut această viziune. Să nu uităm că un militar este nevoit, prin prisma profesiei, să înţeleagă mai bine cine îi este aliat sau adversar atât azi, cât şi mâine. Chiar dacă li se pare oamenilor politici absurd, şi armata, şi biserica se pricep la vizuni strategice, de multe ori mai bine decât orice partid, deoarece pentru slujitorii celor două instituţii marile piese de pe tabla de şah sunt constante, pe când pentru politicieni, doar zâmbetele făţarnice sunt eterne.

Or, este destul de cert că viziunea politică a lui Ariel Sharon s-a cimentat între anii 1965 – 1975, interval de timp în care Israelul a dus două războaie pline de învăţăminte geostrategice, iar vârsta acestui uriaş om politic era de 37 – 47 de ani, deplina maturitate de cristalizare a unei viziuni politice de anvergură pentru un om de stat. A se observa şi momentul în care Churchill a rostit definiţia omului de stat:în 1919, când avea 43 de ani! Spre marele necaz al ţării noastre, junii politicii noastre nu gândesc mai deloc în acest mod...

Este evident că omul de stat Sharon a avut o viziune politică, chiar dacă pentru îndeplinirea sa a fost nevoit să folosească mai multe tactici:nu toate au fost pozitive, nu toate au dus la efectele scontate, dar fiecare direcţie aleasă a fost urmată cu energie şi prin asumarea integrală a răspunderii, ceea ce este aproape străin generaţiilor prezente de politicieni din multe ţări.

Nu trebuie să fim amăgiţi:un om inteligent, general de armată mereu victorios, poate avea diferite tactici – nu toate ortodoxe, dar este imposibil de crezut că nu are o viziune strategică, de ansamblu, asupra unui scop final. Cu atât mai mult cu cât Sharon, în calitate de ministru al Construcţiilor în perioada 1990 – 1992, este unul din artizanii instalării din fosta URSS a peste un milion de evrei în Israel.

Din nou viziune:conştient de rolul său în societatea israeliană după războiul de Yom Kippur izbuteşte să unească în jurul său politicienii de dreapta şi să învingă dominaţia veche a stângii, ajutându-l pe Menachem Begin să devină prim-ministru, iar mai apoi să încheie acordul de pace cu Egiptul. Dar, pentru că viziunea sa de securitate pentru Israel era largă şi complexă, este printre principalii decidenţi care propune şi sprijină atacarea reactorului irakian în 1981.

Timpurile se schimbă, iar comunismul – sponsor, antrenor şi furnizor de armament pentru mulţi din inamicii Israelului – se prăbuşeşte la nivel de vârf. 1, 5 milioane de evrei ajung în Israel, ceea ce prespune o adaptare a viziunii de securitate.

Marea problemă a acesteia este colonizarea:operaţiune grea, care atrage mereu critici. Din nou, strategul Sharon este nevoit să încerce mai multe tactici. Este evident, totuşi, că are mai multe idei de cât alţi lideri politici ai anilor 1990 – 2000. Iar tacticile lui nu dau greş:în 2001 devine prim-ministru, iar în 2003 este reconfirmat.

În acel moment, uriaşul din Negev vine cu două idei:un zid de securitate între zonele locuite preponderent de palentinieni şi restul teritoriului Israelului, precum şi retragerea în 10 zile din Fâşia Gaza şi Cisiordania. Ambele detestate de mulţi oameni, dar ambele cu rezultate reale, vizibile pe teren. Cea mai vizibilă a fost scăderea cu peste 80% a atacurilor întreprinse de palestinieni în Israel, ceea ce se traduce, în ochii multora, cu un rezultat pozitiv – chiar dacă zidul a fost criticat puternic pentru multele probleme pe care le-a creat. De asemenea, retragerea coloniştilor a fost asemănată de mulţi acordurilor de la Oslo dintre Y. Rabin şi Y. Arafat, iar paralizia pe care gen. Sharon a îndurat-o este asemuită de mulţi cu faptul lui Ygal Amir, cel ce l-a asasinat pe premierul Rabin.

Om hotărât şi demn, când a simţit că nu mai merge o anumită direcţie, Sharon a demisionat, mai întâi din Knesset (parlamentul israelian, n.a.), apoi din guvern, mai târziu din partidul fondat, Likud. Ultima dată, şi-a format propriul partid, „Kadima”=„Înainte”.

Pe fond, acesta este adevărul:un om de valoare nu merge decât înainte şi trage alţi oameni de valoare după sine. Nu compromisul este cel care aduce victorii, ci munca stăruitoare pentru un scop mare. Iar Ariel Sharon ştia destul de bine care îi sunt ţintele. Fiind poate cel mai mare om de stat al Israelului după Ben Gurion, creator de direcţii de politică internă şi externă, a fost împiedicat de boală să ajungă la definitivarea implementării viziunii sale, pentru că, în stilul propriu, nici un obstacol ridicat de oameni nu ar fi rezistat uriaşului om de stat.

Cea mai importantă moşteniere a sa rămâne viziunea sa politică, pe care cei apropiaţi au datoria să o explice mai bine celor de azi. Dar mai rămâne ceva:faptul că, în temeiul tradiţiei armatei israeliene, a mers întotdeauna înainte şi în fruntea trupelor – a se vedea şi fotografii în care apare bandajat în zona capului, în timpul războiului de Yom Kippur (în imagine, alături de generalul Moshe Dayan).

De aceea, şi numele copilului său politic:Kadima/Înainte! Acesta este un lider, un om de urmat, un exemplu.

Spre deosebire de el, oamenii politici români, în majoritate, în caz de război, ar fugi din ţară, poate la schi, poate la plajă – depinde de sezon, şi ar posta pe conturile proprii de Facebook:„Luptaţi români, iar voi, soldaţi, faceţi-vă datoria!” Ce să faci, la plăcinte înainte, iar la greu-la fugă!

Arik, regele Israelului, nu a fugit niciodată din calea nici unui obstacol. Iar oamenii care nu fug sunt vizibili din orice loc şi sunt respectaţi de toţi oamenii de onoare. Dar pentru că a venit momentul în care alte considerente medicale au fost mai tari, începând de sâmbătă ne vom referi la Ariel Sharon ca la un om cu care am fost contemporani.

 

Sursa:www.adevarul.ro